Treceți la conținutul principal

Violoncelistul Marin Cazacu la Botosani: "Creaţia împreună este cea mai fascinantă!"

Este împlinit profesional, dar a simţit nevoia să se dăruiască şi generaţiilor care vin. A creat prima orchestră de tineret din România, în special pentru a schimba mentalităţi, dar şi pentru a-i învăţa pe tineri că nu este important să fii cel mai bun singur, ci să poţi crea alături de altcineva. 
Marin Cazacu a fost invitatul Filarmonicii Botoşani vineri, 24 ianuarie, prilej cu care a interpretat împreună cu orchestra Concertul pentru violoncel în do major, de J. Haydn.
Aplauzele au fost pe măsură, iar bisul un regal: Astor Piazzolla – Oblivion.

- Alături de orchestra Filarmonicii Botoşani veţi interpreta Haydn, o muzică iubită de public... 
- Da. Astă-seară am venit cu o ocazie specială, să interpretez un concert de Haydn la Botosani. Un concert din epoca clasică, poate cel mai iubit de public. Este uşor de înţeles această muzică, pentru că are de toate: are lirism, virtuozitate. Prezenţa mea aici este pentru mine ceva deosebit.

- Aţi cântat de zeci de la Botoşani! Cum percepeţi oraşul, oamenii...
- Cred că am venit de vreo 40 de ori la Botoşani, începând cu anii 80. Uneori veneam şi de două pe an. Relaţia cu Botoşaniul - eu vin de la Bucureşti – te gândeşti că e ultimul oraş pe harta României, şi are o orchestră simfonică, un teatru, înţeleg că şi un teatru de păpuşi. Un oraş care nu are o susţinere financiară grozavă îşi permite să continue o activitate culturală atât de intensă. Pentru mine este Jos pălăria! Cred că nu numai Enescu şi Eminescu au contat în faptul că există aceste instituţii, ci şi oamenii care sunt aici. Pentru mine este un miracol că există evenimente culturale în Botoşani. Cunosc geografia României, am călătorit în toate oraşele. La un pas de dumneavoastră este Suceava, cred că este de 5-6 ori mai bogat decât Botoşaniul, şi nimeni nu s-a gândit că oamenii aceia poate au şi ei nevoie de cultură la nivelul la care este Botoşaniul.

- Care este relaţia dvs. Cu orchestra Filarmonicii Botoşani?
- Relaţia mea cu orchestra este ca într-o familie, în general, noi, muzicienii, ne cunoaştem toţi. A apărut şi generaţia nouă, şi pe aceştia îi cunosc. Este o generaţie frumoasă, orchestra este un singur suflet. Se creează o unitate de simţire şi de viaţă. Oamenii aceştia îşi petrec aproape jumătate din viaţă nu alături de familia lor, ci de colegii lor din orchestră. Oamenii din zona aceasta au o blândeţe deosebită, şi atunci mă duc mereu cu gândul la Enescu, la Eminescu, fără să vreau. Despre Enescu ştiu foarte multe, mai ales că profesorul meu de violoncel de la Conservator, Serafim Antropov, a colaborat şi a cântat cu Enescu.

- Ce proiecte aveţi în afara activităţii concertistice?
- Am cântat în toată lumea şi mă simt împlinit şi realizat. Împlinirea cuiva nu se termină niciodată. Împlinirea urmează. M-am împlinit până aici, dar mai urmează ceva, poţi să mai dăruieşti ceva. Întotdeauna, la o anumită vârstă, te întorci în istoria ta proprie, în viaţa ta, şi cauţi lucrurile esenţiale în viaţa fiecăruia. Una este dacă te simţi împlinit în familie, dacă esţi împlinit în profesie, să faci toată viaţa ce ţi-a plăcut, asta este foarte important pentru orice persoană, şi simt că am făcut acest lucru. Şi cel mai important: ai făcut ceva şi pentru alţii? Trebuie să dăruieşti ceva din gandurile tale, din aspiraţiile tale, să transmiţi şi generaţiilor următoare. Şi din acest motiv a venit foarte uşor şi pedagogia, să creez o clasă de violoncel foarte bună, cu tineri care deja sunt în toată Europa şi în lume, dar şi în România.

