vineri, 28 martie 2014

PICTORUL: O poveste trăită şi murită între timp

Astăzi mi-am amintit de el. Pictorul. Scotocind prin cutiile în care, de cel puţin 20 de ani, îmi port poveştile prin care am trecut. Poveşti pe care nu le-am scris niciodată pentru că, odată trăite, am crezut că nu mai pot fi scrise. Poveşti care se compun din priviri pierdute, din hârtii ce poartă urmele degetelor celor care le-au hrănit în vreun fel sau altul, cu gânduri şi tristeţi alungite în toate zilele.
Pictorul m-a învăţat să cred în culoare şi să am încredere în forţa mea de a o disciplina pe sticlă. M-a învăţat că naivitatea este o formă matură a inocenţei, de care e bine să îţi doreşti să nu scapi niciodată! El, Pictorul, m-a privit în ochi şi m-a îndemnat pentru prima dată să scriu. Un scenariu despre copilărie. Nu credeam că voi fi în stare. L-am scris, rescris. Visa la un spectacol adevărat, neprelucrat, neprefăcut, cu copii şi despre copii. Credea în ei ca în Dumnezeu. Se ascundea în copilărie atunci când lumea de afară îl speria. După ce am scris scenariul - nu era un scenariu, la propriu, nu ştiam atunci, în urmă cu 20 de ani, cum ar trebui să arate un scenariu adevărat, cu toate rigorile lui! - s-a întors la tristeţile lui. Într-o zi mi-a pus în mînă un carneţel vechi, cu copertă cartonată, grea, în nuanţe maronii. Citeşte, mi-a spus, nu ai voie să arăţi nimănui altcuiva. Am citit. Era plin de poezii. Scrise de el în cerneală, caligrafiate atent şi datate, fiecare în parte. Cele mai multe din anii 1982, 1983. A doua zi i-am înapoiat carneţelul, dar în noaptea aceea, în camera de cămin, am copiat aproape toate poeziile. Nu i-am spus nici atunci, nici altădată, că am copiat poemele. S-ar fi supărat. Nu m-a întrebat niciodată dacă mi-au plăcut, nu le-a publicat niciodată nicăieri, nici atunci nici în anii ce au urmat.
Cele câteva luni cât am mai rămas în oraş, Pictorul m-a învăţat despre frică şi despre îndrăzneală. Era un timid prin excelenţă şi avea un fel aparte de a transmite ceea ce gândea. dar găsea mereu cuvintele cele mai potrivite.
Bea mult, despre familia lui nu ştia nimeni nimic. Oamenii mari nu îl luau un serios. Era un profesor atipic, greu de catalogat sau de ordonat în rigorile învăţămîntului. Dar avea un cult pentru copii! Îi diviniza! Iar copiii îl simţeau, trăiau alături de el nebunia culorii, a formelor originale şi îndrăzneţe.

Într-una dintre zile a scris, pe o hîrtie verde, aproape transparentă, o poveste scurtă. O transcriu astăzi, de pe aceeaşi hîrtie verde, aşa cum s-a păstrat vreme de 20 de ani: "Am urît o întâmplare din studenţie... În Piaţa Unirii a Iaşului, nişte turişti întindeau fărîmături „bogate” porumbeilor. Săracul student s-a nimerit pe acolo şi avea, de la cantina unde era şef, prea puţine resturi în palmă. Porumbeii s-au repezit la palmele pline ale turiştilor... De atunci urăsc porumbeii, pot să fie de milioane de ori simbolul păcii. Dacă şi viaţa poate fi atît de trădătoare şi ticăloasă sau mai ştiu eu cum, palma mea cu fărîmături de culoare nu se va mai întinde decît celor care au vulcanul în ei!".

A murit anul trecut, în împrejurări mult prea dure pentru sufletul lui: omorât în propria casă, în condiţii suspecte.

Pentru mine, Pictorul a rămas acolo, aşteptînd să creeze, în viaţă sau în afara ei, marele spectacol al Vieţii: Copilăria. Dan Cornel a fost un artist. Un om de o sfiiciune ieşită din comun, dar îmbrăcată într-o grea povară a celui nevoit să trăiască într-o lume în care nu se simte comod.

Îndrăznesc să redau un poem dintre cele "furate" în urmă cu 20 de ani:

"Un fel de rugăciune"

Voi, care sînteţi buni
şi fără nume în scoicile voastre oarbe,
încercaţi faptul că exist...
Exist şi eu, fără suferinţe de egumen,
înlănţuit într-un lift defect.
Voi, ascunşi sub un cer prea generos
(de unde v-a parvenit neruşinarea de a vă ascunde?)
să ştiţi că nu am crini în mîini
şi nu urzesc singurătăţi pentru lăcaşuri uitate...
Zic: hai să uităm de aripa morţii,
hai să uităm!

Hai să uit îmi spun, vă spun,
dar îmi aduc aminte de diguri,
hotare care ne-aruncă nisip în ochi
dintr-un adînc prea plin de sunete.

Chiar dacă vorba mea e fierbinte amiază,
chiar dacă simt că ating margini de cer, plînsul meu se amestecă roşu
cu băuturile ordinare...
Mai ţineţi minte, departe, luminînd
un fel de şoptită rugăciune?
(1982)     

(În fotografie, realizând o pictură monumentală într-un sat din judeţul Suceava, şi o alta în care a fost vizitat de un grup de copii CITITI AICI)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu