Treceți la conținutul principal

"Sunt o babă comunistă" sau de ce filmul lui Stere Gulea rămâne doar un titlu de roman și atât


Un titlu savuros chiar și pentru cei – mulți – care nu au citit romanul omonim al lui Dan Lungu, o distribuție de excepție, de la Luminița Gheorghiu până la apariția aproape meteorică a Valeriei Seciu, o temă ofertantă pentru cinematografie, comunismul românesc fiind încă, la mai bine de două decenii de la prăbușirea sa, prilej de dispute, spaime sau nostalgii.
Și totuși, spectatorul pare (con)strâns într-un scenariu care folosește textul cărții drept pretext pentru o poveste dacă nu străină cititorului de carte, surprinzătoare prin subțirimea limbajului și lipsa elementelor noi, într-un segment scormonit în anii din urmă - și au făcut-o cu profesionalism – regizori precum Cristian Mungiu ("Amintiri din Epoca de Aur") sau Corneliu Porumboiu ("A fost sau n-a fost"). Adăugăm flagranta previzibilitate a personajelor, de la încadrarea în clișeele comuniste – Ceaușescu ne-a dat case, serviciu etc. – până la tradiționalele scene ale românismului provincial - țuica, mizeria și limbajul strident, comun, voit mediocru (vezi scena în care Emilia și sora ei – interpretate minunat de Luminița Gheorghiu și Anca Sigartău – discută despre banii de care Emilia are nevoie pentru a face față vizitei fiicei care se întoarce din America. Lungimea scenei, căderea în derizoriu prin prezentarea la nesfârșit a ventilatoarelor și aparatelor de masaj de tot soiul produce un joc gratuit, o suprasaturație comercială care iese din limbajul estetic al filmului și naște – cu vulgaritate -  un soi de cotidian care nu justifică ponderea ce i se oferă).
Voit sau nu, regizorul menține suspansul în legătură cu anul în care se pretrece acțiunea, însă ambiguitatea nu poate legitima amalgamul creat în mintea spectatorului. Dacă inițial atmosfera pare să se așeze confortabil în primii ani de după 1989 – griul orașului, interiorul apartamentului ornat cu elemente care par uitate din anii comunismului - aparatul de țânțari procurat parcă pe sub mână, carpete și macrameuri etc., muzica de la radio, samsarii chinezi, criza mondiala și căderea domeniului imobiliar duc lejer și fără tăgadă spre anii 2010. Sunt amănunte, tușe aparent neînsemnate, dar care scad credibilitatea și încrederea privitorului în povestea de pe ecran.
Asta nu înseamna că Stere Gulea nu a reușit un întreg omogen, însă accentul  pe regie, în dauna textului folosit, cum spuneam, drept pretext, ridică semne de întrebare dacă nu cumva prețiozitatea titlului (romanul "Sunt o babă comunistă" trimite din start la o notorietate națională și internațională mult clamată în anii din urmă) nu a fost decât o strategie de marketing și mai puțin punerea în valoare a unei cărți și, în consecință, a unui scriitor. Cartea lui Dan Lungu pare să fie, pentru cititorul ei, o unealtă în mână regizorului și a scenariștilor, o unealtă care s-a dovedit a fi mai eficientă decât orice altă formă de promovare.
Textul lui Dan Lungu pare bruiat cu bună știință de o poveste specific românească: o familie în postcomunism, capitalismul păgubos și puterea de sacrificiu a părinților în slujba copiilor, chiar dacă asta include și afaceri cu mafioții. Un text lăsat în penumbră, deși se anunța a fi o sursă inepuizabilă pentru un scenariu strălucit.   
Excelent jocul actorilor, deși Luminiței Gheorghiu, așteptată cu "sufletul la gură" de spectatori, nu i se oferă suficient spațiu de joc, personajul Emilia rămânând blocat într-o nostalgie postcomunistă, stare care rupe deseori ritmul și încetinește acțiunea filmului, o acțiune și așa împărțită între amintiri și lumea prezentă, căreia Emilia pare să îi facă față cu greu. Forța actoricească se topește pe parcurs, personajul cumințind parcă izbucnirile ce păreau că se nasc la început. Susținută însă de Marian Râlea, soțul hâtru, înțelept fără să arate, răbdător și descurcăreț, Luminița Gheorghiu conturează pentru public eroina des întâlnită și înainte, și după 1989: mama care ține frâiele casei, femeia capabilă să poarte fără să se plângă toate greutățile care apar. Lipsesc, din păcate, trăirile interioare atât de așteptate și pe care regizorul le rezolvă în aceeași repetată notă nostalgică și ușoară, care sfârșește într-un sentimentalism dăunător filmului și primejdios mesajului către spectator.

Hotărârea lui Stere Gulea de a se menține în zona nostalgică a comunismului se întrevede și în refuzul de a dezvolta scena în care Doamna Stroescu (Valeria Seciu), aflată la cina oferită în cinstea lui Alice și a lui Alan, încearcă o polemică timidă legată de ce a însemnat comunismul pentru o parte a societății românești, și anume intelectualii. Polemică pe care regizorul pare că o stinge înainte de a-și atinge scopul. De altfel, o polemică ce nu pare să zdruncine deloc convingerile Emiliei.

