sâmbătă, 22 mai 2010

De tinut minte sau despre lume in general...

DUMINICA: "O noapte nebuna, nebuna", Teatrul Mihai Eminescu. Regia Alexandru Vasilache, dupa un text de Ray Cooney.
Un spectacol care nu deranjeaza, dar nici nu umple spatiile infometate de trairi artistice. Pe scurt, ai ce vedea, dar nu ai ce lua. O comedie bulevardiera, de moravuri, cu tenta politica, intr-o ironie dezbracata de inhibitii, uneori prea dezbracata chiar. Nimic spectaculos, cu atat mai putin spectacular. Actorii joaca corect, uneori inchistati in propriile roluri, astfel incat gesturile devin mecanice, kitschuriste, intr-un limbaj de comedie formala. Volin Costin detine rolul principal, fara insa a se mentine pe aceasta pozitie pana la sfarsit. Daca autorul textului transfera progresiv atentia asupra personajului interpretat de Ioan Cretescu, impresia este ca acest fapt il avantajeaza pe Volin Costin, care oricum pierde din intensitate si spontaneitate pe parcursul spectacolului, autoexilandu-se in planul secundar. Ioan Cretescu pare, la un moment dat, sa fie singurul care mentine linia si efervescenta actiunii, sustinut apoi de Cezar Amitroaei, care reuseste, la randul sau, sa situeze spectacolul in planul comediei teatrale. Remarcabil, in rolul unui garson tipic englezesc, actorul Mihai Dontu, insa se distinge, desi nu cu aceeasi coloratura, si Bogdan Muncaciu, un director de hotel bagacios, curios si gata sa intervina la orice ora si in orice loc, indiferent de conjunctura. Comedia nu are in sine nimic extraordinar, lucrurile nu merg nicioadata pana la capat: relatia amoroasa nu se consuma, tradarea este pe cale sa se infaptuiasca dar nu se implineste, sotia pe cale sa fie inselata nu descopera nimic, detectivul care a fost omorat nu moare, iar calugarita nu e ceea ce pare.
Textul bine scris, asezat cu masura. Actiunea, mai mult de atat, nu merita povestita. Nu ai ce si cum, pentru ca nu a fost niciun ce, niciun cum...

LUNI: Manastirea "Sf. Mina" de la Rosiori, judetul Suceava
Ploaie, ploaie, ploaie. Un drum lung si, pentru prima data, nu vad nimic in afara. Imi dau seama ca nu realizez daca am oprit dincoace sau dincolo de Falticeni. De rusine, nu intreb. Manastirea este impresionanta, aruncata pe un varf de deal. Jos, valea e taiata de apele Siretului, deasupra gonesc ametitor norii incarcati. Nu mai ploua. La slujba, trei oameni. Adica noi. Ni se mai adauga doi tineri, dar nu pentru multa vreme.
Biserica e frumoasa, linistitoare, calda. Moastele Sf. Mina, ale Sf. Haralambie, Braul Maicii Domnului, sfintenie si miros de crini. Nu stiu de ce, ma simt ca in casa parinteasca.
Sfarsit de slujba, calugarii incep a stinge luminile. Nu plecam. Le aprind din nou si ne lasa singuri, veghindu-ne din pridvor. La iesire, un calugar ne preia cu dragoste si ne insoteste prin toata manastirea. Mergem in biserica mare, unde aflam povestea impresionanta a pietrei Sfintei Mese. Dupa colectivizare, un satean a venit cu tractorul sa ridice piatra, dar din putere dumnezeiasca rotile tractorului au explodat, asa ca piatra Sfintei Mese n-a putut fi ridicata pentru a fi indepartata de locul Sfant. Ea odihneste si astazi, rezemata sfielnic de peretele bisericii.
E tarziu, se insereaza. Calugarul ne imbie sa mai vedem si paraclisul. Mergem sus, pe scari, la etajul unei cladiri mari, din piatra. Toata zidirea a fost ridicata cu caramida fabricata in manastire. Sapte calugari au muncit ani la rand. Sapte au fost de la inceput. Acum sunt tot atatia. Nu se dau oamenii la manastire, e prea multa treaba, spune amaracios calugarul. Dar nu cu ciuda. E luminos la fata. Curat si sigur pe el, cu claritatea credintei pe chip. Ne povesteste cum au ajuns Sfintele Moaste ale Sf. Mina la manastire. Dupa ani de rugaciune, o familie a plecat in Egipt, cerand binecuvantare sa aduca in tara Moastele Sf. Mina. In Egipt, familia strabate cu greu si nu gaseste calea spre manastirea cautata. Din drum in drum, din om in om, intr-o intersectie totul pare sa se infunde. Un sofer se incumeta totusi sa ii ajute. Mergeti cu mine, le spune. Si omul intoarce tirul cu marfa din directia in care se deplasa si… merge 300 de kilometri cu romanii. Iaca, aici e manastirea, le spune! Odata ajunsi, afla ca nu vor primi ceea ce cauta. Moastele Sf. Mina, in Romania? Nu! Romanii sunt comunisti, ei nu cred in Sf. Mina! Romanii raman in manastire si se roaga trei zile neintrerupt. Impresionati, calugarii ii cheama si le ofera o particica din Sfintele Moaste. Insotiti de documente doveditoare si de un reprezentant al Manastirii, cu binecuvantarea inaltilor preoti ai Egiptului, romanii se intorc la Rosiori. Asta e povestea. Restul e credinta, bucurie, pace, liniste. Si minunea care se intampla in fiecare clipa!

MARTI: "Te iubesc! Te iubesc?", spectacol al companiei D’Aya, din Bucuresti, cu Manuela Harabor, Corina Moise si George Corodeanu.
Un spectacol pe care il asteptam. Frumos, curat, naucitor pe alocuri, avand la baza textul lui Dumitru Solomon, Zapezile de altadata. Manuela Harabor nu a fost decat un personaj secund, insa nu mai conteaza, atata timp cat si-a implinit misia de a aduce publicul in sala. Fara numele ei pe afis, sala ar fi fost poate abia un sfert din cat era.
Pe scurt, povestea este despre iubire. Ce si cum, cand si de ce, dar mai ales pana cand! Iubirea este unica, dar o traim toti la fel. Dansam, plutim, sarutam, ne casatorim in ideal, iubim in panda si construim gelozii din care ne traim (mancam!) mai departe sufletul. De aici si pana la dezastru nu mai este decat un pas. Publicul se amuza dar recunoaste ca este povestea fiecaruia dintre noi, cei din sala. Extraordinarul iubirii noastre nu supravietuieste decat daca avem sansa de a constientiza acest extraordinar.
Corina Moise devine astfel oglinda vie a femeilor aflate de partea cealalta a scenei. Impresionanta si induiosator de expresiva, ii gasesti cu greu vreun efort vizibil care sa iti confirme faptul ca joaca teatru. Asa cum oamenii repeta la nesfarsit iubirile, fara sa inteleaga ca eroii sunt mereu altii, dar greselile aceleasi. E aproape o lege a firii, a iubirii, a implinirii trupesti.

JOI: Concert cameral Remember Enescu, Filarmonica Botosani
O seara interesanta, ciudata aproape. O seara care s-ar putea numi Concert pentru pian, soprana si 20 de melomani. E pentru prima data cand am realizat ca, pentru un artist, mai greu decat povara unui public numeros este chinul de a „umple” o sala goala. Ma bucur ca nu am pierdut acest concert, pentru ca am avut ocazia sa ascult Rapsodia Romana, a lui George Enescu, si sa nu ma rusinez ca plang. Nu cred ca am mai simtit vreodata ca muzica depaseste aproape nepermis de mult spatiul pamantesc. Nu cred ca am realizat vreodata mai mult decat acum, privind interpretarea la patru maini a Rapsodiei, supranaturalul lui Enescu! Momente de felul acesta te impaca cu tine insuti!

VINERI: Concertul saptamanal al Filarmonicii, dirijat de Daniel Manasi. Invitati, cornistii Vlad Buzdugan si Ioan Luca, cu J. Haydn: Concertul pentru doi corni şi orchestră în mi bemol major. Impresionante evolutii, dar trebuie sa recunosc faptul ca farmecul, inefabilul, plutirea, au venit de la Doru Popovici: Suita "Codex Cajoni", in partea de inceput, si P. I. Ceaikovski: Simfonia a IV-a - care a fost de-a dreptul naucitoare! Nu am simtit, insa, ca s-ar situa deasupra Rapsodiei Romane. Asta e bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu