Treceți la conținutul principal

"Și cine este aproapele meu" (fragment)

Rămăseseră vreo opt în încăpere. Toma, studentul la Teologie, murise de trei zile, după bătăile crunte la rinichi. Îl puneau în şezut, cu mâinile trebuia să îşi prindă vârfurile picioarelor. Bocancii gardienilor loveau cu sete. Fiecare lovitură se încheia cu o icnitură a studentului, spatele îi zvâcnea involuntar şi mâinile zburau în sus ca nişte aripi. Un alt gardian îi frângea mâinile, pe care studentul le prăbuşea, agâţându-le din nou de vârfurile picioarelor. Urma altă lovitură în rinichi, alt icnet, altă zburătăcire a mâinilor.
A treia zi, spre seară, după primele cinci lovituri, Toma s-a lăsat încet pe o parte, a pus mâinile sub obraz şi a adormit ca un prunc. Petrică era la câţiva paşi. Pe el îl bătuseră la tălpi şi, întins pe cimentul umed, încerca să îşi recompună, mental, propriul trup. De la creştet, frunte, gât, umeri, braţe, genunchi... de la genunchi nu ştia încotro să apuce. Nu mai simţea nimic. Era o pasăre cu aripi, fără picioare. Nu îl durea nimic pentru că nu simţea nimic. Îl înnebunea starea aceea de plutire, de condamnat la zbor. O pasăre care nu atinge pământul nu stăpâneşte nici cerul. Sunt în pragul nebuniei, îşi spunea şi îl mira această conştienţă bizară.
A întors capul şi l-a văzut pe Toma. Se lăsase pe o parte, chircit, cu ambele palme sub obrazul drept, aşa cum dorm copiii mici. A strigat la el să se ridice, mânia gardienilor era de neoprit când renunţai să lupţi cu ei. Pentru trei secunde, care i s-au părut infinite, studentul l-a privit absent. Apoi a închis din nou ochii. Respira uşor. Buzele au început să murmure şi din murmur prinse a-i înflori, miraculos, un zâmbet angelic.
Gardienii aruncau potop de lovituri şi înjurături. Cu noi te pui tu, mă? Crezi că mori când vreţi tu şi Dumnezeul tău? Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu! Studentul îşi înflorea zâmbetul şi ochii, fruntea, tâmplele se luminau ca un pământ cucerit de soare, dimineaţa. A deschis din nou ochii. Petrică s-a cutremurat. Prin ochii studentului camera se umplea de lumină, de zâmbet, de rugăciune. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul... Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă... Apoi a oftat lung şi suflarea s-a oprit. Petrică vedea cum buzele murmură mai departe. Doamne, Iisuse...
Gardianul care îl bătuse pe Petrică şi care acum, obosit, trăgea o duşcă de rachiu, vărsă deasupra studentului restul de băutură. Ia şi bea, mai bine! Nu s-a inventat, mă, Dumnezeul care să se pună cu mine! Aşa să le transmiţi acolo, în raiul vostru!
După ce l-au dus pe Toma la groapa comună de la marginea oraşului, toţi au simţit că s-a lăsat frig în celulă. Era început de noiembrie, dar toamna nu era aşa de aprigă ca în alţi ani. Frigul nu venea nici de afară, nici din ziduri. Era mai degrabă o singurătate cumplită, o părăsire.
Toma le vorbea în fiecare seară despre Dumnezeu, le ţinea de cald, de bucurie, de foame. Avea o cruce mică pe care o ascundea ziua între paiele din saltea şi noaptea, printr-o gaură cât un vârf de unghie, o scotea şi o trecea pe la toţi, pe rând. Petrică păstra încă bucăţica de hârtie ce i se lipise de talpă pe holul tribunalului. Era o părticică dintr-o icoană cu Maica Domnului. Ruptura părea să fie una voluntară, nu de la vreo uzură dată de vreme. Petrică a simţit cum arsura aceea de la început devine căldură, apoi o stare de bine, din ce în ce mai bine, pentru ca târziu să îşi dea seama că ochii Maicii Domnului, care îl priveau din bucăţica de icoană, îi transmit o imensă bucurie.
Într-o seară, după mai multe bătăi, s-a dus la patul lui Toma. Uite, Tomo, îţi dau iconiţa asta a mea. Ai grijă de ea dacă mor. Aşa să fie, Petre! Îi spunea Petre, ca în Biblie. Aşa să fie, şi dacă eu mă duc, să îţi rămână cruciuliţa mea.
Singurul care se ţinea deoparte era Stănescu. Vorbea rar, numai dacă era întrebat, şi atunci se limita la răspunsuri monosilabice. Era ursuz şi rezista cel mai bine la bătăi. I se spunea Profesorul pentru că îi corecta pe ceilalţi fără niciun menajament.
„Foaie verde trei castane,
Amărât e omul, Doamne
Când se culcă şi n-adoarme,
Ar mânca şi nu-i e foame”.
