A fost copilul teribil al literaturii române. I s-au îngăduit doar 21 de ani pământeşti, pentru că, dintr-un înflăcărat ce se anunţa a fi un instrument de propagandă comunistă, devenise un perturbator al ordinii sociale. A fost ucis cu sânge rece, iar cei care au strigat pentru dreptate nu sunt iertaţi nici astăzi.Nicolae Labiş a intrat în legendă încă din timpul vieţii. De la înflăcăratul comunism manifestat la vârsta agitatei adolescenţe, Nicolae se maturizează brusc, simţind pericolul şi ferocitatea noilor ocupanţi ai ţării. Era un bun cunoscător al cărţilor şi se apropiase deja de cele considerate periculoase de autorităţile comuniste. În 1954, primăvara, este pus în discuţia organizaţiei Uniunii Tineretului Muncitor şi se decide excluderea lui din organizaţie. Era la Bucureşti. Intervine în favoarea lui Mihail Sadoveanu, astfel că sancţiunea nu este raportată către organele superioare de partid.
Urmează o perioadă extrem de dură, cu urmăritori la tot pasul, dar şi cu un joc rece, un război psihologic în care Nicolae Labiş manifestă o dârzenie de oţel. Într-un local din Bucureşti a recitat Doina lui Eminescu, lupta pentru Basarabia, devenise de nestăpânit. Trebuia înlăturat din partid, pe care începuse cu bună ştiinţă să îl compromită. Speriaţi de temperamentul poetului şi de urmările izbucnirii unui scandal, comuniştii nu s-au mulţumit să îl marginalizeze, ci l-au scos dintre vii.
P.C.R. – Pasărea cu clonţ de rubin!
A murit cu securiştii la căpătâi, şopteau la vremea lor voci temătoare de poeţi.
Vine cumplitul accident din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când Nicolae Labiş este pur şi simplu aruncat sub roţile tramvaiului. Pe patul de spital, îi dictează prietenului său cel mai bun, Aurel Covaci, un poem tulburător, cu titul "Pasărea cu clonţ de rubin". Era la 10 decembrie, ora 11.00: "Pasărea cu clonţ de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit / Pasărea cu clonţ de rubin. // Iar mâine / Puii păsării cu clonţ de rubin / Ciugulind prin ţărnă/ Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiş / Care va rămâne o amintire frumoasă...".
Titlul trimitea la initialele P.C.R., de la Partidul Comunist din România, iar clonţul de rubin la steaua roşie şi la steagul aceluiaşi partid.
Accidentul era o răzbunare a partidului. Labiş însuşi a apucat să spună clar că a fost asasinat. Scriitorul Mihai Stoian consemnează mărturia lui Labiş în volumul "Moartea unui poet": "Din staţia de la Piaţa Bălcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piaţă) a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii (dansatoarea Maria Polevoi - n.n.), a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrancit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: "Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei" (transcrierea aproximativă)". Mai târziu, vatmanul însuşi, Mihai Udroiu, i-a mărturisit poetului George Teodor Popescu că Nicolae Labiş a fost împins de pe refugiu, ceea ce nu declarase în procesul verbal! Imre Portik consemnează spusele lui Labiş, din spital: "Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul dintre vagoane". Iar Stela Covaci, soţia lui Aurel Covaci, spune: "Labiş nu mai vrea să scrie lozinci, nu mai dorea minciuna. Era destul de incomod pentru Securitate, avea charisma, har, geniu".
Nicolae Labiş se stingea din viaţă pe 22 decembrie 1956. Comunismul avea să mai reziste în glorie încă 33 de ani, până pe 22 decembrie 1989.
Moartea lui Labiş stârneşte furii împotriva partidului. Doi ani mai târziu, prietenii lui Labiş ajung în puşcării. Printre ei şi botoşăneanca Stela Covaci, alături de soţul ei, Aurel. Stela Covaci a urmat cursurile Liceului "Regina Maria" din Dorohoi, în perioada 1950-1954, continuând apoi studiile la Facultatea de Filologie din Bucuresti, secția Literatură și Critică Literară. Nu a finalizat cursurile universitare. În ultimul an (14 martie 1958) a fost arestată și condamnată de comuniști, fiind acuzată de delict de uneltire contra ordinii sociale, alături de alți studenți apropiați poetului Nicolae Labiș.
Cutremurător este că în lotul de studenți arestați atunci se aflau mai mulți botoșăneni, amintim aici pe Florin Constantin Pavlovici, Alexandru Zub.
Mărturisiri în odaia mică
Mălini. Casa Labiş, în urmă cu câţiva ani. Între două odăi mici, întunecate doar cât soarele să străfulgere pereţii pe rând, din dimineţi în amiezi, surorile lui Nicolae Labiş, Margareta şi Teodora. Uimeşte tinereţea Teodorei Labiş, sora cea mică. Înţelegând nedumerirea, împrăştie în jur o jumătate de zâmbet: nu împlinise şase ani când a murit fratele ei. În încăpere sunt câţiva oameni, pitiţi din cauza vântului de octombrie care dă târcoale căsuţei.
