SCRISOAREA

     În fiecare zi își pregătea plecarea. Și nu vorbea despre părăsire, nici despre moarte. Pentru Maura plecarea era mai presus de moarte și, știau amândoi, părăsirile nu se împart la doi. Unul părăsește, celălalt rămâne cu mâna întinsă. Voi lua cu mine scrisorile, îi spunea. Ar fi vrut, a auzit-o mormâind într-o dimineață, să plece cu muzica. Toată muzica adunată de ei în nouă ani. Maura fusese cea care pornise, în joacă, diminețile simfonice. Era duminică și dansa pe acordurile unui Dans slav de Antonín Dvořák. El o privea și încerca să îi prindă în cadrul ferestrei umbra trupului. Nu reușea, Maura avea un fel anume de a dansa alert până și un Adagio. La fel cum unduirea se făcea plutire pe un Allegro sau chiar Prestissimo. Mai ții minte, Cetin, mai ții minte, repeta și trupul se adumbrea între o fereastră și cealaltă. Cetin nu dansa niciodată. Dansul de duminică devenise pentru el ritualul ceaiului. Assam!, a chicotit Maura și de atunci duminicile lor s-au numit Assam, de la ceaiul orange cu aromă de malț.
       Luni l-a trezit în acorduri de Tchaikovsky, dansa un Waltz of the Flowers. Deschisese larg ușile și ferestrele, fără să îi pese de privirile iscoditoare ale vecinilor. Maura, puteai să aștepți să prepar ceaiul, a certat-o Cetin. Ceaiul e duminica, somnorosule, astăzi e dimineața pipei! Râdea și târâia papucii ca și cum numai acolo, în talpa de pâslă, se găsea echilibrul și legătura ei cu pământul, cu lumea întreagă.
       A iubit-o pe Maura din prima clipă în care s-a afundat în privirea ei. Bărbații, s-a convins apoi, vedeau la ea glezna săltăreață și ușor împiedicată, de fapt era un mic defect din naștere care devenise cu timpul un element de atracție, atât de fermecător își transformase Maura mersul. Fără să aibă rotunjimi voluptoase, trupul femeii mai căpătase în ultima vreme și o tresărire a umerilor pe care Cetin o remarcase primul. Într-o zi vei prinde aripi, i-a strigat, și Maura l-a privit fără să clipească. Ți-am spus, dragul meu, doar ți-am spus de atâtea ori. Părul auriu luneca în prelungirea brațelor și, în contre-jour, părea mai degrabă un frunziș sălbatic pe un trunchi de copac tânăr, necopt. Dar Cetin știa că în privirea Maurei sunt cele mai multe mistere, acolo e adâncul, tot acolo se ascunde și înaltul. Ce culoare au ochii tăi?, a întrebat-o. De cenușă, de nori și de ceață. Cum vrei să fii când intri acolo, a râs ea și a închis ochii ca să îi dea răgaz să aleagă. Maura glumea ca și cum cuvintele ei se jucau de-a baba oarba. Niciodată nu ținea cont de reguli, de persoane. Toate cuvintele ei erau năstrușnice și zvăpăiate.


***
      O găsise într-o dimineață în prag. Mai întâi i-a atras atenția murmurul strecurat pe sub ușă, apoi păsările agitând aerul dintr-o parte în alta a străzii. Altădată ar fi fost curios, își amintea cum pândea sălbăticiunile ținutului, cum adulmeca fiorii fecioarelor până când le simțea privirile tremurate furișând abia simțite scântei. Odată, ieșind de la ceaiul organizat săptămânal în centrul orașului, a fost atât de cucerit de parfumul unei fetișcane încât era cât pe ce să se lase atras într-o mahala rău famată. Cu costumul lui scump și cu pălăria asortată!
      Acum, murmurul îi invadase auzul și, oricât încerca să îl prefacă, să îl amestece cu celelalte zgomote comune ale străzii, nu reușea decât să crească și mai mult obsesia. Era joi. Asculta Paganini. Concertul pentru vioară și orchestră nr.1 în re major, op.6. Cel mai armonizat ca stare, de la romantism sublim și sfidător la virtuozitate extremă. Niciodată nu termina cafeaua înainte de ultima notă a Concertului. Dar în acea zi, pentru prima dată, sorbiturile se întreceau într-o grăbită și nedumerită curiozitate. Paganini se zburlea și își dădea seama că nu asculta cu aceeași concentrare cu care încerca să prindă, de pildă, murmurul care se strecura până la el. Opri muzica. Păsările frământau aerul în aceeași agitată zburătăcire. Deschise ușor ușa, dar se opri după doar câțiva centimetri. Două degete firave desenau în aer o melodie bizară. Ca și cum murmurul se materializa acolo, în mișcarea unduită a arătătorului urmat de dansul meticulos, chiar dacă ușor stângaci, al degetului mare. 
