Treceți la conținutul principal

"Și cine este aproapele meu?", Editura Junimea Iași, 2013

"Despre suferința ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce și-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite și se întoarce asupra lor cu iubire și răbdare, despre umilințe și înjosiri dincolo de fire, din care temnițele de la Pitești și Aiud păstrează încă urme de sânge, despre toate acestea și altele asemenea, ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înțelegere și creștină iertare. Dar Florentina Toniță e tânără, generoasă, înmiresmată stilistic precum slovele poveștilor ce-i curg cu atâta firesc și savoare din vârful peniței dăruite de Dumnezeu. Nu știm de unde a luat puterea de a pătrunde acolo unde până și harul ajunge greu, în lumea aceea subterană în care ființa stă să moară de rușine, dar o face, cu aceeași senină frumusețe cu care vorbește și despre dragoste, așteptare, împlinire, cu care scrie și poezie sau pictează. Florentina Toniță crede în Dumnezeu și în satul românesc, crede în iubire și îndurare, crede în lacrima curată ce arde mântuitor și în culoarea din care se naște patima aspru catifelată a timpului". (Simona Modreanu - text coperta 4)

"Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă,  orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie, rareori conştient. Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, este Iubire. Sau mucenicie. Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da". (Florentina Toniță, text coperta 4)


FRAGMENT DIN ROMAN:

"Noaptea care urmă fu agitată, nu atât din cauza căldurii, cât din pricina gândurilor adunate după mesajul lui Costa. Adormi greu. Îl visă pe părintele Antonie, predica zâmbind luminos și ea stătea nemișcată în mijlocul bisericii, îl vedea vorbind, însă nu reuşea să audă nimic. La ieşire l-a zărit pe Costa. Era trist, tras la faţă şi purta în spate nişte poveri ciudate. Nu păreau a fi foarte grele, în schimb îl acopereau cu totul. L-a întrebat ce mai face, dar, deşi îl vedea vorbindu-i, nu auzea nimic. Costa vorbea agitat, uneori părea să ţipe. Maria privi în jur, dar oamenii nu se arătau deranjaţi. Oare nimeni nu aude pe nimeni?, se întrebă Maria. Strigă şi ea, nu se auzi. Când se întoarse, Costa dispăruse.
Se trezi obosită şi cu o durere surdă în ceafă. Ziua era înnorată, într-un gri răcoros care lăsa loc soarelui să se pitească pe caldarâm şi pe zidurile caselor de peste drum. Îşi pregăti o cafea mai tare decât de obicei, pe care o bău rapid, pe balcon. Îşi aminti visul şi se îngrijoră de-a binelea.
Nu apucă să se adâncească în gânduri, pentru că soneria de la intrare se auzi prelung, fără să se repete. Aruncă de pe ea cămaşa de noapte albă şi se împachetă rapid într-un costum de trening de culoarea ciocolatei.
– Bună dimineaţa, draga mea!
– Bună îţi fie inima, Costa! Intră, te rog. Ca de obicei, matinal…
Costa o privea aproape absent, dar fără a pierde din căldura pe care i-o ştia atât de bine. Părea adus de spate şi Maria îşi aminti de poverile din vis. Îl simţea trist, chinuit.
– O cafea, dragul meu?
– Cafea să fie…
Stăteau amândoi în mijlocul bucătăriei. Îi trase un scaun și ea își făcu de lucru la aragaz mai mult decât era necesar pentru o simplă cafea. Furnicăturile care îi invadaseră trupul, genunchii moi şi mâinile tot mai nesigure o intrigau, mai ales la gândul că el îi va observa emoţiile. Îl pândi cu coada ochiului. Era pierdut în sine şi abia acum Maria îi văzu chipul tras, palid, umerii ieşiţi în afara trupului, ca nişte agăţătoare ciudate.
– Am venit să îmi iau rămas bun…
Se întoarse speriată. Venise în spatele ei, îi simţea suflarea, aroma trupului care odată îi era atât de dragă.
– Pleci? Îşi auzi glasul stins, aproape înfundat.
– Plec. Gena a murit acum trei luni şi de atunci îmi fac curaj să vin la tine, să mă ierţi şi să mă primeşti înapoi. Apoi am renunţat. Nu am putut să îţi fac asta, ştiu câtă durere am aruncat atunci în inima ta.
Maria se întoarse şi opri aragazul, dar mai întâi şterse pe furiş lacrimile care îi dădeau târcoale.
– Îmi pare nespus de rău. Dar tu ai ales. Ai ales cu orgoliul tău de bărbat, te-ai gândit că eşti mai bun dacă te îndrepţi către femeia care îţi inspiră milă. Te-am respectat atunci, te respect şi acum. Ţi-ai învăţat lecţia, sper…
– Ai dreptate… Ştiam că tu mă iubeşti oricum şi mi-am permis să te rănesc. Acum te-aş răni mai rău dacă ţi-aş cere să mă primeşti din nou în inima ta…
– În inima mea vei fi mereu, Costa. În viaţa mea nu te mai vreau. Nu acum.
Turnă cafeaua în cană. Intrară în atelier. Îi făcu semn să se aşeze pe canapea. Îl urmări apoi, minute în şir, cum soarbe lichidul amar într-o absenţă totală. Într-un sfârşit o fixă cu privirile umede. Aşeză cana pe măsuţă. Se ridică, privi cu atenţie tablourile din atelier, florile uscate şi toate resturile de viaţă care purtau încă numele lor.
– Plec mâine dimineaţă. Nu am venit să îţi cer să mă ierţi. Am venit să îţi mulţumesc, să te privesc şi să mă umplu de tine. Nu ştiu când sau dacă mă mai întorc…
Se aplecă, îi luă mâinile şi i le sărută apăsat, rămânând clipe întregi pierdut în mirosul trupului ei.
Ar fi vrut să i se lipească de suflet, să plece cu el în lume, să o ducă departe, chiar de-ar fi fost să nu se mai întoarcă niciodată. Se mira cât de mult îi crescuse părul, pe care acum îl purta prins după urechi, ca o cascadă ocolitoare, atât cât să lase drum liber privirilor spre el. Îi era dor să îl mângâie, să îi scotocească fiecare adânc al palmei. Îl simțea singur și totuși atât de decis să o uite, să plece de lângă ea, încât nu îndrăzni să încerce să îl oprească în vreun fel.
Porni spre uşă şi Maria observă liniştea care îl cuprinse.
– Ce cauţi, Costa?, îi strigă din urmă şi el întoarse spre ea ochii mari, luminoşi, aşa cum îi ştia din anii de iubire. Acolo unde pleci, ştii ce cauţi?
– Pe Dumnezeu… cred… E timpul să ne lămurim…

Închise uşa în urma lui şi zgudui în ea un plâns tăcut, chinuit, îngăduit. Îl lăsase să plece din nou. Iubirea îndură, iubirea nu judecă... Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
Intră în baie, îşi spălă faţa cu apă rece şi se ascunse în dormitor. Cu toate că era singură în apartament, închise ușa camerei și acoperi ferestrele. Dacă ar fi putut, ar fi construit în jurul ei o carapace ermetică în care să se sfârșească încet, conștientă și totuși pierdută în ea însăși.
Dumnezeu îi arătase, în urmă cu mulți ani, că nu e de ajuns ca doi oameni să stea pe același pat pentru ca iubirea să se ivească între ei. Și Vlad a plecat. Apoi, când a crezut că iubește, tot Dumnezeu l-a scos din viața ei pe Bogdan, lăsând în ea o suferință mistuitoare, grea. Un gol pe care, atunci când se aștepta mai puțin, îl umpluse Costa. Pe Costa îl ascunsese în sufletul ei și îl ruga pe Dumnezeu să îngăduie această iubire. Era prima dată când voia ceva cu adevărat! Dar Costa a plecat și el...
Nu se certa cu Dumnezeu. Credea că, dacă acceptă plecarea lui Costa, Dumnezeu o va ajuta să înțeleagă de ce! De ce nu a ales-o pe ea atunci, de ce iubirea ei nu a fost mai puternică decât toate temerile, încrengăturile și hățișurile vieții lui.
Nimeni nu putea sta pe locul lui, inima ei nu era atât de mare încât să îngrămădească în ea de-a valma doi bărbați, iar pe Costa nici nu avea de gând să îl scoată pentru a face loc altcuiva. Mihai nu venise pentru a cere un loc în inima ei, ci pentru a o împăca, pentru a o ține de mână în lumea în care simțea din nou că se pierde. Îi era recunoscătoare pentru că o ajutase să își păstreze curată credința și bucuria de a crede.
Se așeză la birou ceva mai liniștită. Scoase jurnalul şi începu să scrie:
Dincolo de realul bine fixat în cotidian, placat cu aurul sau cu argintul lumesc al fiecărei zile, trăim o nefirească şi amalgamatică prăbuşire, o lipire de asfaltul trecerii fără rost. Zi de zi. Noapte de noapte. Ceas de ceas. Nu avem puterea să ne împotrivim, dar nu din raţiuni de demnitate sau religiozitate, cât din sfântă laşitate, cea mai presus de inimă, pace, iubire. Am căpătat libertatea de a ne dezice de suflet, de a ne comporta iresponsabil, de a iubi la fel, de a urî cu pasiune sau de a minţi cu farmec. Adevărul devine un scop personal, aspru pentru ceilalţi, facil pentru sine, însă niciodată destul de clar cât să devină acelaşi, unul şi al tuturor. Între frica de singurătate şi vieţuirea în doi, devii una cu celălalt, dar acel celălalt care depune mărturie pentru tine că ai încercat, ai pătimit, ai răstignit visuri, dar destinul te-a întors, lăsându-ţi adevărul pe cruce, şiroind în partea dinspre tâlhar... Mărturia care te salvează de fiecare dată... Devenim uniţi doar atunci când avem nevoie de justificare, atunci când greutatea nu ne mai apără, când ascunzişul de noi înşine se transformă în pânză rară, răcoroasă, aspră sufletului.  Cel mai tare doare aproapele tău care devine, în timp, aproapele altuia... Nu mai ştim cine suntem pentru că, deodată, devenim alţii? Cine decide când şi cum ne direcţionăm sentimentele, stările, urile, suspinul? De ce tu, om-aproapele-meu, te dezici de mine fără să mă vezi? Dincolo de strigăt există totdeauna durere, dar există şi încrâncenare, există vremelnică îndârjire. Ce va rămâne când pustiul va re-de-veni? Probabil că aproapele meu nu mi-a stat niciodată în faţă, ci doar paralel cu mine. Doar aşa drumul se desparte iremediabil, mai devreme sau mai târziu. E bine şi mai devreme şi mai târziu! Durere este, dar mă bucur că, chiar aşa fiind, îmi iubesc aproapele. Acela care a devenit acum aproapele altuia şi nu mă mai recunoaşte".

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!