Așa l-am cunoscut pe Părintele Justin Pârvu. "Acesta e sfânt pe pământ, nu om…"

(Floriile din 2006) Din Târgu Neamţ, orăşel de vamă între lumea copleşită de raţiune, material şi real şi cea de sfinţenie, rugă şi pace, orice om îşi poate alege drumul mai departe, după cum îl îndeamnă sufletul: Agapia, Văratec, Sihăstria, Sihla, Secu, Neamţ sunt doar câteva mănăstiri pitite prin munţii domoli ai Neamţului. E sâmbăta Floriilor, sărbătoare ce marchează Intrarea Domnului în Ierusalim, una dintre cele mai frumoase întâmplări creştine, fiind, mai ales, minunata zi a recunoaşterii Omului lui Dumnezeu pe pământ.

E o zi caldă, frământată, încă, de nori şi stropi rătăciţi. De altfel, ne trezim chiar, în câteva minute, cu o ploaie cu gheaţă, un fel de grindină care ascunde drumul şi loveşte furioasă trecătorii. După care iese soarele. Calea este liberă. Fiecare pelerin îşi poartă mai departe visul, speranţa şi nădejdea.
Aleg Mănăstirea Petru Vodă, unde merg pentru prima dată. E un drum lung, aproape o oră, prin munţii uşori încă şi pătaţi din loc în loc de albul zăpezilor iernii. La un moment dat mi se spune să cobor. Am ajuns în satul Petru Vodă, dar de aici până la Mănăstire voi merge pe un drum forestier, prin pădure, cale de vreo cinci kilometri. Alături de mine mai coboară un tânăr. Îmi fac speranţe că va avea acelaşi drum, pentru a fi sigură că voi nimeri unde trebuie. Aşa este. Merge sus, pe munte. Îmi spune că este din părţile Dorohoiului şi că a mai fost de câteva ori pe aici. Drumul e umed şi suntem conştienţi că va fi greu de străbătut, dar dorinţa de a ajunge la Părintele Justin Pârvu este mai puternică decât orice greutate. Curaj care, de altfel, ne este grabnic răsplătit: după numai o sută de metri, un claxon scurt şi o maşină se opreşte lângă noi.

„Or fi venit vremurile ălea?”

„Mergeţi la Părintele?” Da, mergem, aşa că urcăm bucuroşi. În maşină, o familie de ţigani. Tineri, frumoşi, cu fetiţa lor de opt ani. „Suntem din Paşcani. Am fost la Secu, la duhovnicul nostru, şi acum mergem şi la Părintele, să-l vedem”. Femeia tace, dar bărbatul este foarte vesel şi vorbăreţ. „Ce mai ştiţi de părintele? Am auzit că vor să-l schimbă. Aşa e? Păi cum să-l schimbă? Că el o făcut Mănăstirea asta, noi pentru el venim aici”. Da, am auzit şi noi de asta, ştim că lume din toată ţara curge puhoi de câteva săptămâni la vestea că se vrea schimbarea Părintelui. „E greu, domnule, e tot mai greu. Dacă mai citiţi cărţi, mai spuneţi-ne şi nouă. Ce mai urmează, ce se mai zice? O venit vremurile ălea?” Zâmbim şi colegul meu de drum spune că nu, n-au venit, să fie liniştit.

Părintele Justin, o pagină scrisă de Dumnezeu

Părintele Justin Pârvu (foto: Cristina Nichituș Roncea) a copilărit în satul Petru Vodă, loc ce i-a mijlocit, de altfel, şi legătura cu viaţa mănăstirilor din împrejurimi, încă de timpuriu. La numai 17 ani, firesc, intră ca frate monah la Mănăstirea Durău, iar doi ani mai târziu începe cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica. În anii războiului, 1942-1944, este preot misionar pe front, ajungând până la Odessa, cu trupele române. După rusificarea forţată a României, în 1948, este condamnat la 12 ani de închisoare, după care mai primeşte încă patru ani, pentru afirmaţia plină de curaj întru Hristos precum că, după eliberare, „va lua lucrarea duhovnicească de unde a lăsat-o”. Eliberat după 16 ani, se angajează ca muncitor forestier, iar în 1966, la 47 de ani, se retrage definitiv la mănăstire. Vieţuieşte ca monah la Mănăstirea Secu şi Bistriţa.

După eliberarea de comunişti, în anul 1991, pune piatra de temelie Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru Vodă, în preajma satului copilăriei sale, mănăstire închinată eroilor neamului, victimelor comunismului. De atunci slujeşte ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii, între timp, prin stăruinţa sa, înflorind aici o obşte, un schit de maici, un adăpost de bătrâni şi o casă de educaţie pentru copiii sărmani.