"În această odaie a scris Moartea căprioarei, când a venit acasă. Era după secetă şi nu aveau ce să mănânce. Sora noastră (Margareta, nota mea) se îmbolnăvise cu adevărat foarte rău. A făcut această poezie şi a doua zi dimineaţa a plecat să o publice la Bucureşti, în Viaţa Românească. În tren s-a întâlnit cu Fănuş Neagu, care venise şi el în Bucovina pentru a-şi vizita o soră. Fănuş, am scris o poezie extraordinară, i-a spus Nicolae. S-a căutat în buzunare, poezia nicăieri. Fănuş a râs de el. Păi dacă ai scris-o tu, spune-o! Poezia a găsit-o dimineata Margareta pe pat, a citit-o foarte impresionată şi i-a trimis-o grabnic, a fost publicată în Viaţa Românească", mărturiseşte Teodora Labiş.
Ascultăm şi parcă odaia se umple cu versuri, cu tristeţi de căprioară rănită. Margareta Labiş tace, din când în când scoate un oftat. Ea e obişnuită cu mărturisirile, si apoi, era mai mare şi amintirile ei cu Nicolae sunt cu mult mai grele.
Teodora Labiş priveşte pereţii scunzi ai odăii şi, deodată, parcă încăperea se face şi mai mică, şi mai strâmtă. După mai bine de 10 ani de la moartea lui Nicolae, îşi aminteşte sora cea mică, toată familia se mută la Bucureşti, părinţii fiind amăgiţi de fapt de diriguitorii culturii, aceiaşi care îi purtaseră urma şi fratelui lor.
"Părinţii au plecat din Mălini în 67. Rămăseserăm numai noi două, fetele. S-au gândit că eu îmi fac mai bine instrucţia dacă stau lângă sora mea, la Bucureşti, care terminase facultatea. Eu eram elevă la liceu. Noi acolo, ei aici. Două fete mai avem, să stăm lângă ele, să avem grijă de ele, a spus tata. Zaharia Stancu era preşedintele Uniunii Scriitorilor atunci. A trecut într-o vară pe aici şi tata a spus: Aş vrea să mă mut cu fetele la Bucuresti. Nicio problemă, imediat vă fac transferul la Bucureşti! Da, dar trebuie să avem unde sta, a spus tata. Nicio problemă, domnul Labiş, vă dăm casă! Ce faceţi cu casa de la Mălini? Dacă vreţi să o faceţi muzeu, o donaţi statului! Donăm casa, a răspuns tata. Îi vine ordinul să plece in Bucureşti. La 1 septembrie, casă ioc! Ne pare rău, nu putem să vă dăm casă în Bucureşti! Tata a plătit 10 ani apoi, stând în Bucureşti, câte 100 de lei pe lună, rate la casa de la Mălini, pe care o făcuse cu un împrumut, şi la cea de la Bucureşti, pe care o luase cu credit. Un an am locuit într-un apartament în spate la Colţea, oferit de regizorul filmului despre Labiş, cu Ilarion Ciobanu si cu Tomozei", spune cu glas împăcat Teodora Labiş.
Extemporal la Limba română: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!
Teodora Labiş-Creţu este ingineră, conferenţiar universitar, cu titlul de doctor. Nu a vrut să ia urma poeziei. "Marga era filoloaga. Marga a fost generaţia lui, a fost tot timpul cu ei. Eu am fost tot mereu mică. Am avut un complex, abia acum realizez, la vârsta asta".
Poate a fugit de amintiri, sufletul nu se vindecase. Îşi aminteşte ziua în care a decis să iasă din prinsoarea literaturii, atunci când, elevă de liceu fiind, a dat lucrare de control: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!
"Eram elevă la liceu la Lazar, în Bucureşti. Profesorul meu era Alexandru Mitru (de fapt Pîrîianu). Aveam în clasă o mulţime de băieţi zvăpăiaţi, printre care şi Vintilă cântăreţul (Mircea Vintilă, nota mea). Veniseră de la baschet, ce gălăgie… Intră domnul Pîrîianu, un om cu mare prestanţă, pe care îl iubeam foarte mult. Trânteşte catalagul pe catedră, nervos. Neruşinaţilor, aţi făcut scandal! Extemporal! Scoateţi o foaie de hârtie pe bancă, lecţia de zi: Scrisoare mamei, de Nicolae Labiş!, a tunat profesorul! Era in 1965, se studia deja Labiş în manual. Am simţit cum 30 de ochi privesc către mine. Am avut sentimentul că se dărâmă tot… Domnul Pîrîianu a realizat şi a strigat: Teodora! Tu treci la catedră! Eu eram o fire timidă, pacifistă, dar atunci am întrebat: De ce, domnul profesor, nu sunt şi eu un elev al acestei clase? Treci la catedră şi tu scrii ce vrei, a spus Pîrîianu. Atunci am decis să nu urmez o carieră la uman. Trebuia să fac ceva ca să nu se asocieze numele meu cu ce fac eu şi să nu mai trec prin aşa ceva", încheie stins Teodora Labiş.
"De câte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte groaznic plânsul... Precum aş revedea crucificarea lui Iisus, martiriul şi batjocorirea lui Eminescu, ori cum "se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovan..." (Cezar Ivanescu, in cartea "Timpul asasinilor", scrisă împreună cu Stela Covaci).
"Mi se pare revoltător să nu mă întrebe nimeni cum a fost, când am atâtea documente, când ştiu atâtea lucruri. Sunt în viaţă! După Revoluţie mulţi şi-au arătat adevărata faţă... Sunt dispusă oricând să fac dezvăluiri, dar să fie făcute şi susţinute!", marturisea înainte de a muri Stela Covaci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu