Treceți la conținutul principal

"Şi cine este aproapele meu?" sau despre puterea de a ierta. O cronică de Ioan Şimon

Florentina Toniţă, muzeograf, jurnalist şi scriitor, s-a născut la 7 octombrie 1971, în Tutova, judeţul Vaslui, şi trăieşte în Botoşani. A publicat următoarele cărţi: Lacrimi de nisip, poeme, Editura Parnas, Iaşi, 2003 (volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru cea mai bună carte de poezie -debut- a anului); La drum cu îngerii, reportaje literare, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2007; Forma păsării, versuri, Editura Axa, Botoşani, 2012; Şi cine este aproapele meu?, roman, Editura Junimea, Iaşi, 2013. A colaborat la diverse reviste de cultură de prestigiu, printre care se află şi Mişcarea literară de la Bistriţa.

O carte specială şi, în acelaşi timp, tulburătoare, care cucereşte cititorul încă de la primele pagini, este romanul "Şi cine este aproapele meu?", o creaţie de excepţie care dezvăluie calităţile incontestabile ale autoarei şi în arta discursului epic. O construcţie epică ingenioasă, care îmbină o diversitate de tehnici narative specifice romanului modern dar şi modalităţi de expresie care duc spre o analiză profundă a sufletului uman. Florentina Toniţă foloseşte cu abilitate introspecţia şi retrospecţia, jurnalul intim, anamneza, reflecţia, secvenţe de povestire în ramă etc. Însă uimitor pentru o autoare tânără este veridicitatea în descrierea şi înfăţişarea unui mediu existenţial întunecat, cum este cel al detenţiei şi al atrocităţilor săvârşite în perioada comunistă în închisorile de la Aiud şi Piteşti, înfăţişate cu atâta autenticitate încât "ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înţelegere şi creştină iertare", după cum afirmă Simona Modreanu în textul de prezentare de pe coperta IV a volumului în discuţie.

Este o carte "despre suferinţa ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite" (ca s-o citez din nou pe autoarea textului pomenit mai sus), o lume subterană "în care fiinţa stă să moară de ruşine".

Romanul este structurat în cinci capitole, prezentând destine umane complexe peste care a trecut precum un torent devastator şi transformator agresiunea unui regim torţionar şi degradant.
Pe parcursul naraţiunii apare intermitent un "leitmotiv" cu caracter de simbol – cel "al aproapelui", încărcat mereu de semnificaţii care provoacă cititorul să reflecteze. Sensurile lui ne sunt sugerate prin naraţiunea faptelor, dar mai ales prin reflecţiile şi impresiile pe care pictoriţa Maria le notează în jurnalul ei intim – "un jurnal al fericirii" pentru că prin el tânăra jurnalistă se eliberează de povara sufletului şi desluşeşte sensurile vieţii. Ea a găsit "măsura vieţii prin suferinţă", care "o dată trecută prin trup deschide taina dragostei".

Demersul axiologic al operei tinde spre un act soteriologic – o mântuire sufletească şi spirituală care are drept suport credinţa în valorile christice şi ale umanului. Eroii cărţii ajung la o renaştere morală, la un echilibru superior al existenţei prin iertare şi iubire.

Chiar şi un torţionar poate fi mântuit şi renăscut spiritual prin pocăinţă şi căinţă; aşa este cazul călugărului Teodosie, fost torţionar al închisorii de la Aiud. Teodosie, fiul unui tâmplar din Craiova, a fost arestat în 1948, pe când era student la Medicină pe motivul că în timpul unui curs le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Dus la închisoarea de la Piteşti, a suportat bătăile cumplite, care nu l-au doborât dar a cedat torturilor psihice. Eugen Ţurcanu, şeful torţionarilor de la Piteşti, s-a folosit de slăbiciunile lui şi i-a oferit privilegiile de care beneficiau deţinuţii din comitetele de agresori. Astfel a devenit unul din cei mai temuţi torţionari din închisoarea de la Piteşti, torturând în special studenţii. După căderea comunismului, urmărit şi hăituit de Securitate, s-a călugărit iar duhovnicul său, tot un fost deţinut, singurul care îi cunoştea trecutul întunecat, i-a încredinţat canonul mărturisirii.

Emoţionant este mai ales destinul călugărului Paisie, pe numele de mirean Petrică Scurtu, deţinut şi duhovnic al închisorii, care a transformat puşcăria "într-o oază de linişte pentru cei care în libertate ucideau, furau sau înşelau". Aceştia, pe măsură ce-şi ispăşeau pedepsele, deveneau adevăraţi rugători iar odată ajunşi în libertate erau căutaţi şi cercetaţi de creştini de pretutindeni.