Dumitru fredona încet şi cântecul începu să treacă de la unul la altul ca o fată frumoasă la hora satului. Petrică improviză repede un dans şi umerii bărbaţilor prinseră a sălta uşor, în timp ce tălpile ştergeau muţeşte, bucată cu bucată, cimentul îngheţat. Murmurau versurile pe rând. Picioarele se ridicau şi coborau în arcuiri ample, încete, pentru a nu stârni furia gardienilor care oricum, la fiecare zece minute, inspectau celulele prin vizete.
„Foaie verde de migdale,
Dragostea e lucru mare,
Nu-ţi dă tihnă la mâncare,
Nici hodină la culcare”.
Valer, un inginer din Bârlad, se aşeză în dreptul uşii şi lipi ceafa de vizetă. Mai aveau câteva minute, în capătul holului se auzeau izbituri şi strigăte, gardienii trânteau uşile de pereţi şi loveau fără milă în deţinuţii care nu erau găsiţi în poziţie regulamentară. Pe măsură ce urgia se apropia, cântecul în celulă devenea tot mai aprig, picioarele zvâcneau cu disperare, cămăşile lipite de umeri de la sângele întărit în rănile uscate se făceau una cu lacrimile lor. Plângeau nu de dor, nu de jale. Plângeau copleşiţi de frumuseţea clipei pe care o trăiau împreună.
– Tu-i mama ei de viaţă! Dumitru se izbi pe pat şi afundă în salteaua de paie un plâns zguduit.
– Lasă, mă, Dumitre! E viaţă şi asta... Omului îi e dat să trăiască şi să moară. Dacă n-am murit pân-acu înseamnă că Dumnezeu are alte planuri cu noi. Ascultă la mine, Dumitre! Valer plecase de lângă uşă şi se pregătea să dea ochii cu gardienii. S-au oprit toţi, aşteptând. Le auzeau glasurile tot mai aproape şi, odată cu zgomotul de chei, simţeau cum îşi făcea drum prin ziduri frigul cenuşiu al închisorii. Valer l-a ridicat pe Dumitru chiar în clipa în care uşa celulei s-a izbit de perete.
– Care-i Dumnezeu aici, bă? Să iasă în faţă şi să îmi spună mie de ce îmi îngăduie să vă sfărâm oasele! Auziţi, bă? Bandiţilor!
Gardianul interpreta încă un act din nesfârşita scenă a degradării umane, chiar dacă spectacolul era despre un război în care învinşii deveneau, la final, eroi. Nimic nu era previzibil, după cum nimic nu era întâmplător!
– Ştiţi de ce îmi îngăduie, bă, nenorociţilor? Pentru că Dumnezeu sunt eu, bă!
Valer îşi făcu rapid cruce, murmurând înfundat „Doamne, iartă-ne”.
În clipa următoare se prăbuşi pe ciment, după ce trupul i se scurse mai întâi pe perete, izbit de namila de gardian.
– O să te ierte, nu avea grijă! Când o să recunoşti şi cum ai omorât-o pe mă-ta! Grijania voastră de lepădături! Când o să scăpăm de voi o să putem să ridicăm şi noi ţara asta din cloacă, bă!
Petrică stătea ţeapăn, cu privirea fixată pe bocancul gardianului. Calculase de sute de ori distanţa până la namila din faţa lui, în fiecare dimineaţă îşi imagina cum se aruncă şi, dintr-o mişcare, îi sare în spate. Trăia satisfacţia unei victorii imaginare pentru ca apoi să renunţe, amăgindu-se că trebuie să se păstreze pentru războiul final. Astăzi se gândea, pentru prima dată, dacă nu cumva lupta poate fi o soluţie pentru a evita războiul. Sau dacă adunând zeci, sute de mici suferinţe, frustrări, amăgiri, dezamăgiri nu făcea decât să pregătească inevitabil, cu minuţiozitate şi sadism, o catastrofă? Putea lupta, cu riscul înfrângerilor şi umilinţelor cumplite. Lupte mici care să dezamorseze războiul mare, nimicitor. Dar câte lupte era în stare să ducă şi, mai ales, cât de departe era războiul final?
Valer zăcea pe jos, cu obrazul sfârtecat de lovitura aplicată în lung, de la ureche spre colţul gurii. Gardianul mai izbi de câteva ori cu bocancul şi Valer fu nevoit să se ridice. Namila răscolea pe sub saltele, sfâşia cele câteva haine aşezate la capătul patului. Învăţase bine toate ascunzişurile de prin căptuşeli, dublurile din ţesături care scoteau la iveală bucăţi din cărţi interzise sau citate din Biblie zgâriate pe resturi de săpun.
Petrică avea, de la o vreme, o detaşare pe care unii o numeau renunţare, alţii indiferenţă. Nu se mai împotrivea, nu provoca. Nu făcea planuri, nu credea in schimbări politice, sociale sau de orice alt fel. Era târziu. Ritmul se accelera vizibil şi avea impresia că tăvălugul e prea mare. De fapt, nu prea mare, ci atoatecuprinzător. Din toate părţile deodată. Partea bună în acest tăvălug era că toate se întâmplau la vedere, în faţa lui. Ca într-un tablou renascentist, cu trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrecea pe loc, aspru şi nepotolit.