      De teamă să nu spulbere clipa de intimitate, se trase înapoi și continuă să respire prin deschizătura ușii mirosul ce urca provocator și bizar din stradă. De dincolo de ușă, degetele înaintau către el. Simțea cum îl invadează milioane de păsări și totuși se afla prins într-o încremenire mută. Cu o mișcare bruscă, degetele aruncă spre el o bucată de hârtie. Ușa se trântește cu zgomot și strada se umple din nou de un murmur amestecat cu fâlfâit de pasăre. De data asta totul i se părea comun, obișnuit ca o zi de joi. Totul în afară de hârtia pe care o ținea în mână...
       La prima vedere părea o scrisoare veche, pe o hârtie ușor îngălbenită și pe alocuri fărâmițată. Cineva, poate o mână de femeie, adăugase pe margini un fel de întăritură dintr-un material de mătase crem care dădea scrisorii un aer ușor imperial.
      Ținea în mână scrisoarea. Închise ochii și adulmecă o clipă în tăcere. Aștepta un semn, dar nu de dincolo de ușă. În mâna lui, printre literele mai mult șchiopătate ale scrisorii, de acolo aștepta să i se dezvăluie totul. Se întoarse în fotoliu și parcurse scrisoarea în restul de Paganini:
Nevoia de mine. Ploaie. Aşteptare. 
Nu ştiu cum să îţi scriu, nu ştiu cine trebuie să fiu pentru tine. Nu ştiu ce înseamnă nevoia ta de mine acum, ce aduce iertarea la vreme de ploaie, ce înseamnă aşteptarea care urmează iertării. 
Aşa că nu voi scrie despre noi. Nu e vremea noastră şi am încetat să mai sper că ea va veni vreodată. Deşi, dacă vei vrea să îţi vorbesc despre vremea noastră, aş şti să ţi-o arăt, să ţi-o mărturisesc, să o aşez pe fiecare ungher al imaginarului nostru netrăit. Ce să făptuim noi cu mintea, cu inima, cu trupul, cu vorba, cu privirea, cu palma sau cu talpa, ca să purcedem pe drumul potrivit? Nu vom şti. Pentru asta e nevoie de înţelepciune, de credinţă, de tărie de inimă, de abandon, de dragoste mare, de mărturisire adâncă. De iertare, da.
Fiecare început are în pragul uşii o iertare. Nu e uşor. Dar altfel rămân îngropate, necurăţate, îndurerate, închistate, multe chinuri ale inimii. 
Plouă și azi. Târziul a trecut pe lângă tine şi nu l-ai oprit.

     În josul foii, într-un colț aproape invadat de uscăciunea timpului și pe jumătate prins sub întăritura de mătase, se ghicea o semnătură: Maura.
     A împăturit cu grijă scrisoarea și a strecurat-o în buzunarul hainei. Avea nevoie de tăcere, de liniștea gândurilor. Dincolo de ușa lui stătea o femeie. Nu înțelegea nimic din scrisoare și era sigur că nu are cum să fie el destinatarul. Un biet suflet suferind, își zise. Și totuși inima lui galopa spre un necunoscut pe care nu îl mai trăise până atunci. Cuvintele din scrisoare îl transformaseră în doar câteva minute într-un bărbat care nu era el, dar care voia să fie. Da, voia să fie el bărbatul pentru care acea femeie suferea, să fie el dimineața și ploaia și așteptarea. A deschis ușa și așa a intrat în viața lui Maura.
       Pentru a celebra întâlnirea lor, ziua de joi devenise Paganini cu cafea limpede, calmă, odihnitoare. Ei îi plăceau Capriciile, lui Concertul pentru vioară și orchestră. Joi era ziua din săptămâna simfonică în care ea se trezea târziu. Am venit ca un târziu în viața ta, dragul meu. Și totuși m-ai oprit, îi spunea de câte ori îl vedea recitind scrisoarea cu margini de mătase. De aceea, în zilele de joi aștepta să simtă mirosul cafelei, apoi deschidea ochii și asculta Concertul... lui Paganini. Începea să se îmbrace când începeau Capriciile. Joia nu dansa. I se așeza în brațe și, cuprinzându-i cu brațele trupul aproape bătrân, îl legăna ușor, ca pe un prunc. Era felul ei de a celebra viața pe care el i-o dăruise. Nu o întrebase niciodată cine era bărbatul pentru care scrisese scrisoarea. La început a crezut că e discret, apoi că nu vrea să își provoace suferințe inutile. Târziu a înțeles că viața lor împreună era continuarea acelei scrisori. Că Cetin oprise târziul și adunase în el toate iertările rămase orfane de iubire.


