Treceți la conținutul principal

De tinut minte sau despre lume in general...

DUMINICA: "O noapte nebuna, nebuna", Teatrul Mihai Eminescu. Regia Alexandru Vasilache, dupa un text de Ray Cooney.
Un spectacol care nu deranjeaza, dar nici nu umple spatiile infometate de trairi artistice. Pe scurt, ai ce vedea, dar nu ai ce lua. O comedie bulevardiera, de moravuri, cu tenta politica, intr-o ironie dezbracata de inhibitii, uneori prea dezbracata chiar. Nimic spectaculos, cu atat mai putin spectacular. Actorii joaca corect, uneori inchistati in propriile roluri, astfel incat gesturile devin mecanice, kitschuriste, intr-un limbaj de comedie formala. Volin Costin detine rolul principal, fara insa a se mentine pe aceasta pozitie pana la sfarsit. Daca autorul textului transfera progresiv atentia asupra personajului interpretat de Ioan Cretescu, impresia este ca acest fapt il avantajeaza pe Volin Costin, care oricum pierde din intensitate si spontaneitate pe parcursul spectacolului, autoexilandu-se in planul secundar. Ioan Cretescu pare, la un moment dat, sa fie singurul care mentine linia si efervescenta actiunii, sustinut apoi de Cezar Amitroaei, care reuseste, la randul sau, sa situeze spectacolul in planul comediei teatrale. Remarcabil, in rolul unui garson tipic englezesc, actorul Mihai Dontu, insa se distinge, desi nu cu aceeasi coloratura, si Bogdan Muncaciu, un director de hotel bagacios, curios si gata sa intervina la orice ora si in orice loc, indiferent de conjunctura. Comedia nu are in sine nimic extraordinar, lucrurile nu merg nicioadata pana la capat: relatia amoroasa nu se consuma, tradarea este pe cale sa se infaptuiasca dar nu se implineste, sotia pe cale sa fie inselata nu descopera nimic, detectivul care a fost omorat nu moare, iar calugarita nu e ceea ce pare.
Textul bine scris, asezat cu masura. Actiunea, mai mult de atat, nu merita povestita. Nu ai ce si cum, pentru ca nu a fost niciun ce, niciun cum...

LUNI: Manastirea "Sf. Mina" de la Rosiori, judetul Suceava
Ploaie, ploaie, ploaie. Un drum lung si, pentru prima data, nu vad nimic in afara. Imi dau seama ca nu realizez daca am oprit dincoace sau dincolo de Falticeni. De rusine, nu intreb. Manastirea este impresionanta, aruncata pe un varf de deal. Jos, valea e taiata de apele Siretului, deasupra gonesc ametitor norii incarcati. Nu mai ploua. La slujba, trei oameni. Adica noi. Ni se mai adauga doi tineri, dar nu pentru multa vreme.
Biserica e frumoasa, linistitoare, calda. Moastele Sf. Mina, ale Sf. Haralambie, Braul Maicii Domnului, sfintenie si miros de crini. Nu stiu de ce, ma simt ca in casa parinteasca.
Sfarsit de slujba, calugarii incep a stinge luminile. Nu plecam. Le aprind din nou si ne lasa singuri, veghindu-ne din pridvor. La iesire, un calugar ne preia cu dragoste si ne insoteste prin toata manastirea. Mergem in biserica mare, unde aflam povestea impresionanta a pietrei Sfintei Mese. Dupa colectivizare, un satean a venit cu tractorul sa ridice piatra, dar din putere dumnezeiasca rotile tractorului au explodat, asa ca piatra Sfintei Mese n-a putut fi ridicata pentru a fi indepartata de locul Sfant. Ea odihneste si astazi, rezemata sfielnic de peretele bisericii.
E tarziu, se insereaza. Calugarul ne imbie sa mai vedem si paraclisul. Mergem sus, pe scari, la etajul unei cladiri mari, din piatra. Toata zidirea a fost ridicata cu caramida fabricata in manastire. Sapte calugari au muncit ani la rand. Sapte au fost de la inceput. Acum sunt tot atatia. Nu se dau oamenii la manastire, e prea multa treaba, spune amaracios calugarul. Dar nu cu ciuda. E luminos la fata. Curat si sigur pe el, cu claritatea credintei pe chip. Ne povesteste cum au ajuns Sfintele Moaste ale Sf. Mina la manastire. Dupa ani de rugaciune, o familie a plecat in Egipt, cerand binecuvantare sa aduca in tara Moastele Sf. Mina. In Egipt, familia strabate cu greu si nu gaseste calea spre manastirea cautata. Din drum in drum, din om in om, intr-o intersectie totul pare sa se infunde. Un sofer se incumeta totusi sa ii ajute. Mergeti cu mine, le spune. Si omul intoarce tirul cu marfa din directia in care se deplasa si… merge 300 de kilometri cu romanii. Iaca, aici e manastirea, le spune! Odata ajunsi, afla ca nu vor primi ceea ce cauta. Moastele Sf. Mina, in Romania? Nu! Romanii sunt comunisti, ei nu cred in Sf. Mina! Romanii raman in manastire si se roaga trei zile neintrerupt. Impresionati, calugarii ii cheama si le ofera o particica din Sfintele Moaste. Insotiti de documente doveditoare si de un reprezentant al Manastirii, cu binecuvantarea inaltilor preoti ai Egiptului, romanii se intorc la Rosiori. Asta e povestea. Restul e credinta, bucurie, pace, liniste. Si minunea care se intampla in fiecare clipa!