(Fragment din romanul "Și cine este aproapele meu", de Florentina Toniță. apărut la Editura Junimea, 2013)




 



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de c…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, ș…

"Pridvoarele cerului", de Margarita Wallmann. Sau despre prăbușirea care înalță!

"Pridvoarele cerului" are tot ce își poate dori un cititor: povești de dragoste, intrigă, personaje fastuoase, călătorii memorabile, o scriitură de înaltă clasă, ironie, culmi ale metaforei.

"De când mă ştiu, din cea mai îndepărtată copilărie, am dorit să fiu dansatoare. Şi călugăriţă. Dacă din întâmplare, plimbându-ne pe străzile Vienei, întâlneam călugăriţele vreunei mănăstiri, o rugam pe mama:
- Te rog, cumpără-mi şi mie o rochie din astea lungi, dar să fie la fel cu ale lor!
Întunecată, mama se mulţumea să comenteze cu un suspin, la înapoierea acasă:
- Tare ciudat mai e şi copilul ăsta! Poftim, i-ar plăcea să umble îmbrăcată ca o bunică!
O „bunică', cel puţin în vremea aceea şi în mediul marii burghezii, era o doamnă foarte, foarte bătrână care purta rochii lungi, cu trenă, măturând podelele. . . Cât despre cei din jurul meu, rude sau prieteni, când îmi aflau îndoitul proiect de viaţă, se apucau să-mi explice, răbdători şi cu tot tactul cuvenit, că viaţa monahală nu …

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Elena Ferrante, prietena mea genială!

De ce ai citi tetralogia napolitană a Elenei Ferrante? Pentru că acoperă goluri în viața ta, pentru că înveți să privești altfel simplitatea umană și să acorzi circumstanțe aproapelui. Pentru că nimic din ce e intim nu trebuie risipit în furtișaguri ale clipei. Pentru că a fi femeie nu înseamnă a fi opusă bărbatului, ci a ști să trăiești umăr lângă umăr, atâta timp cât drumul este destul de larg cât să vă cuprindă pe amândoi.

Elena Ferrante propune o tetralogie care acoperă, pe sute de pagini, destinul unor oameni cu nimic diferiți de oricare dintre noi. Fiind vorba despre patru volume publicate sub pseudonim, întâmplările scapă de sub suspiciunea subiectivității și impun chiar o anume veridicitate în notă auto-biografică.

Chiar dacă sunt traduse și citite în toată lumea, nimeni nu a reușit, până astăzi, să spună cu exactitate cine este Elena Ferrante (există nume, dar fără confirmări din partea editurii). Și poate că de aici vine și forța acestor cărți: Elena Ferrante poate fi oricin…

Preotul Toma Chiricuţă, de la Botoşani la Bucureşti

"La Zlătari - Bucureşti era un preot foarte bun, Toma Chiricuţă, de la Iaşi, botoşănean, care predica foarte frumos. Predica numai pentru intelectuali. Eu nu am auzit în viaţa mea un predicator mai desăvârşit decât părintele Toma Chiricuţă. Toată întelectualitatea era acolo. Duminica se oprea circulaţia pe Calea Victoriei". (Dimitrie Bejan, "Bucuriile suferinţei")

Părintele Toma Chiricuţă s-a născut pe 6 iunie 1887, într-un sat din Vaslui. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie şi apoi Teologia, fiind trimis şi la Universitatea Leipzig, unde va studia filosofia.

Revine în ţară şi se stabileşte la Botoşani, unde va activa ca profesor de limba germană. Tot aici se căsătoreşte, fiind hirotonit preot pentru Biserica Adormirea Maicii Domnului (Uspenia). În această perioadă înfiinţează împreună cu poetul George Tutoveanu şi cu scriitorul Tudor Pamfil Academia din Bîrlad, care va avea o intensă activitate în perioada interbelică. Devine, între timp, şi profesor de rel…

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

"Afterimage", un film tulburător despre curajul de a fi liber

"Afterimage" este povestea unui pictor celebru care moare în mizerie. Singura lui vină este aceea de a nu accepta compromisul. Un film zguduitor despre condiția artistului. Despre decăderea trupească și înălțarea spirituală. Despre un timp al profundei dezumanizări, dar și al prefacerilor interioare. Despre rezistență și supraviețuire.


"Afterimage" (Imaginea de apoi) este ultimul film al lui Andrzej Wajda, unul dintre cei mai mari maeștri din istoria cinematografiei, co-fondator al școlii poloneze de film, laureat al Premiului Oscar de Onoare. Moare pe 9 octombrie 2016, la Varșovia, la vârsta de 90 de ani, la scurtă vreme după lansarea filmului. Patru dintre filmele sale au fost nominalizate la Oscar, categoria film străin. Ultimul film realizat întregește o operă de excepție. Filmul lui Andrzej Wajda este despre integritate, libertate, demnitate și nesupunere. 

În "Afterimage" (2016) aflăm povestea unui artist de avangardă sufocat de socialismul stalinist…