Treceți la conținutul principal

Așa l-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu

(Floriile din 2006) Sub presiunea adâncă a globalizării, sub presiunea uniformizării informaţionale, dar mai ales spirituale, cu riscul de a distrage conştiinţele de la ceea ce este specific şi adevărat pentru fiecare dintre noi, sub presiunea europenizării imediate şi cu orice preţ, ne complacem într-un minimalism neprielnic dezvoltării noastre fireşti, un minimalism care tinde să acopere cărarea de la om la om, de la om la Dumnezeu.

Ţinutul cu perle creştineşti

Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta dinaintea Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi caldă, frământată, încă, de nori şi stropi rătăciţi. De altfel, ne trezim chiar, în câteva minute, cu o ploaie cu gheaţă, un fel de grindină care ascunde drumul şi loveşte furioasă trecătorii. După care iese soarele. Calea este liberă. Fiecare pelerin îşi poartă mai departe visul, speranţa şi nădejdea.
Aleg Mănăstirea Petru Vodă, unde merg pentru prima dată. E un drum lung, aproape o oră, prin munţii uşori încă şi pătaţi din loc în loc de albul zăpezilor iernii. La un moment dat mi se spune să cobor. Am ajuns în satul Petru Vodă, dar de aici până la Mănăstire voi merge pe un drum forestier, prin pădure, cale de vreo cinci kilometri. Alături de mine mai coboară un tânăr. Îmi fac speranţe că va avea acelaşi drum, pentru a fi sigură că voi nimeri unde trebuie. Aşa este. Merge sus, pe munte. Îmi spune că este din părţile Dorohoiului, din Cristineşti, şi că a mai fost de câteva ori pe aici. Drumul e umed şi suntem conştienţi că va fi greu de străbătut, dar dorinţa de a ajunge la Părintele Iustin Pârvu este mai puternică decât orice greutate. Curaj care, de altfel, ne este grabnic răsplătit: după numai o sută de metri, un claxon scurt şi o maşină se opreşte lângă noi.

„Or fi venit vremurile ălea?”

„Mergeţi la Părintele?” Da, mergem, aşa că urcăm bucuroşi. În maşină, o familie de ţigani, tineri, frumoşi, cu fetiţa lor de opt ani. „Suntem din Paşcani. Am fost la Secu, la duhovnicul nostru, şi acum mergem şi la Părintele, să-l vedem”. Femeia tace, dar bărbatul este foarte vesel şi vorbăreţ. „Ce mai ştiţi de părintele? Am auzit că vor să-l schimbă. Aşa e? Păi cum să-l schimbă? Că el o făcut Mănăstirea asta, noi pentru el venim aici”. Da, am auzit şi noi de asta, ştim că lume din toată ţara curge puhoi de câteva săptămâni la vestea că se vrea schimbarea Părintelui. „E greu, domnule, e tot mai greu. Dacă mai citiţi cărţi, mai spuneţi-ne şi nouă. Ce mai urmează, ce se mai zice? O venit vremurile ălea?” Zâmbim şi colegul meu de drum spune că nu, n-au venit, să fie liniştit.

Părintele Iustin, o pagină scrisă de Dumnezeu

Părintele Iustin Pârvu (foto: Cristina Nichituș Rocea) a împlinit în această iarnă 87 de ani. A copilărit în satul Petru Vodă, loc ce i-a mijlocit, de altfel, şi legătura cu viaţa mănăstirilor din împrejurimi, încă de timpuriu. La numai 17 ani, firesc, intră ca frate monah la Mănăstirea Durău, iar doi ani mai târziu începe cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica. În anii războiului, 1942-1944, este preot misionar pe front, ajungând până la Odessa, cu trupele române. După rusificarea forţată a României, în 1948, este condamnat la 12 ani de închisoare, după care mai primeşte încă patru ani, pentru afirmaţia plină de curaj întru Hristos precum că, după eliberare, „va lua lucrarea duhovnicească de unde a lăsat-o”. Eliberat după 16 ani, se angajează ca muncitor forestier, iar în 1966, la 47 de ani, se retrage definitiv la mănăstire. Vieţuieşte ca monah la Mănăstirea Secu şi Bistriţa.

