Treceți la conținutul principal

Violoncelistul Marin Cazacu la Botosani: "Creaţia împreună este cea mai fascinantă!"

Este împlinit profesional, dar a simţit nevoia să se dăruiască şi generaţiilor care vin. A creat prima orchestră de tineret din România, în special pentru a schimba mentalităţi, dar şi pentru a-i învăţa pe tineri că nu este important să fii cel mai bun singur, ci să poţi crea alături de altcineva. 
Marin Cazacu a fost invitatul Filarmonicii Botoşani vineri, 24 ianuarie, prilej cu care a interpretat împreună cu orchestra Concertul pentru violoncel în do major, de J. Haydn.
Aplauzele au fost pe măsură, iar bisul un regal: Astor Piazzolla – Oblivion.

- Alături de orchestra Filarmonicii Botoşani veţi interpreta Haydn, o muzică iubită de public... 
- Da. Astă-seară am venit cu o ocazie specială, să interpretez un concert de Haydn la Botosani. Un concert din epoca clasică, poate cel mai iubit de public. Este uşor de înţeles această muzică, pentru că are de toate: are lirism, virtuozitate. Prezenţa mea aici este pentru mine ceva deosebit.

- Aţi cântat de zeci de la Botoşani! Cum percepeţi oraşul, oamenii...
- Cred că am venit de vreo 40 de ori la Botoşani, începând cu anii 80. Uneori veneam şi de două pe an. Relaţia cu Botoşaniul - eu vin de la Bucureşti – te gândeşti că e ultimul oraş pe harta României, şi are o orchestră simfonică, un teatru, înţeleg că şi un teatru de păpuşi. Un oraş care nu are o susţinere financiară grozavă îşi permite să continue o activitate culturală atât de intensă. Pentru mine este Jos pălăria! Cred că nu numai Enescu şi Eminescu au contat în faptul că există aceste instituţii, ci şi oamenii care sunt aici. Pentru mine este un miracol că există evenimente culturale în Botoşani. Cunosc geografia României, am călătorit în toate oraşele. La un pas de dumneavoastră este Suceava, cred că este de 5-6 ori mai bogat decât Botoşaniul, şi nimeni nu s-a gândit că oamenii aceia poate au şi ei nevoie de cultură la nivelul la care este Botoşaniul.

- Care este relaţia dvs. Cu orchestra Filarmonicii Botoşani?
- Relaţia mea cu orchestra este ca într-o familie, în general, noi, muzicienii, ne cunoaştem toţi. A apărut şi generaţia nouă, şi pe aceştia îi cunosc. Este o generaţie frumoasă, orchestra este un singur suflet. Se creează o unitate de simţire şi de viaţă. Oamenii aceştia îşi petrec aproape jumătate din viaţă nu alături de familia lor, ci de colegii lor din orchestră. Oamenii din zona aceasta au o blândeţe deosebită, şi atunci mă duc mereu cu gândul la Enescu, la Eminescu, fără să vreau. Despre Enescu ştiu foarte multe, mai ales că profesorul meu de violoncel de la Conservator, Serafim Antropov, a colaborat şi a cântat cu Enescu.

- Ce proiecte aveţi în afara activităţii concertistice?
- Am cântat în toată lumea şi mă simt împlinit şi realizat. Împlinirea cuiva nu se termină niciodată. Împlinirea urmează. M-am împlinit până aici, dar mai urmează ceva, poţi să mai dăruieşti ceva. Întotdeauna, la o anumită vârstă, te întorci în istoria ta proprie, în viaţa ta, şi cauţi lucrurile esenţiale în viaţa fiecăruia. Una este dacă te simţi împlinit în familie, dacă esţi împlinit în profesie, să faci toată viaţa ce ţi-a plăcut, asta este foarte important pentru orice persoană, şi simt că am făcut acest lucru. Şi cel mai important: ai făcut ceva şi pentru alţii? Trebuie să dăruieşti ceva din gandurile tale, din aspiraţiile tale, să transmiţi şi generaţiilor următoare. Şi din acest motiv a venit foarte uşor şi pedagogia, să creez o clasă de violoncel foarte bună, cu tineri care deja sunt în toată Europa şi în lume, dar şi în România.

- Vorbiţi-ne despre ultima realizare!
- Ultima realizare este că din 2008 am început o schimbare a mentalităţii pentru tinerii din România. Aşa că am creat o orchestră de tineret. Există în toată lumea astfel d eorchestre, numai România nu avea. Eu, ca profesor, simţeam nemulţumirile studenţilor mei. Şcoala de muzică românească a fost mereu foarte bună, talentul ţi-l dau Dumnezeu şi mama, dar munca trebuie să fie a ta. Şcoala de educaţie muzicală din România merge pe ideea de a crea solişti. Fiecare dintre noi voia să ajungă cel mai mare violonist, cel mai mare pianist, cel mai mare instrumentist al lumii. Ceea ce este greşit, pentru că viaţa te învaţă mai târziu că nu e aşa. 99 la sută dintre cei care termină liceele de muzică sau universităţi ajung în orchestră sau în pedagogie, nu ajung solişti. Şi atunci schimbarea de mentalitate era obligatorie în România. Din doi în doi ani, la Festivalul George Enescu, noi primim lecţii despre ce înseamnă o orchestră. Vin la nivel atât de ridicat încât nici cea mai bună orchestră din România nu poate ajunge atât de sus. Nu ne putem alătura. Pentru că la ei, de copii, au fost învăţaţi să creeze împreună, nu individual. Şi creaţia împreună este cea mai fascinantă. Talentul cuiva nu se măsoară în cine cântă cel mai bine de unul singur, ci cum poate să creeze alături de altcineva. Şi atunci toată investiţia de timp şi de muncă în folosul tinerilor a fost să schimbăm această mentalitate. Acest proiect este din 2008, cu copii selectaţi din toată România, cu aspiraţii comune, cu acelaşi fel de gândire muzicală, e un proiect care nu a avut sprijinul statului român, nici astăzi nu are. A ajuns în 2012 să cânte în Festivalul George Enescu de la Bucureşti, în ciclul Mari orchestre ale lumii. Vă puteţi imagina nivelul de performanţă la care am ajuns, apoi am cântat pe multe scene din lume. Poate anul acesta statul să garanteze un minim de suport. Aceşti tineri creează un model de ce înseamnă o orchestră. Aceşti tineri se întorc, unii, în orchestrele lor. Bucuria lor de a fi trăit această experienţă este uriaşă. Pentru mine nu există niciun beneficiu, eu sunt voluntar, chiar am şi avut concerte, eu şi soţia mea, iar cu banii am susţinut financiar această orchestră. Dar nu regret!

Marin Cazacu, născut pe 30 septembrie 1956, la Vidra-Ilfov, a studiat violoncelul, mai întâi, la Liceul de Muzica nr.1 din Bucureşti, iar apoi la Universitatea Naţională de Muzică din acelaşi oraş, cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. Din anul 1983 este solist concertist al Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti. De asemenea, din anul 1992, Marin Cazacu predă violoncelul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săi cucerind numeroase premii naţionale şi internaţionale. În anul 2006 a obţinut titlul de Doctor în Muzică.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de c…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în fascinaţia stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Anul acesta împlineşte 75 de ani. Ani ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.

Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a o…

Poetului Ion Nicolescu. La plecare

e ger în triste calendare
sfinţii se dau orbilor cu împrumut

în zadar am pîndit labirintul
Poetul îşi poartă paşii îndărăt
zar caldarîmului de pofte

într-o lume de tălpi îţi culci suferinţa
(pe un leu de-mprumut se vinde poetul)
nici vorba
vine iertarea de seară
ca o pasăre pe uscat

mai puţini tot mai puţini poeţi
libertatea poartă la gît
medalii de gheaţă



PETRUŢ PÂRVESCU, poetul din patria cu hotare nelocuite

Născut pe 17 februarie 1956, un "sudist" din Păcala Făgeţelului, cum se mai audefineşte deseori, Petruţ Pârvescu se identifică astăzi, temporal şi structural, cu spatiul moldav pe care şi-l asumă de trei decenii. Creator de vers şi de limbaj oarecum distinct în peisajul poetic contemporan, un poet al "abstracţiunii şi al amplelor tornade lirice" (Daniel Corbu), Petruţ Pârvescu se situează confortabil în zona scriiturii profesioniste, fără să cadă în păcatul manierismului devastator.

Este profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iniţiator al anchetei literare Scriitorul - destin și opțiune, îndrumător al tinerelor talente.

De la Păcala Făgeţelu la Botoşani, via Dorohoi!

Petruţ Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş), pe valea Vezii, lângă Piteşti. A urmat şcoala generală în localitate, Liceul teoretic Vedea, Argeş, şi Liceul teoretic Vitomireşti, Olt. Membru al cenaclurilor George Topîrcean…

Mikhaíl Baryshnikov, artistul care sfideaza gravitatia

Mikhaíl Baryshnikov este un dansator, coregraf şi actor american de origine rusă. Este adesea recunoscut ca fiind cel mai bun dansator de balet din lume. S-a născut la Riga, în Republica Sovietică Socialistă Letonă (URSS), din părinţi rusi. Tatăl său a fost inginer, iar mama sa croitoreasă. La vârsta de doisprezece ani, mama lui sa sinucis, Mihail a fost crescut de tatăl sau şi de bunica. Mama sa a fost o mare admiratoare a baletului . La unsprezece a înaintat cererea de admitere la Scoala de Balet a Operei din Riga, unde a fost acceptat un an mai târziu, în 1960, şi unde si-a continuat studiile academice. În acest timp, Baryshnikov a învăţat să vorbeasca franceza şi aspira sa fie un pianist celebru. Între timp, s- a îndrăgostit de balet, surclasand afectiunea sa pentru pian şi, ca urmare a decis să urmeze o carieră ca balerin.
În 1963, în timpul unei vizite la Leningrad, el a aplicat pentru a celebra Scoala de balet Vaganova. După terminarea studiilor, în 1966, el sa alăturat trupei …

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…