MARTI: "Te iubesc! Te iubesc?", spectacol al companiei D’Aya, din Bucuresti, cu Manuela Harabor, Corina Moise si George Corodeanu.
Un spectacol pe care il asteptam. Frumos, curat, naucitor pe alocuri, avand la baza textul lui Dumitru Solomon, Zapezile de altadata. Manuela Harabor nu a fost decat un personaj secund, insa nu mai conteaza, atata timp cat si-a implinit misia de a aduce publicul in sala. Fara numele ei pe afis, sala ar fi fost poate abia un sfert din cat era.
Pe scurt, povestea este despre iubire. Ce si cum, cand si de ce, dar mai ales pana cand! Iubirea este unica, dar o traim toti la fel. Dansam, plutim, sarutam, ne casatorim in ideal, iubim in panda si construim gelozii din care ne traim (mancam!) mai departe sufletul. De aici si pana la dezastru nu mai este decat un pas. Publicul se amuza dar recunoaste ca este povestea fiecaruia dintre noi, cei din sala. Extraordinarul iubirii noastre nu supravietuieste decat daca avem sansa de a constientiza acest extraordinar.
Corina Moise devine astfel oglinda vie a femeilor aflate de partea cealalta a scenei. Impresionanta si induiosator de expresiva, ii gasesti cu greu vreun efort vizibil care sa iti confirme faptul ca joaca teatru. Asa cum oamenii repeta la nesfarsit iubirile, fara sa inteleaga ca eroii sunt mereu altii, dar greselile aceleasi. E aproape o lege a firii, a iubirii, a implinirii trupesti.

JOI: Concert cameral Remember Enescu, Filarmonica Botosani
O seara interesanta, ciudata aproape. O seara care s-ar putea numi Concert pentru pian, soprana si 20 de melomani. E pentru prima data cand am realizat ca, pentru un artist, mai greu decat povara unui public numeros este chinul de a „umple” o sala goala. Ma bucur ca nu am pierdut acest concert, pentru ca am avut ocazia sa ascult Rapsodia Romana, a lui George Enescu, si sa nu ma rusinez ca plang. Nu cred ca am mai simtit vreodata ca muzica depaseste aproape nepermis de mult spatiul pamantesc. Nu cred ca am realizat vreodata mai mult decat acum, privind interpretarea la patru maini a Rapsodiei, supranaturalul lui Enescu! Momente de felul acesta te impaca cu tine insuti!

VINERI: Concertul saptamanal al Filarmonicii, dirijat de Daniel Manasi. Invitati, cornistii Vlad Buzdugan si Ioan Luca, cu J. Haydn: Concertul pentru doi corni şi orchestră în mi bemol major. Impresionante evolutii, dar trebuie sa recunosc faptul ca farmecul, inefabilul, plutirea, au venit de la Doru Popovici: Suita "Codex Cajoni", in partea de inceput, si P. I. Ceaikovski: Simfonia a IV-a - care a fost de-a dreptul naucitoare! Nu am simtit, insa, ca s-ar situa deasupra Rapsodiei Romane. Asta e bine!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!