"Sunt o babă comunistă" este un film așteptat care, dacă nu s-ar fi făcut, ar fi trebuit inventat, ca să parafrazăm o celebră zicere.  Însă dincolo de așteptări rămâne o neîmplinire: aceea că nimic nou nu s-a produs și că, fără a minimaliza efortul regizorului și al actorilor, filmul lui Stere Gulea rămâne un titlu de roman și atât.

 

Regia Stere Gulea
Scenariul Stere Gulea, Lucian Dan Teodorovici, Vera Ion
Distributia:
Luminiţa Gheorghiu  -  Emilia
Marian Râlea  - Ţucu
Ana Ularu  -  Alice
Collin Blair  -  Alan
Valeria Seciu  -  Dna. Stroescu
Tania Popa  -  Aurelia
Anca Sigartău  -  Sanda
Coca Bloos  -  Maricica

Vivi Drăgan - imagine
Doina Levinţa - costume

 

 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…
Cezar Ivanescu pare sa fi fost, pe timpul vietii si al mortii, cel mai controversat poet din literatura romana a ultimului secol. Detractorii s-au intrecut pe ei insisi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivanescu au stat deoparte. Tacuti, uimiti, umiliti, plansi de dinauntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vietii si al mortii, nici de unii, nici de altii. Cezar Ivanescu s-a trait pe sine, asa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false incadrari valorice stralucinde, la ore de maxima audienta, pe sticle colorate in doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultura. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivanescu traieste dintotdeauna si ca va trai si dupa noi toti. De ce, insa, televiziunile l-au ignorat si nu i-au dat dreptul, castigat cu mare si neagra suferinta, la ultimele aplauze? Cel putin asa cum au procedat in cazul ultimilor disparuti, Sabin Balasa si George Pruteanu... Cezar Ivanescu a fost, este adevarat, cel mai incom…

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacitatoatecuprinzator. Arta nu inseamnaneaparatcomert, profesie sau mod de viata. Arta inseamnatraire, cuprinde suflul inaintemergatorsicurata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenarein drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-unciob de OM.

Așa l-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu

(Florille din 2006) Sub presiunea adâncă a globalizării, sub presiunea uniformizării informaţionale, dar mai ales spirituale, cu riscul de a distrage conştiinţele de la ceea ce este specific şi adevărat pentru fiecare dintre noi, sub presiunea europenizării imediate şi cu orice preţ, ne complacem într-un minimalism neprielnic dezvoltării noastre fireşti, un minimalism care tinde să acopere cărarea de la om la om, de la om la Dumnezeu.

Ţinutul cu perle creştineşti

Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta dinaintea Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi cal…

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o …

Dimineața care nu se va sfârși, de Ciprian Mega. Un film care urcă în verticala ființei

Emigrație, prostituție, viața ascunsă a ambasadelor populate cu politruci ieftini și superficiali. Plus consecințele care îmbracă haina suferinței. Filmul lui Ciprian Mega este tulburător și pe alocuri bulversant. Bulversant dacă nu recunoști Calea, tulburător dacă nu accepți Viața. Triada hristică (Eu sunt Calea, Adevărul și Viața) se compune din fâșii sufletești pe care le culegi pe întreg parcursul filmului, pentru ca în final să o găsim revelată, dezvăluită în simplitatea și firescul credinței.

Dincolo de subiectul extrem de incitant – povestea unei prostituate românce în Cipru – filmul Dimineaţa care nu se va sfârşi scoate la iveală aspecte grave privind diaspora și neimplicarea diplomației în problemele grave cu care se confruntă românii aflați peste graniță. Cum la fel de bine aspectate sunt fisurile din interiorul clerului, atunci când politicul impune și dispune.

Producția purtând semnătura lui Ciprian Mega este una care iese din linia obișnuită a cinematografiei românești, ș…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…

Anthony Quinn, de la dansul lui Zorba Grecul la sârba românească din "Ora 25"

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la filmul "Ora 25" (1967), realizat după cartea românului Constantin Virgil Gheorghiu, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale.

Anthony Quinn înseamnă, pentru mulți dintre cinefili, dansul din Zorba Grecul, filmul regizat în 1964 de Michael Cacoyannis, ecranizare a romanului lui Nikos Kazantzakis. Rolul din Zorba i-a adus o nominalizare la Oscar și recunoașterea internațională. Filmul avea să cucerească întreaga lume și continuă să fie și astăzi una dintre cele mai vizionate pelicule. În plină glorie, Anthony Quinn acceptă, după numai trei ani de la Zorba Grecul, să joace în "Ora 25", filmul francezului Henri Verneuil, de această dată după un roman scris de Constantin Virgil Gheorghiu, un român aflat în exil. Alături de Anthony Quinn, tot în rol principal, o altă actriță a cărei senzualitate și frumusețe cucerea deja toate platourile de la Hollywood, Virna Lisi, considerată de mulți ca fiind succesoarea lui Marily…