Călugărul Paisie avea darul schimbării sufletului celui proscris sau aflat în suferinţă. El ştia că prima schimbare se realizează la nivelul privirii – "această fereastră a corpului uman" care "va deveni un canal de comunicaţie prin care vor circula apoi cantităţi uriaşe de iubire, compasiune, toleranţă şi echilibru". 

Nucleul naraţiunii este tânăra pictoriţă Maria, o fire reflexivă, cea care ne dezvăluie povestea mai multor destine umane năpăstuite de istorie, de regimul inuman al comunismului, dintre care unele au reuşit să se salveze ar altele având un sfârşit tragic.

Relevantă este evoluţia spirituală a Mariei, care ajunge la o înţelegere superioară a existenţei, parcurgând drumul sinuos al căutării sufletului pereche. Ea trăieşte mai multe experienţe erotice, unele sortite eşecului, lăsându-i un gust amar sau dulce, ca în cele din urmă să înţeleagă că iubirea vieţii ei este Costa şi că secretul vieţii se află în tine însuţi, iar echilibrul sufletesc îl vei atinge doar când vei desluşi misterul acestei vieţi, ce ţi-a fost dăruită de Dumnezeu. Cartea este un adevărat balsam pentru cei răniţi de agresiunea unei vieţi violentate de factorii potrivnici ai fiinţării dintr-o lume şi o istorie dură. Prin vocea Mariei, autoarea oferă soluţia vindecării şi a rezistenţei, care este iertarea, formulate ca o concluzie în fragmentul de jurnal intim al personajului:

"Mai mare dumnezeire decât iertarea este iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Să întâmplă să iert cu patimă, orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori cu lehamite. Iert cu supuşenie, rareori conştient. Alteori cu lehamite. Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, este iubire. Sau mucenicie. Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră ş ice sens le vom da".  

Florentina Toniţă ne determină indirect să căutăm şi să descoperim în noi acele valori externe ale omului pe care ni le-a dezvăluit credinţa creştină, pentru a construi o societate mai bună, mai tolerantă şi să ascultăm de acele mesaje subliminale care ne transmit credinţa în aproapele nostru pentru că Mântuitorul nu a venit pe lume întâmplător.

(Cronică de Ioan Şimon, în Mişcarea literară nr.3-4 din 2013)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de c…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în fascinaţia stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Anul acesta împlineşte 75 de ani. Ani ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.

Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a o…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



PETRUŢ PÂRVESCU, poetul din patria cu hotare nelocuite

Născut pe 17 februarie 1956, un "sudist" din Păcala Făgeţelului, cum se mai audefineşte deseori, Petruţ Pârvescu se identifică astăzi, temporal şi structural, cu spatiul moldav pe care şi-l asumă de trei decenii. Creator de vers şi de limbaj oarecum distinct în peisajul poetic contemporan, un poet al "abstracţiunii şi al amplelor tornade lirice" (Daniel Corbu), Petruţ Pârvescu se situează confortabil în zona scriiturii profesioniste, fără să cadă în păcatul manierismului devastator.

Este profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iniţiator al anchetei literare Scriitorul - destin și opțiune, îndrumător al tinerelor talente.

De la Păcala Făgeţelu la Botoşani, via Dorohoi!

Petruţ Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş), pe valea Vezii, lângă Piteşti. A urmat şcoala generală în localitate, Liceul teoretic Vedea, Argeş, şi Liceul teoretic Vitomireşti, Olt. Membru al cenaclurilor George Topîrcean…

Mikhaíl Baryshnikov, artistul care sfideaza gravitatia

Mikhaíl Baryshnikov este un dansator, coregraf şi actor american de origine rusă. Este adesea recunoscut ca fiind cel mai bun dansator de balet din lume. S-a născut la Riga, în Republica Sovietică Socialistă Letonă (URSS), din părinţi rusi. Tatăl său a fost inginer, iar mama sa croitoreasă. La vârsta de doisprezece ani, mama lui sa sinucis, Mihail a fost crescut de tatăl sau şi de bunica. Mama sa a fost o mare admiratoare a baletului . La unsprezece a înaintat cererea de admitere la Scoala de Balet a Operei din Riga, unde a fost acceptat un an mai târziu, în 1960, şi unde si-a continuat studiile academice. În acest timp, Baryshnikov a învăţat să vorbeasca franceza şi aspira sa fie un pianist celebru. Între timp, s- a îndrăgostit de balet, surclasand afectiunea sa pentru pian şi, ca urmare a decis să urmeze o carieră ca balerin.
În 1963, în timpul unei vizite la Leningrad, el a aplicat pentru a celebra Scoala de balet Vaganova. După terminarea studiilor, în 1966, el sa alăturat trupei …

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…