***
       De la o vreme îi vorbea despre plecare. Nu te părăsesc, Cetin, îi repeta de fiecare dată, voi pleca și ne vom reîntâlni. Cum va fi asta, Maura? Voi fi eu, oare, destinatarul unei scrisori pe care o va primi un alt bărbat? Va ști oare el să fie bărbatul care ți-a oprit târziul, care a adunat iertările? Maura râdea și râsul i se rostogolea apoi într-un șuvoi de vorbe pe care nu le înțelegea întocmai. La început se certa și o făcea atât de convingător încât credea că el era sursa supărărilor, dar imediat vocea femeii cădea într-o incantație șoptită, cu inflexiuni pe care nu i le recunoștea. Niciodată nu a oprit-o, nu a întrebat-o, nu i-a scotocit prin ascunzișuri. Aștepta cu emoție plecarea Maurei, ziua în care el, Cetin, va continua să trăiască în alt bărbat, cel care va primi scrisoarea despre ei doi. 
       Își dorea să fie într-o sâmbătă. În muzica acelei dimineți s-ar fi potrivit cel mai bine plecarea ei. Chopin îl reconforta de fiecare dată și obișnuise să dea dimineții de sâmbătă o prelungire în amiază. Maura începea dansul după ce mai întâi asculta cu ochii închiși muzica, se lăsa cuprinsă până în creștet de pacea lui Chopin, apoi cobora din pat în cămașa de noapte adunată obraznic spre coapse, răsfira cu degetele în aer o presupusă ploaie și se oprea în fața lui. Sâmbăta era ziua șevaletului. Cetin picta. Sau se juca, pentru că nu fusese niciodată un pictor recunoscut. Chopin îl inspira, dar știa că în fiecare pătrățică de pe pânză e Maura. Era dansul ei în cămașa albă de noapte, era cenușiul ochilor ei, înnorarea pe care atât de greu reușea să o așeze în culoare. Chiar și gândurile care îl colindau în timp ce picta erau tot ale ei. Până spre amiază, sâmbăta, picta ca și cum ar călători prin ființa Maurei.
        Mai avea aceeași senzație în zilele de marți, când ea se trezea devreme și se așeza la pian. Cetin renunța la tot în zilele de marți: ceai, pipă, cafea, șevalet. Nu se ridica din așternut decât la ultimul acord de pian. Fără să fi cerut vreodată și fără ca ea să îi lămurească în vreun fel ziua de marți, știau amândoi că era un fel de a fi împreună pentru mai târziu. Când el va trăi într-un alt bărbat, când Maura va scrie următoarea scrisoare cu un destinatar încă necunoscut. După ora de pian, degetele femeii continuau dansul într-un fel ritualic, fără muzică. Tăcerea avea și ea sunetul ei.
        În miercurea de după sărbătoarea cireșilor în casa lor era liniște. Nu dormea, dar nici nu deschidea ochii, de teamă ca nu cumva întunericul să îi inunde privirea. Era primăvară târzie,  dar în dimineața aceea frigul din cameră devenise insuportabil. Înainte de a coborî zorile, a auzit un scrâșnet în peretele de nord urmat imediat de o bufnitură la etajul de sus. Întunericul devenise asurzitor, zgomotele de grinde prăbușite, pereți despicați și uși izbite acopereau vocile disperate și gemetele muribunzilor. Cetin nu se mișca și nici nu se agita. Nu a întins mâna să o caute pe Maura în așternutul plin de moloz. A înțeles că plecase. Era sigur că plecarea Maurei numai așa poate fi. Lumina care intra timid prin fereastră îi dezvăluia dezastrul dimineții. Era o minune că patul era întreg. De asemenea, colecția lor de muzică și vechiul pick-up, aproape la fel de vechi ca acești pereți ai casei prăbușiți într-o dureroasă umilință.
        Știa că nu trebuie să o caute pe Maura. Cu o seară înainte îi așezase lângă pick-up un poem scris pe foiță de mesteacăn. “…ca o desrătăcire de aripi apasă în dimineaţă auzul/ o fată rostogoleşte lumina din flăcări. nu există eroi,/ doar pulbere peste lume”, era scrisul ei. Maura începuse acolo scrisoarea pentru celălalt bărbat, era felul ei de a-și manifesta recunoștința față de Cetin. Se desrătăcise pentru o altă călătorie. Porni muzica pe care tot ea o pregătise pentru el. Recunoscu de la primele acorduri Requiemul lui Mozart. Aruncă un rest de tutun în pipă. Pulbere peste lume, repetă el cuvintele Maurei. Muzica acoperea tânguirea din exterior, strigătele omenești pe care nu voia încă să le audă. Singurul dezastru din viața lui era singurătatea în care abia intrase. Trei zile încheiate ascultă Requiemul, din când în când mai arunca o pulbere de tutun în pipă. Vineri seara, pe întuneric, Cetin a închis ochii și a adormit în tăcere, fără măcar să mai respire. El trăia, știa asta, în scrisoarea pe care Maura o strecurase în privirea altui bărbat. Care, ca și el, continua să trăiască viața celui de dinainte...