Micul Voroneţ

Mănăstirea uimeşte prin frumuseţe, culoare şi curăţenie spirituală. I se spune, pe bună dreptate, Micul Voroneţ, datorită asemănării arhitecturale, dar şi asemănării picturii dintre cele două lăcaşuri de cult.

În curte mişună mulţime de oameni şi îmi atrage atenţia seninătatea de pe chipurile tuturor, dar mai ales diversitatea de vârstă, condiţie socială, dar şi multitudinea de judeţe pe care le văd pe maşinile parcate peste tot, locuri din toate părţile ţării. Copii de doi ani jucându-se liberi peste tot, de opt-zece ani sau adolescenţi pe care recunosc cu oarece ruşine că, judecându-i după atitudinea aparent rebelă, haine sau maşinile scumpe, nu aş fi crezut să îi găsesc aici. Amestecaţi printre ei, oameni simpli, săraci, ţigani avuţi sau modeşti, toţi dau probe de răbdare creştină în aşteptarea aceasta de a intra la Părintele. Ajungem şi noi şi ni se spune că trebuie să ne trecem pe listă. E ora 6 spre seară, suntem la numărul 92, 93 şi aflăm că tocmai a intrat numărul 12. Nu mai sunt nici locuri de cazare, aşa că voi dormi în chilia maicii Mihaela, chilie în care ea locuieşte împreună cu fiul ei Teodor, de 13 ani, bolnav de epilepsie. Mulţi oameni se recunosc între ei, se îmbrăţişează, se bucură, peste tot e pace, oarece veselie creştină şi priviri clare, limpezi. Între timp, la bucătărie se spală în vase uriaşe peşte, pentru că urmează o sărbătoare mare a creştinătăţii, în care se vor servi la masă sărmăluţe de post şi peşte. Nu mă întreabă nimeni nimic, semn că aici intră cine doreşte să bea apă, să mănânce sau să se odihnească. Femeile aleg munţii de orez, pentru că nu e simplu să faci mâncare pentru câteva sute de pelerini. Alegem orez vreo oră, apoi se aude clopotul de masă şi, în cinci minute, sala se umple cu mai mult de o sută de oameni. Restul, afară, aşteaptă. Se serveşte ciorbă de fasole şi piure cu pepene murat. Toate binecuvântate de un călugăr bătrân şi de pâinea făcută în mănăstire, de care nu te mai saturi.

Orezul este ales. Ies afară şi întreb la ce număr s-a ajuns, pentru că au trecut aproape două ore. Mi se răspunde senin: la 13!

O slujbă de noapte la Mănăstire

Nu am reuşit să-l zăresc pe Părinte, nu ştiu cum arată. Începe vecernia de seară şi mulţi dintre cei care aşteaptă se îndreaptă spre biserică, la cinci metri de chilia Părintelui. E ora 7, ora mănăstirii. O slujbă oficiată de 11 preoţi ai Mănăstirii, o slujbă de o frumuseţe divină, din care primeşti pace, iubire şi linişte. Ies afară, beau apă, trec pe lângă chilie. Părintele spovedeşte în continuare.

Intru la slujbă. E ora 8, ora Mănăstirii. Deodată, se aude lin un glas şi toată lumea ridică privirea. Nu-l mai văzusem niciodată, dar mi-am zis: El este. Părintele Justin Pârvu. Bătrân, alb de înger pe chip, o blândeţe supraomenească, ochi arzători şi nespus de vii. O permanentă comunicare între slujitori şi creştini, o subtilă influenţare a fiecăruia dintre cei prezenţi, o delicată trimitere înlăuntrului sufletesc prin lumina din biserică, prin stingerea ei în momentele de rugă profundă, prin luminarea totală a Sfântului Altar atunci când ruga se îndreaptă spre Dumnezeu. Trec orele şi Părintele slujeşte, viu şi puternic, nu de puţine ori răzbate deasupra tuturor vocea celor aproape 90 de ani purtaţi întru Hristos.
E miezul nopţii. Creştinii se perindă în linişte spre a fi miruiţi, mă îndrept spre chilie şi, incredibil: Părintele spovedeşte. Îl regăsesc pe tânărul din Cristineşti. Îmi spune că va rămâne, probabil, şi mâine, pentru că sigur nu va intra în noaptea asta la Părinte. Nimeni nu simte oboseala. După vreo oră mă strigă maica Mihaela. A vorbit cu alte maici şi voi intra la Părinte pe undeva, prin spate. Mi-e greu, pentru că oamenii aşteaptă de mult timp, dar maica insistă. Spun că voi intra doar pentru un minut. Aşa facem.

„Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”

Uşa din spate se deschide. Părintele stă pe un scaun, cu mirul într-o mână. Îmi dăruieşte o iconiţă. E blând şi, mai ales, cu o vioiciune a bătrâneţii extrem de frumoasă. Spun că voi scrie despre Mănăstire şi că îl rog să îmi dea binecuvântare. Zâmbeşte şi spune: „Da, fii binecuvântată!”. Maica mă aşteaptă şi plecăm în chilie. Băiatul ei doarme, aşa că poposim la vorbă până târziu, deşi mai are de mers la bucătărie, pentru că în noaptea asta vor prăji peştele.

S-a reîntors de aproape un an aici, la Petru Vodă. Când copilul ei avea 6 ani, a făcut primele crize de epilepsie şi Părintele a trimis-o la o mănăstire de lângă Cernăuţi, pentru că acolo era un cămin de copii şi o şcoală. „Erau condiţii foarte bune acolo, maici şi părinţi extraordinari, dar mi-era tare dor de Petru Vodă”. De aceea, în urmă cu un an, când au început problemele cu autorităţile ucrainene, s-a întors la Petru Vodă, mai ales că Părintele Justin, între timp, întemeiase un cămin pentru copii. „Nu se compară condiţiile. La Cernăuţi parcă stăteam la un hotel de lux, aşa era. Aici, chilia asta de doi metri pătraţi şi soba asta crăpată, mucegaiul de la colţuri, dar mă simt aşa de bine! M-am întors acasă…”, spune maica şi îşi îmbrăţişează din priviri copilul. Îmi arată poze cu casa ei, cu copiii cei mari, de aproape 30 de ani, cu fratele Teodor, despre care aflu că a fost soţul ei până când a hotărât să intre la Mănăstire, pentru a-şi sluji copilul, boala lui şi pe Dumnezeu. „În Postul acesta a făcut crize foarte mari. Se întâmplă ceva. Am auzit de un doctor mare la Focşani, are un tratament nemţesc, dar e foarte scump. Am vorbit cu Părintele şi a zis să mă duc. Da, Părinte, am zis, dar costă zece milioane. Daţi-mi o hârtie să scrieţi că stau în mănăstire, poate va fi mai ieftin. Nu, a zis Părintele, te duci, îţi dau banii şi tratăm copilul”. Maica are ochii binecuvântaţi de lacrimă.

„Întruna slujeşte, spovedeşte, şi zi şi noapte, nu mai oboseşte niciodată. Vin oameni de peste tot, şi din alte ţări. Acesta e sfânt pe pământ, nu om…”

Iubire şi sfinţenie

„Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viaţă este Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă. Este şi cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar dacă nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat şi care nu se va putea lua de la el. Aş vrea ca Sfinţii Arhangheli şi Maica Domnului să-i păzească pe ucenicii săi de ispita mândriei de a-i fi ucenici”, spunea Părintele Gheorghe Calciu.

Da, se vorbea mult să fie schimbat din stăreţie, nu ştie nimeni adevărul, de unde a plecat sau dacă la mijloc erau interese aşa de mari după cum se spune. Părintele a ridicat Mănăstirea pe pământurile primite moştenire de la părinţi. Asta a făcut pe mulţi să  considere lăcaşul unul privat, deşi aparţine Arhiepiscopiei Iaşilor şi a fost binecuvântat de ÎPS Daniel al Moldovei şi Sucevei. Se vorbea că în locul Părintelui va fi investit unui preot de nici 30 de ani, venit de abia 3 ani în obşte, chiar dacă şi mai puţini ştiau că aceasta era, totuşi, dorinţa Părintelui Justin, obosit de treburile administraţiei. „A venit puhoi de lume când s-a aflat. Au plecat mulţi părinţi şi mulţi aveau bagajele făcute, care au spus ca numai sub Părintele Justin vor rămâne aici. Se spunea că Mănăstirea se va pierde în scurt timp dacă va fi schimbat,” povesteşte maica Mihaela. Acum, însă, e bine. Părinţii au început a veni înapoi. Vestea că totul a intrat în normal a străbătut România.

Plec la primele ore ale dimineţii. Maica îmi dă un pachet în care a pus cu grijă peşte şi o pâine de mănăstire. Cobor în sat, de acolo mai departe, spre Botoşani. E ziua de Florii.