Treceți la conținutul principal

EXPOZIȚIA noastră. Sau când copiii rămân oameni mari!

La expoziție i-am descoperit altfel decât îi știam. Maturi, curajoși, jucând în firescul lor un joc al culorii care trece ușor de la intenție la manifestare, de la nuanță la încrustări adânci pe retina dornică de frumos. Totul e clar, ce vezi nu uiți, ce simți nu lași să treacă fără să te bucuri cu adevărat. Asta a fost expoziția de vineri, 29 noiembrie 2013, de la City Gallery, unde am expus lucrările pe sticlă ale copiilor de la Atelierul de Artă decorativă, pe care îl coordonez de ceva timp în cadrul clubului La Nistorică.
Expoziția noastră a fost, cum spunea pictorul Corneliu Dumitriu la vernisaj, un experiment. Un mod de a demonstra că în artă nu există vârstă, școală, rigori sau studii înalte. În artă există sinceritate. Atât.
Am pornit acest curs de Artă decorativă (pictură pe sticlă), în 2011, cu temeri imense. Ce să îi învăț pe copii? CUM să îi învăț? Cum îmi voi da seama că e bine ceea  ce fac? Întrebări pe care le-am uitat pe parcurs, probabil când am înțeles că arta se întâmplă pur și simplu. Așa că am început să lucrăm. Doar să lucrăm! Să scotocim împreună, să experimentăm împreună.
Am descoperit la copii idei fantastice, mi-au oferit lecții de artă autentică prin modul lor de a vedea sticla, culoarea, perspectiva. Prin felul lor de a se raporta la pictură.
M-a bucurat Cristian (6 ani), care, lucrând cu pasta de contur, se minuna de lucrarea lui. Făcuse un model ornamental, un fel de spirale de care nu părea foarte încântat, dar pe care acum le ”încălzeam”, cum spunem noi, cu puncte fine. Cristian puncta mărunt, ca un dans, pe marginea spiralelor. Aproape de jumătate, l-am auzit exclamând: "Doamna, de când așez punctele astea la spirale, în urmă parcă se întâmplă o magie, atât de frumoase se fac!". Ce bucurie mai mare să îți dorești? Cristian e uimitor tocmai prin firescul cu care simte arta, indiferent de forma ei.
Alex e altfel. Are 8 ani și a fost, mi se pare, primul meu cursant, în 2011. Îmi amintesc cum am făcut împreună o ikebana. Parcă am crescut împreună. Alex are o claritate a propriei personalități pe care rar o întâlnești. Un copil interiorizat, dar nu de genul timidului, ci mai degrabă al științei despre sine. Curajul la Alex nu este o formă de înaintare, ci de consolidare a eului. Are o cumințenie pe care o exprimă fidel în modul de a se exprima artistic.
Miruna. Miruna are 16 ani si este o minune. O știu de când era la grădiniță. Cânta minunat atunci, cântă divin astăzi. Dar în arta decorativă este aproape un… fenomen ( nu mi-a venit alt cuvânt acum!). Dacă s-ar omologa ca formă de terapie, stilul Mirunei ar avea un succes garantat la persoanele care au nevoie de ordine interioară, de autocunoaștere. Miruna este omul care va reuși în viață nu pentru că învață bine, muncește enorm sau are conștiința propriei responsabilități, ci pentru ce este ea: un copil cu o energie atât de fină și de curată, că simți cum te furnică până în vârful degetelor nevoia de frumos.
Oana, la 13 ani, este o efervescență continuă, dar fără pericolul de a eșua sau de a degenera. Grăbită și totuși capabilă de autocontrol, clară în alegeri dar dispusă la schimbări atunci când sugestiile îi vin în întâmpinare, Oana te susține fără să îi ceri de două ori un lucru. Primește idei, dar le transformă pe parcurs și le transpune în stilul propriu, fără să se abată însă de la estetic și armonie.  O viziune clară, simplă, fără complicații.