După eliberarea de comunişti, în anul 1991, pune piatra de temelie Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru Vodă, în preajma satului copilăriei sale, mănăstire închinată eroilor neamului, victimelor comunismului. De atunci slujeşte ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii, între timp, prin stăruinţa sa, înflorind aici o obşte, un schit de maici, un adăpost de bătrâni şi o casă de educaţie pentru copiii sărmani.

Micul Voroneţ

Mănăstirea uimeşte prin frumuseţe, culoare şi curăţenie spirituală. I se spune, pe bună dreptate, Micul Voroneţ, datorită asemănării arhitecturale, dar şi datorită asemănării picturii dintre cele două lăcaşuri de cult.

În curte mişună mulţime de oameni şi îmi atrage atenţia seninătatea de pe chipurile tuturor, dar mai ales diversitatea de vârstă, condiţie socială, dar şi multitudinea de judeţe pe care le văd pe maşinile parcate peste tot, locuri din toate părţile ţării. Copii de doi ani, jucându-se liberi peste tot, de opt-zece ani sau adolescenţi pe care recunosc cu oarece ruşine că, judecându-i după atitudinea aparent rebelă, haine sau maşinile scumpe, nu aş fi crezut să îi găsesc aici. Dar, amestecaţi printre ei, oameni simpli, săraci, ţigani avuţi sau modeşti, toţi dau probe de răbdare creştină în aşteptarea aceasta de a intra la Părintele. Ajungem şi noi şi ni se spune că trebuie să ne trecem pe listă. E ora 6 spre seară, suntem la numărul 92,93 şi aflăm că tocmai a intrat numărul 12. Nu mai sunt nici locuri de cazare, aşa că voi dormi în chilia maicii Mihaela, chilie în care ea locuieşte împreună cu fiul ei Teodor, de 13 ani, bolnav de epilepsie. Mulţi oameni se recunosc între ei, se îmbrăţişează, se bucură, peste tot e pace, oarece veselie creştină şi priviri clare, limpezi. Între timp, la bucătărie se spală în vase uriaşe peşte, pentru că urmează o sărbătoare mare a creştinătăţii, în care se vor servi la masă sărmăluţe de post şi peşte. Nu mă întreabă nimeni nimic, semn că aici intră cine doreşte, să bea apă, să mănânce sau să se odihnească. Femeile aleg munţii de orez, pentru că nu e simplu să faci mâncare pentru câteva sute de pelerini. Alegem orez vreo oră, apoi se aude clopotul de masă şi, în cinci minute, sala se umple cu mai mult de o sută de oameni. Restul, afară, aşteaptă. Se serveşte ciorbă de fasole şi piure cu pepene murat. Toate binecuvântate de un călugăr bătrân şi de pâinea făcută în mănăstire, de care nu te mai saturi.

Orezul este ales. Ies afară şi întreb la ce număr s-a ajuns, pentru că au trecut aproape două ore. Mi se răspunde senin: la 13!

O slujbă de noapte la Mănăstire

Nu am reuşit să-l zăresc pe Părinte, nu ştiu cum arată. Începe vecernia de seară şi mulţi dintre cei care aşteaptă se îndreaptă spre biserică, la cinci metri de chilia Părintelui. E ora 7, ora mănăstirii, care nu a trecut la ora de vară. O slujbă oficiată de 11 preoţi ai Mănăstirii, o slujbă de o frumuseţe divină, din care primeşti pace, iubire şi linişte. Ies afară, beau apă, trec pe lângă chilie. Părintele spovedeşte în continuare.

Intru la slujbă. E ora 8, ora Mănăstirii. Deodată, se aude lin un glas şi toată lumea ridică privirea. Nu-l mai văzusem niciodată, dar mi-am zis: el este. Părintele Iustin Pârvu. Bătrân, alb de înger pe chip, o blândeţe supraomenească, ochi arzători şi nespus de vii. O permanentă comunicare între slujitori şi creştini, o subtilă influenţare a fiecăruia dintre cei prezenţi, o delicată trimitere înlăuntrului sufletesc prin lumina din biserică, prin stingerea ei în momentele de rugă profundă, prin luminarea totală a Sfântului Altar atunci când ruga se îndreaptă spre Dumnezeu. Trec orele şi Părintele slujeşte, viu şi puternic, nu de puţine ori răzbate deasupra tuturor vocea celor 87 de ani purtaţi întru Hristos.
E miezul nopţii. Creştinii se perindă în linişte spre a fi miruiţi, mă îndrept spre chilie şi, incredibil: Părintele spovedeşte. Îl regăsesc pe tânărul din Cristineşti. Îmi spune că va rămâne, probabil, şi mâine, pentru că sigur nu va intra în noaptea asta la Părinte. Nimeni nu simte oboseala. După vreo oră mă strigă maica Mihaela. A vorbit cu alte maici şi voi intra la Părinte pe undeva, prin spate. Mi-e greu, pentru că oamenii aşteaptă de mult timp, dar maica insistă. Spun că voi intra doar pentru un minut. Aşa facem.

„Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”

Uşa din spate se deschide. Părintele stă pe un scaun, cu mirul într-o mână. Îmi dăruieşte o iconiţă. E blând şi, mai ales, cu o vioiciune a bătrâneţii extrem de frumoasă. Spun că voi scrie despre Mănăstire şi că îl rog să îmi dea binecuvântare. Zâmbeşte şi spune: „Da, atunci, fii binecuvântată!” Mă ridic şi ies. Maica mă aşteaptă şi plecăm în chilie. Băiatul ei doarme, aşa că poposim la vorbă până târziu, deşi mai are de mers la bucătărie, pentru că în noaptea asta vor prăji peştele.

S-a reîntors de aproape un an aici, la Petru Vodă. Când copilul ei avea 6 ani, a făcut primele crize de epilepsie şi Părintele a trimis-o la o mănăstire de lângă Cernăuţi, pentru că acolo era un cămin de copii şi o şcoală. „Erau condiţii foarte bune acolo, maici şi părinţi extraordinari, dar mi-era tare dor de Petru Vodă”. De aceea, în urmă cu un an, când au început problemele cu autorităţile ucrainene, s-a întors la Petru Vodă, mai ales că Părintele Iustin, între timp, întemeiase un cămin pentru copii. „Nu se compară condiţiile. La Cernăuţi parcă stăteam la un hotel de lux, aşa era. Aici, chilia asta de doi metri pătraţi şi soba asta crăpată, mucegaiul de la colţuri, dar mă simt aşa de bine! M-am întors acasă…”, spune maica şi îşi îmbrăţişează din priviri copilul. Îmi arată poze cu casa ei, cu copiii cei mari, de aproape 30 de ani, cu fratele Teodor, despre care aflu că a fost soţul ei până când a hotărât să intre la Mănăstire, pentru a-şi sluji copilul, boala lui şi pe Dumnezeu. „În Postul acesta a făcut crize foarte mari. Se întâmplă ceva. Am auzit de un doctor mare la Focşani, are un tratament nemţesc, dar e foarte scump. Am vorbit cu Părintele şi a zis să mă duc. Da, Părinte, am zis, dar costă zece milioane. Daţi-mi o hârtie să scrieţi că stau în mănăstire, poate va fi mai ieftin. Nu, a zis Părintele, te duci, îţi dau banii şi tratăm copilul”. Maica are ochii binecuvântaţi de lacrimă.

„Întruna slujeşte, spovedeşte, şi zi şi noapte, nu mai oboseşte niciodată. Vin oameni de peste tot, şi din alte ţări. Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”

Iubire şi sfinţenie

„Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viaţă este Părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă. Este şi cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar dacă nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat şi care nu se va putea lua de la el. Aş vrea ca Sfinţii Arhangheli şi Maica Domnului să-i păzească pe ucenicii săi de ispita mândriei de a-i fi ucenici”, spunea Părintele Gheorghe Calciu.

Da, se vorbea mult să fie schimbat din stăreţie, nu ştie nimeni adevărul, de unde a plecat sau dacă la mijloc erau interese aşa de mari după cum se spune. Părintele a ridicat Mănăstirea pe pământurile primite moştenire de la părinţi. Asta a făcut pe mulţi să  considere lăcaşul unul privat, deşi aparţine Arhiepiscopiei Iaşilor şi a fost binecuvântat de ÎPS Daniel al Moldovei şi Sucevei. Se vorbea că în locul Părintelui va fi investit unui preot de nici 30 de ani, venit de abia 3 ani în obşte, chiar dacă şi mai puţini ştiau că aceasta era, totuşi, dorinţa Părintelui Iustin, obosit de treburile administraţiei. „A venit puhoi de lume când s-a aflat. Au plecat mulţi părinţi şi mulţi aveau bagajele făcute, care au spus ca numai sub Părintele Iustin vor rămâne aici. Se spunea că Mănăstirea se va pierde în scurt timp dacă va fi schimbat,” povesteşte maica Mihaela. Acum, însă, e bine. Părinţii au început a veni înapoi. Vestea că totul a intrat în normal a străbătut România.

Plec la primele ore ale dimineţii. Maica îmi dă un pachet în care a pus cu grijă peşte şi o pâine de mănăstire. Cobor în sat, de acolo mai departe, spre Botoşani. E ziua de Florii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

MAUDIE. Povestea adevărată a unui geniu

Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult decât orice, arta naivă se situează dincolo de ipocrizii, în afara convenţiilor şi a dictaturilor culturale de orice fel. Excepţional caracterizează Victor Ernest Masek Insula Artei Naive, vorbind despre "evadarea dintr-o realitate sfâşiată de contradicţii, deziluzii şi cruzime, într-o lume fără dezbinări, fără monştri reali, fără violenţă".

I se mai spune arta prim-planului, pentru că se desprinde de orice regulă a perspectivei picturale, pentru că planul compozițional dispare, iar detaliile fascinează mai ales prin aparenta stranietate, prin surprinzătoarea poziționare în cadrul vizual. Arta naivă este, în sine, o poveste. Chiar dacă nu excelează în tehnică, ba pare să sfideze conștient canoanele impuse de-a lungul vremii prin mii de pagini de studiu pictural, arta naivă scoate la iveală percepții noi, pe care ni le prezintă într-un soi…

Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", botoșăneanul care a dăruit poporului român două romanțe tulburătoare!

"Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru".

"Sărmanul Artur Enășescu!", strigă Crevedia, descoperind la câțiva metri de noi silueta poetului cerșetor și nebun. Nicolae Crevedia a scos 100 de lei și i-a dat cerșetorului, care a mulțumit ca un robot și a pus bancnota într-o sacoșă ce îi atârna de gât, fără să privească măcar spre cel care i-a dat banii. "Nu avea nicio cuziozitate. E absent. Ca un mort. Ca un cadavru ambulant". Scena este povestită de către Constantin Virgil Gheorghiu, în cartea sa de Memorii. Prin Artur Enășescu, poetul Nicolae Crevedia îi prezenta tânărului său secretar imaginea cruntă a mizeriei în care poate ajunge un creator: "Poeții sunt ființe fragile. Un poet trăiește la frontiera realității. Dacă face un singur pas greșit, cade de cealaltă parte, în neant. În nebunie. Artur Enășescu e așezat aici ca un panou de semnalizare. Ca un semafor. Artur Enășescu…

"Strania poveste a lui Benjamin Button", un film de David Fincher,

Filmul ne așază în față, spre final, un prunc ce moare în brațele fostei iubite, o femeie bătrână care poartă în memorie și în suflet singurul dar pe care l-a primit: o iubire bizară, stranie, dar plină de fior.

"Strania poveste a lui Benjamin Button", regizat de David Fincher, a primit trei premii Oscar (din 13 nominalizări!). În 2009, a obținut Oscar pentru Cel mai bun machiaj, pentru Cele mai bune efecte vizuale și pentru Cea mai bună scenografie. În același an, filmul a mai fost distins la Premiile Bafta pentru Cele mai bune efecte vizuale, pentru Machiar și hairstyle și pentru Scenografie.

"M-am născut în condiții neobișnuite". Așa începe "Strania poveste a lui Benjamin Button", povestea unui om născut bătrân, în anii sfârșitului Primului Război Mondial (1918) și care moare copil, în pragul secolului 21.

Filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button", inspirat de romanul lui F. Scott Fitzgerald, ne poartă prin viața unui om. Însă, chiar dac…

Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat: "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie!"

Miorcanii familiei Pillat continuă să doară, scriam în urmă cu câțiva ani, după ce am trăit tulburătoarea experienţă a unei vizite pe moşia din Nord. "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie", ne spune astăzi Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat şi fiica scriitorului Dinu Pillat.

Fie că este vorba despre Eminescu sau despre Enescu, fie că rostim Onicescu sau Luchian, numele geniilor au devenit monedă de schimb a perfidiei politice. Miorcanii lui Pillat sângerează. Acei Miorcani care odată adunau elita scriitorimii româneşti, acel conac - devenit apoi spital şi care alina boala şi sărăcia ţăranilor după război şi multă vreme din comunism - se află astăzi într-o stare deplorabilă. În urmă cu niște ani fotografiam pereţii serpuiţi de crăpăturile timpului, străbătând cu uimire încăperile care adăposteau o masă de ping-pong, un atelier de tâmplărie sau, pur şi simplu, devenite depozit de lemne. O clădire monument istoric, abandonată şi doborâtă de ignoranţa omului.
Reluăm se…

Un om, o poveste: DINU LIPATTI şi nemeritata uitare!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș. 

Nașul Enescu


Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei …

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).
„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o …

THE SLIDER. Despre suferința care încătușează

Un film care dă fiori și care, dincolo de încărcătura psihologică și profund umană, cuprinde toate elementele specifice unui thriller, chiar dacă momentele de suspans nu sunt atât de abrupte, conferind, însă, surpriză și incertitudine asupra desfășurării acțiunii, pentru ca la final întâmplările să se așeze într-un registru cu totul nou, spectatorul fiind invitat să deruleze și să se repoziționeze în raport cu toate personajele.

The Slider este filmul care curge independent de intuiția privitorului. Cu toate acestea, privitorul devine complice, empatizează cu personajele, anticipează și caută soluții. Aceasta este, de fapt, miza regizorului. Carlo Fusco deține o bună cunoaștere a psihologiei spectatorului, spectator care pe parcursul desfășurării peliculei se transformă în martorul nevăzut, în personajul tăcut care privește din spatele camerei de filmat.

The Slider, tradus în românește Pe muchie de cuțit, are în prim-plan personajul care parcurge în fiecare zi drumul dintre casă și sp…

Cristian Tudor Popescu la Profesionistii. Despre Dogville si renuntarea la a mai salva lumea!

Aseara a debutat o noua serie a emisiunii Profesionistii. Invitat: Cristian Tudor Popescu. Un personaj care pare superexpus, ultramediatizat si pe alocuri consumat. Am decis, totusi, sa urmaresc emisiunea, din placerea de a o urmari pe Eugenia Voda. A fost o emisiune spectacol. Cristian Tudor Popescu se schimba, se transforma. Emisiunea a fost conturata pe marginea Chestionarului lui Proust, o provocare atat pentru invitat cat si pentru realizator de a-si dezvalui fara pudoare dedesubturile sufletesti. CTP a fost sincer, nestapanit, vulnerabil si corect cu sine insusi.

Finalul a fost neasteptat. Intrebat ce s-ar intampla daca oamenii care mai au ceva de spus s-ar retrage pe rand in gradinile lor, CTP a marturisit ca cel mai important lucru in acest timp nu mai este sa salvezi lumea, sa incerci sa schimbi masele. Ci sa incerci sa faci bine unui om. Macar unui singur om. Sa privesti in jur si sa vezi un om mai greu incercat decat tine. Si sa nu incerci sa il schimbi, ci sa il intelegi, s…

DANIEL PODLOVSCHI, batranul violonist!

Am înţeles în seara asta că voiam altceva de la ultimele două concerte. Muzica tradiţională coreeană sub bagheta lui Minseok Kang, aşteptată săptămâni în şir, a avut frumuseţea şi autenticitatea sa, dar a lipsit din concert profunzimea, mai exact înfiorarea pentru care mă pregătisem. Am reţinut însă minunatul haegeum, un instrument tradiţional asemănător viorii, dar într-o zonă arhaică. Impresionant este tocmai sunetul, un fel de sfâşiere sufletească, o reprezentare autentică a umanului atotcuprinzător, neprelucrat şi, mai ales, nedegradat. Adaug şi solista, un fel de soprană în versiune tradiţională, care poartă denumirea de pansori. Un termen care m-a fascinat prin cuprinderea sa lingvistică: pan, în limba coreeană înseamnă un loc unde se adună mai multă lume, iar sori, în aceeaşi limbă, înseamnă suflet. Al doilea concert pe care l-am aşteptat cu sufletul la gură a fost cel al lui Tudor Gheorghe, însă, cum spuneam, nu s-a ridicat la nivelul evenimentelor anterioare sub marca Tudor G…