Treceți la conținutul principal

Anthony Quinn, de la dansul lui Zorba Grecul la sârba românească din "Ora 25"

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la filmul "Ora 25" (1967), realizat după cartea românului Constantin Virgil Gheorghiu, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale.

Anthony Quinn înseamnă, pentru mulți dintre cinefili, dansul din Zorba Grecul, filmul regizat în 1964 de Michael Cacoyannis, ecranizare a romanului lui Nikos Kazantzakis. Rolul din Zorba i-a adus o nominalizare la Oscar și recunoașterea internațională. Filmul avea să cucerească întreaga lume și continuă să fie și astăzi una dintre cele mai vizionate pelicule. În plină glorie, Anthony Quinn acceptă, după numai trei ani de la Zorba Grecul, să joace în "Ora 25", filmul francezului Henri Verneuil, de această dată după un roman scris de Constantin Virgil Gheorghiu, un român aflat în exil. Alături de Anthony Quinn, tot în rol principal, o altă actriță a cărei senzualitate și frumusețe cucerea deja toate platourile de la Hollywood, Virna Lisi, considerată de mulți ca fiind succesoarea lui Marilyn Monroe în SUA.

Cum au reușit un mexican irlandez și o italiancă senzuală să devină, pentru aproape două ore, o pereche de țărani români? Cum se face că, la trei ani de la Zorba Grecul, Anthony Quinn dansa din nou, dar de această dată sârba românească? Cel care a creat prilejul acestei întâmplări cinematografice era un român afla în exil, Constantin Virgil Gheorghiu. Cartea care a stat la baza filmului, "Ora 25", cuprinde în ea povestea unui țăran care trăiește ororile celui de al Doilea Război Mondial. Iată ce spunea, în 1967, Richard Davis: "Apărut în anii 1950, romanul a cunoscut un mare succes în Europa și America. Se spune că Gheorghiu a fost de acord cu scenariul, care tratează acțiunea cu mai mult umor decât o făcea cartea. Filmul se concentrează asupra lui Johann, care în original era doar unul dintre personajele principale. E vorba de un fel de Don Quijote român, un țăran care, forțat de evenimente, devine pe rând, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prizonier la nemți, la ruși și la americani. Anthony Quinn, foarte potrivit pentru asemenea tipuri de roluri, conferă personajului Johan autoritatea robustă ce i-a adus Oscarul pentru Zorba Grecul". În fapt, Anthony Quinn obține pentru acest rol o nominalizare la Oscar, nu și premiul.

Înainte de a apărea pe piața internațională filmul cu Anthony Quinn și Virna Lisi în roluri principale, trebuie să precizăm că romanul "Ora 25" avea deja o faimă de neoprit. Faimă care a explodat după ecranizarea hollywoodiană: tradus în peste 40 de limbi, cu un tiraj de 600.000 de exemplare vândute în câteva săptămâni.

Despre cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade spunea că a citit "una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările".

Țăranul ardelean Johann Moritz este soțul Sânzianei. Dragostea dintre cei doi stârnește poftele lui Dobrescu, jandarmul satului, care își pune în gând să scape de Moritz pentru a ajunge, astfel, la senzuala tânără nevastă. Jandarmul îl denunță pe Johann că ar fi evreu, astfel că țăranul ajunge într-un lagăr de muncă, în mijlocul a sute de evrei. Strigătul lui Johann (Nu sunt evreu, este o greșeală!) se izbește nu numai de indiferența conducătorului lagărului, ci și de disprețul evreilor, care văd în el un trădător. Johann evadează și ajunge în Ungaria, alături de trei evrei bogaţi. Va fi abandonat la Budapesta, motivul fiind de această dată tocmai acela că, nefiind evreu, nu poate fi ajutat de către comunitatea evreiască să emigreze în America. Este arestat ca spion român și deportat în Germania. Aici, unde trece drept maghiar, medicii SS ai lui Hitler văd în el prototipul rasei ariene. Ajută la evadarea unor deținuți, ajunge la rândul său într-un lagăr american, judecat apoi drept criminal nazist. România este ocupată de ruși, țara intră sub stăpânire comunistă. Nevasta rămasă acasă - și care fusese forțată să divorțeze pentru a nu pierde casa - este violată de ruși, în urma violului născându-se un prunc.