Andreea are lumină și liniște. 15 ani. Are curaj, dar curajul provocărilor mai degrabă decât al inovației. Nimic nu îi pare imposibil, provocarea capătă o notă personală pe care apoi o nuanțează cu propria intuiție artistică. Andreea, ca și Miruna, se bucură de puștii ghiduși din jurul ei, îi protejează, îi încurajează. 
Și copiii mai noi, fiecare cu minunea lui: uimirea și zâmbetul angelic al Ștefanei, neobosita vervă a lui Ayleen, domnișoria și pisiceala plăcută a Anei Lhea, năstrușnicia gălăgioasă a lui Gabriel, tăcerea veselă a lui Tudor, alura de prințesă a Alexiei, agitația năucitoare a lui Pavel, seriozitatea Adelinei… Și copiii de la Mini-Centrul Casa "Ruxandra", cărora le mulțumesc din suflet că mi-au stat alături, că m-au sprijinit chiar, atunci când trebuia să mai potolim năzdrăvăniile celor mici. Sund mândră de realizările lor, de lucrările frumoase și atât de atent muncite de Gabi, Petrică, Elena, Mihai și Florin!
Expoziția noastră a fost o sărbătoare. Poate cea mai frumoasă întâmplare a mea din ultimii ani. Pe lângă cărți, pe care nu le-am exteriorizat, nu le-am mărturisit îndeajuns… Chiar dacă mi-s dragi.
Sunt recunoscătoare și mulțumesc tuturor celor care mi-au îngăduit să le fiu alături și să făurim împreună un miracol artistic.
Voi consemna aici cuvintele rostite la vernisaj de pictorul Corneliu Dumitriu, a cărui artă o admir sincer și necondiționat:
"Mă simt onorat. Sunt foarte impresionat de expoziția pe care ați făcut-o, copii! Este pentru mine exemplul că cei mari, dacă reușesc să stea cuminți în jurul celor mici, ies lucruri extraordinare. Mintea adevărată este la voi. Voi să știți că cel mai important lucru pe care trebuie să-l găsiți este să vă găsiți pe voi înșivă. În voi este talentul. Să nu imitați pe nimeni! Fiecare dintre voi este cel mai important om din lume, din univers. Asta este cheia. Pictura este o problemă de iubire de ceea ce faci.
Galeria mea se simte onorată de prezența voastră și a  distinșilor voștri părinți și profesori, și bunici. Sper să vă placă și vouă ce-ați făcut. Să vă admirați unul pe celălalt, să vă iubiți, să continuați munca.
Eu vă mulțumesc foarte mult că ați venit.
Este un experiment care îmi aduce o foarte mare bucurie. Există aici lucruri de valoare, autentice. Iar voi ați învățat să aveți în universul vostru, în ambientul pe care îl aveți acasă, să aveți obiecte făcute de voi.
Vă doresc să fiți sănătoși, să creșteți mari, nu neapărat să vă faceți pictori, Doamne ferește!, dar aș vrea să subliniez importanța artei plastice în dezvoltarea unui copil. Se spune că un copil care desenează este de câteva ori mai inteligent decât un copil care nu desenează, pentru că are aplicația a ceea ce are de făcut, și are responsabilitatea faptei sale prin eșecul pe care îl are, sau să reușească, și consid că ce se întâmplă aici este un lucru foarte bun". 

Vernisajul a avut loc vineri, 29 noiembrie, ora 17.00, la City Gallery

Au expus: Miruna Buza, Andreea Moldovanu, Alexandru Cotoi, Oana Tabultoc, Ștefana Tincu, Ayleen Ivasciuc, Ana Lhea Arcalianu, Gabriel Șobachi, Tudor Apostoae, Alexia Păpădie, Cristian Pușcașu, Pavel Dascălu, Adelina Rusu, Raluca Lucaci, Ioana-Alexandra Ciubotariu și copiii de la Mini-centrul Casa ”Ruxandra”: Gabriel Goczi, Petrică Goczi, Elena Tibel, Florin Tibel, Mihai Tibel.
(Foto: ebotosani.net, Facebook, Stiri.Botosani.ro)
(Video: Gabi, explicand procesul creatiei!)
(Miruna, delicata si... stralucitoare)
 
(Oana se joaca, si ea, in muzica si culoare)

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!