- Vorbiţi-ne despre ultima realizare!
- Ultima realizare este că din 2008 am început o schimbare a mentalităţii pentru tinerii din România. Aşa că am creat o orchestră de tineret. Există în toată lumea astfel d eorchestre, numai România nu avea. Eu, ca profesor, simţeam nemulţumirile studenţilor mei. Şcoala de muzică românească a fost mereu foarte bună, talentul ţi-l dau Dumnezeu şi mama, dar munca trebuie să fie a ta. Şcoala de educaţie muzicală din România merge pe ideea de a crea solişti. Fiecare dintre noi voia să ajungă cel mai mare violonist, cel mai mare pianist, cel mai mare instrumentist al lumii. Ceea ce este greşit, pentru că viaţa te învaţă mai târziu că nu e aşa. 99 la sută dintre cei care termină liceele de muzică sau universităţi ajung în orchestră sau în pedagogie, nu ajung solişti. Şi atunci schimbarea de mentalitate era obligatorie în România. Din doi în doi ani, la Festivalul George Enescu, noi primim lecţii despre ce înseamnă o orchestră. Vin la nivel atât de ridicat încât nici cea mai bună orchestră din România nu poate ajunge atât de sus. Nu ne putem alătura. Pentru că la ei, de copii, au fost învăţaţi să creeze împreună, nu individual. Şi creaţia împreună este cea mai fascinantă. Talentul cuiva nu se măsoară în cine cântă cel mai bine de unul singur, ci cum poate să creeze alături de altcineva. Şi atunci toată investiţia de timp şi de muncă în folosul tinerilor a fost să schimbăm această mentalitate. Acest proiect este din 2008, cu copii selectaţi din toată România, cu aspiraţii comune, cu acelaşi fel de gândire muzicală, e un proiect care nu a avut sprijinul statului român, nici astăzi nu are. A ajuns în 2012 să cânte în Festivalul George Enescu de la Bucureşti, în ciclul Mari orchestre ale lumii. Vă puteţi imagina nivelul de performanţă la care am ajuns, apoi am cântat pe multe scene din lume. Poate anul acesta statul să garanteze un minim de suport. Aceşti tineri creează un model de ce înseamnă o orchestră. Aceşti tineri se întorc, unii, în orchestrele lor. Bucuria lor de a fi trăit această experienţă este uriaşă. Pentru mine nu există niciun beneficiu, eu sunt voluntar, chiar am şi avut concerte, eu şi soţia mea, iar cu banii am susţinut financiar această orchestră. Dar nu regret!

Marin Cazacu, născut pe 30 septembrie 1956, la Vidra-Ilfov, a studiat violoncelul, mai întâi, la Liceul de Muzica nr.1 din Bucureşti, iar apoi la Universitatea Naţională de Muzică din acelaşi oraş, cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. Din anul 1983 este solist concertist al Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti. De asemenea, din anul 1992, Marin Cazacu predă violoncelul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săi cucerind numeroase premii naţionale şi internaţionale. În anul 2006 a obţinut titlul de Doctor în Muzică.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni ca…

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea …

Patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului

Cred că pentru români patriotismul, patriotismul real este aproape sinonim cu acceptarea martirajului. Pentru că nu există mare patriot român sau bun patriot român care să nu fi sfîrşit rău în ţara asta. În ţara asta trăiesc bine vînzătorii de ţară, cei care nu dau doi bani pe ţara asta, cei care-o terfelesc, care-şi bat joc de ea şi fac afaceri pe seama ei şi nu le pasă de nimic.
Cei care iubesc cu adevărat această ţară sînt în marginea martirajului sau aproape martirizaţi. Deci n-o iubeşti pentru că ţi-ar întoarce această iubire sau ţi-ar arăta recunoştinţă sau te-ai complini prin valorile ei, ci pe undeva împotriva, dacă vrei, realităţilor.
Aşa trebuie iubită o ţară şi aşa o iubesc şi eu, adică sînt convins că ţara românescă este o ţară foarte frumoasă în Europa, întîi prin condiţiile ei fizice, geografice, o ţară de oameni foarte talentaţi, dar din nefericire lipsiţi completamente de caracter, de ţinută morală...
Cu toate acestea o iubesc, cum o voi iubi întotdeauna, indiferent…

Şi cine este aproapele meu?

Textul de mai jos nu este o cronică literară. I-aș spune cronică de cititor, tocmai pentru că încărcătura afectivă este mult mai importantă pentru mine în aceste momente. Am cerut permisiunea de a posta rândurile primite, doamna a acceptat, cu condiția asumării autoarei cronicii doar prin inițialele numelui. Mulțumesc, mă onorează și mă bucură astfel de reacții. (F. Toniță)

"Şi cine este aproapele meu?"
Titlul-întrebare stârneşte curiozitate şi instantaneu întrebarea "Dar aproapele meu cine este?". Înainte de a afla răspunsurile analizăm coperta, "cartea de vizită" ilustrată, care prin intermediul unui cod vizual sugerează ipoteze de conţinut: ar putea fi povestea unei feţe mănăstireşti trecută în lumea îngerilor (crucea), de unde călăuzeşte şi veghează (lumina galben-portocalie) mereu (fundalul verde) fiinţe dragi: părinţi, copii (cele două spice de grâu).

Romanul poate fi considerat un "medalion" istoric, ce redă cu claritate şi acurateţe stili…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



ROMÂNIA DE COLECŢIE - Poetul-cerşetor

Nu ştiam nimic despre poetul Ion Nicolescu până ieri. Pentru ca astăzi să îmi dau seama că pe Ion Nicolescu îl ştiu toţi românii. Ion Nicolescu e un "cerşetor", cules de pe stradă zilele trecute şi depus la Reanimare, cu diagnostic deloc încurajator. Starea lui este gravă.
Oamenii buni şi-au trimis veste despre starea poetului Ion Nicolescu. Scriu despre acest om pentru că aseară mi-a stors sufletul de fiori. Citeam despre el pe blogul lui liviuioanstoiciu.ro, scriitor care făcea publică o scrisoare despre vii... Redau câteva rânduri: "Niciodată nu am avut atâta tristeţe în cuvinte. Poetul Ion Nicolescu e internat la Spitalul Judeţean Buzău. A fost luat de pe stradă, găsit leşinat. L-au recunoscut nişte asistente ieşite din tura lor de serviciu, care au participat la unele manifestări cultuale. Au sunat la 112 şi l-au adăpostit la spital. Ion Nicolescu a ajuns un cerşetor. Acum o jumătate de oră, după ce m-a sunat dl. Cojocaru, m-am dus acasă şi am golit garderoba mea …

ION NICOLESCU - Un poet in viata (noastra)

Cântul LXXX


eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput
dar odele vin de la sine
aşa cum eu însumi şi de bună voie
m-am ridicat din mulţime
poeţii-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă şi crime
pe care se-ntâmplă şi altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
şi-şi pot permite să aibă poeţi
să nu pierdem timpul cu false discuţii
toţi oamenii sunt nişte poeţi



Cântul XXV


ţara noastră-i ţara noastră
dulce pajişte albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poţi întrece
dacă-i gând nu-l poţi străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
ţara noastră e a noastră
vârf de jale şi de dor
dulce arşiţă albastră
ca lumina ochilor


Cântul LXXXVI

cum poţi să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poţi să bei cafea liniştit
când alt om ca tine
pe-aceeaşi planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ţine-o flo…

ROMÂNIA DE COLECŢIE - Asta-i tara ta

O imagine care m-a făcut realmente să plâng azi. Un sat izolat de nămeţi, unde nu poate pătrunde Ambulanţa. Bunica din fotografie are 77 de ani, este bolnavă şi are nevoie de dializa, de care depinde viaţa ei. Ambulanta ajunge doar până la aproape 4 km de sat. De acolo, mai departe pornesc militarii, cu un autocamion cu tractiune 6x6, de la Garnizoana Botoşani, şi un echipaj de pompieri.

Bunica ajunge cu bine la Ambulanţa, medicii o duc apoi în siguranţă la spital. O ştire de presă, de sezon.
Doar că, privind fotografia, au început să mă şiroiască lacrimi. Pe bune! Priviţi îndelung, cu suflet şi cu ochi buni. E atât de frumoasă iarna asta câteodată!
Asta e România de colecţie: un pompier şi un militar, purtând de mînă o bunică!