Traian, fiul preotului din sat, este de asemenea închis, ca deținut politic. Este personajul care pe parcursul filmului va da nota gravă a realității, contrastând cu naivitatea lui Moritz. "- Ora 25. Acesta este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă. Este, cu precizie, timpul societății occidentale. E ora actuală! Ora exactă!...", spune Traian în cartea românului Gheorghiu.

"Romanul lui Nikos Kazantzakis (1885-1957), Alexis Zorbas (1947), ecranizat la Hollywood, tot cu Antony Quinn în rolul principal, a făcut cunoscută lumii Grecia profundă şi a impus dansul sirtaki. Romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, a avut o traiecţie similară, numai că autorităţile româneşti de după '89 (în timpul regimului comunist, în ţara sa, opera sa era interzisă, chiar şi pronunţarea numelui său) n-au ştiut sau n-au vrut/nu vor să se folosească de acest succes internaţional al operei sale spre o bună cunoaştere a României în plan mondial prin valorile ei autentice, să impună hora românească, cum au procedat grecii cu dansul lor. De ce oare? Este o întrebare pur retorică, căci instituţiile statului român, care au în statut, asemenea obiective, au alte criterii „axiologice" de promovare a valorilor culturii noastre naţionale", scrie Tudor Nedelcea.

Dincolo de latura tragică, filmul înduioșează prin povestea de dragoste curată, dar greu încercată a celor doi țărani. Iar spectatorul român nu poate să nu fie impresionat de cadrele în care se zăresc, pe pereții casei țărănești, chipul lui Ion Creangă sau cel al lui Mihai Eminescu. Biserica tradițională, botezul, costumele populare, dansul din ogradă sunt imagini care fac inima să tresalte. Sunt elementele de stabilitate și care transmit o imagine favorabilă asupra României. Pentru că, chiar dacă avem de a face cu autorități corupte, vedem în film o familie unită, bazată pe dragostea sinceră dintre soți, un preot considerat a fi model și sprijin pentru comunitate, intelectuali cu principii sănătoase.

Finalul filmului este unul de o excepțională valoare cinematografică. Un râsu-plânsu de un tragism uluitor, în care Anthony Quinn reușește să concentreze atâta durere amestecată cu fericire cât să umple un veac întreg de istorie.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cronică de Magda Ursache: Un docu-roman pro memoria traumei

Maria: "o femeie cufundată în singurătate, talent şi discreţie". Aşa îşi caracterizează scriitoarea (Florentina Toniţă, Şi cine este aproapele meu?, Editura Junimea, 2013) eroina, având-o, uneori, în avant-arrière pe ea însăşi. Autoarea îşi face autoportretul mai ales în paginile de jurnal, cam departe de personalitatea Mariei şi mai aproape de stilul Florentinei Toniţă. Maria e şi nu e un alter ego al Florentinei; avem de-a face mai degrabă cu faţa şi reversul: foiletonista fermă a ziarului stiri.botosani, în oglindă cu un personaj feminin însingurat, preferând ascunzişul în cercul închis (strâmt?) al casei. Dar nu vreau să mă opresc pe viaţa ei, ci a personajului ei, şi nu vreau să dezgrop acum mult discutata temă a identităţii autor – personaj. În fond, toate personajele (o spune Michel Foucault) sunt autorul. Florentina Toniţă nu crede în ficţiune pură, ci în docu-roman, dar personajul Maria nu-i deloc banal ca să fie un eşec literar. E o fiinţă care-şi caută un drum al…

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o …

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

Rebel în lanul de secară. Un film despre renunțarea la celebritate

Teama de mediocritate este la fel de puternică, la Jerry Salinger, precum fuga de celebritatea construită, acea celebritate care decurge dintr-un bine gestionat proces de marketing literar. Din acest punct de vedere, filmul lui Danny Strong seamănă cu o meditație, dar nu atinge marginile vreunei parabole, dimpotrivă. Este despre răzvrătire, despre căutarea sinelui cu riscul abrutizării și al propriilor distrugeri sufletești.

Anii de glorie din viața unuia dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în 110 minute de peliculă! Rebel in the Rye nu poate cuprinde întreaga personalitate a lui J.D.Salinger, dar are menirea de a stârni curiozitatea, de a îmbia privitorul spre descifrarea unei enigme pe care regizorul Danny Strong o împachetează în imagini care decurg unele din altele, care se întrepătrund sau care, dimpotrivă, rup mersul firesc al unei biografii atât de controversate până astăzi.

Scrisul nu este un proces public. Nu poate fi descris cinematografic, la fel cum un autor nu …

Surasul din vesnicie

O minune aproape unica in intreaga istorie a crestinismului. O persoana decedata (Gheron Iosif din Vatopedi) a zambit. E impresionant ca zambetul a avut loc la 45 de minute dupa moartea sa. Acest lucru este documentat prin fotografii. Au fost raportate multe minuni cu oameni decedati (profeti, sfinti, etc). Dar nu a existat pina acum o minune ca cea intamplata pe data de 1 iulie 2009 in sfanta si marea Manastire Vatopedi (Muntele Athos, Grecia). VEZI AICI FOTOGRAFII FACUTE IMEDIAT DUPA MOARTE, PRECUM SI CELE FACUTE DUPA CE PARINTELE A ZAMBIT

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

Pianistul Corneliu GHEORGHIU, "copilul-minune" din interbelicul botoșănean: "Apusurile de soare din grădina copilăriei mele nu le-am regăsit nicăieri pe lume!"

În anii 30 ai secolului trecut, "copilul-minune" al Botoșanilor susținea primul concert pe scena Teatrului "Mihai Eminescu". Avea 6 ani. Un an mai târziu îi cânta lui Enescu. La 9 ani este admis la Conservatorul bucureștean, ca elev al Floricăi Musicescu. Pianist, compozitor, profesor. Prieten cu Dinu Lipatti, artist al clapelor și magician al portativului, Corneliu Gheorghiu ne spune astăzi, din Bruxelles, cu gând la Botoșaniul natal: "Apusurile de soare din grădina copilăriei mele nu le-am regăsit nicăieri pe lume!". 

O întoarcere în interbelicul românesc înseamnă, mai presus de toate, artă, muzică, literatură, elită, universalitate. Iar Botoșanii anilor 30 nu erau cu nimic mai prejos. Urbea moldavă avea un teatru cu reprezentații de excepție ale trupelor bucureștene și nu numai, cu concerte care purtau semnătura marelui Enescu, dar care găzduia deopotrivă și spectacolele lui Constantin Tănase.

Copilul-minune al Botoșanilor!

În acest freamăt cultural - î…

Principesa Ileana - noblete si smerenie

Exista la familiile regale din trecutul recent un amestec de noblete si desuetudine care nu poate fi considerat nici absolut inaltator si nici depasit. In secolul trecut, principesa Ileana de Hohenzollern si Habsburg-Toscana, nascuta in urma cu 100 de ani la Bucuresti, ilustreaza aceasta rara combinatie. In primul rand, o genealogie vasta, in care ii regasim pe regina Victoria a Angliei si pe imparatul Nicolae I al Rusiei (ambii – pe linie materna, mama ei fiind Maria de Edinburgh).

Pe linie paterna, descinde din familia de Saxa-Coburg si Gotha, bine reprezentata la conducerea Portugaliei in secolul al XIX-lea. Tatal ei oficial este Ferdinand I, dar se spune ca ar fi, de fapt, vorba despre printul Barbu Stirbey.

Cert e ca, din toata aceasta stufoasa coroana genealogica, a iesit o femeie de isprava, asa cum s-a si numit vaporul care a dus-o in America. Ileana este o femeie ale carei valori au ramas mereu credinta crestina ortodoxa – pe care o si argumenteaza intr-o carte, Spiritul ortodo…

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…