Andrei Ciopec: ”Esenţial, în actorie, este să ştii cu adevărat cine eşti. Dar nu poţi şti cine eşti decât dacă te raportezi la Dumnezeu”

L-am provocat pe Andrei Ciopec la o vorbire despre toate cele, dar mai ales despre sine. Şi am descoperit un om curajos, atâta timp cât ştie că se află în palma lui Dumnezeu. Am desluşit un suflet sensibil, atent la semenii din jurul său, pentru care meseria este un dat, o menire, nu un loc de muncă. Andrei este un povestitor care cucereşte nu doar prin calitatea spuselor, ci şi prin ineditul întâmplărilor, prin comicul situaţiilor, prin sinceritatea expunerii.

Spre deosebire de alţi actori, care după terminarea facultăţii de teatru încep a privi înspre zorii carierei, pentru Andrei Ciopec, UNATC pare mai degrabă un popas bine meritat, după aventuri şi trăiri dintre cele mai neaşteptate...

-Andrei V. Ciopec. Actor, făuritor de poezie şi creator de fantezie. Aş vrea, totuşi, să începem acest interviu de la... rădăcina lui Andrei Ciopec: V! Vorbeşte-ne, aşadar, despre V-ul care te uneşte pe tine cu sinele tău.

-V-ul vine de la Vasile- tatăl meu. Este una dintre persoanele care mi-au fost alături de-a lungul timpului, indiferent de cărările pe care a apucat-o viaţa mea. Nu am avut cu tatăl meu cea mai frumoasă relaţie tată - fiu care poate exista. Multe lucruri nu-mi sunt clare încă. Au fost şi foarte multe momente grele, care la urma urmei au avut menirea să întărească acele rădăcini din seva cărora mi-am extras firea artistică, fire pentru care are un merit şi mama, despre care pot spune cu certitudine că este din punct de vedere artistic o mină de aur neexploatată.

"Când am auzit "Acţiune!" pe platou, mi s-a ridicat părul pe mână"

-Prima replică, primul rol din viaţa ta? Care a fost momentul în care - conştient - te-a străbătut gândul că vrei să devii actor?

-Primele replici le-am avut la gradiniţă, în cadrul serbărilor. Am o casetă audio cu mine recitând poezii şi cântând la vârsta de 3 ani. Gândul că vreau să devin actor nu mi-a venit la un moment dat, a fost acolo tot timpul. Am ştiut dintotdeauna că asta voi face şi mai mult decât atât, cei din jurul meu o ştiau mai bine ca mine. Cred că am fost un caz fericit. Ştiam că voi face asta, dar drumurile mele au mers pentru o perioadă în alte direcţii.   

Momentul în care m-am simşit eu cu adevărat actor a fost în anul I de Facultate, pe când eram la Administraţie Publică şi am făcut figuraţie într-o telenovelă. Trebuia să ciocnesc un pahar. Când am auzit "Acţiune!" pe platou, mi s-a ridicat părul pe mână. Am fost foarte mândru pentru apariţia de câteva secunde. Ştiu că mă lăudam la toată lumea că am "jucat" într-un film. Au urmat multe figuraţii simple, figuraţii speciale, roluri mici în reclame, filme artistice şi seriale. Dacă mă uit în urmă văd o temelie din care nu lipsesc prea multe cărămizi.

Cu adevărat, două locuri mi-au marcat cariera aflată abia la început: scena din Călimăneşti, unde am jucat prima dată un spectacol în adevăratul sens al cuvântului, "Fraţii Karamazov". Prima mea replică era şi este: "Daţi-mi voie!". Cel de-al doilea loc este scena Teatrului Nottara din Sala George Constantin, unde, în rolul Împăratului din piesa "Împaratul Neîmparat", intru cu replica: "Oi fi eu vocea unei ţări, dar băiatul ăsta a luat toate cuvintele".

-Parcursul până la scena mare a fost unul ceva mai ocolit, ori prin Facultatea de Administraţie Publică, ori prin depărtate Americi sau ispititoarea Spanie. Apoi, abia apoi a venit rândul UNATC-ului bucureştean. Cum ar fi fost actorul Andrei Ciopec fără toate experienţele anterioare?

-Cu siguranţă mai firav, mai blajin şi mai lipsit de experienţă, de elasticitate. Experienţa de viaţă mi-a pus la dispoziţie tot felul de condimente pentru anumite roluri. Am fost un om care nu a putut sau poate pur şi simplu a refuzat ca până la o vârstă să înveţe din cărţi şi din experienţa altora şi care a preferat să dea singur cu capul de prag. Încă mai învăţ.

Cel mai repede îmi vine în minte un job pe care l-am avut în SUA. Am fost Carny Boy timp de 3 luni în statul Ohio. Călătoream săptamânal din oraş în oraş cu un parc de distracţii. La final de săptămână încărcam camioanele şi plecam. Locuiam în rulote. Am stat în rulotă cu un fost puşcăriaş care-l întâlnise pe Johnny Cash, Mark îl chema. Era să mă şi bat cu el, dar de la el nu am rămas cu vânătăi, ci cu o dragoste pentru omul şi artistul Johnny Cash. Când am ascultat CD-ul de la el mi-am zis: "Ăsta trebuie să fie cântăreţul meu preferat". E şi astăzi. Acolo munceam de la 8-9 dimineaţa până la 12-1 noaptea, când se închidea parcul de distracţie. 

Lucram la jocuri, unde lumea venea să câştige tot felul de premii. Am fost pus să lucrez la vreo 4 tipuri de jocuri: cu baloane care trebuiau sparte, cu monezi ce trebuiau să ajungă pe anumite culori, cu mingi care trebuiau băgate în coş sau într-un lighean elastic. Acolo, timp de 14 ore pe zi, lucram cu oameni şi nu exagerez când zic cu sute de oameni pe zi. Mi se perindau prin faţa ochilor tot felul de tipologii umane. Era fascinant pentru mine să încerc să relaţionez cu fiecare om care venea să joace. Cred că m-a ajutat enorm în actorie. Acolo am mai şi învăţat limba engleză. La un moment dat am locuit într-un camion două săptămâni, când am lucrat pentru un prieten de-al şefului meu, J.R. Woods, fără să am apă. A fost greu.

Şi Administraţia Publica îşi are locul ei în viaţa mea de actor. Nu ştiu exact cum, dar îşi are. Şi Spania, de asemenea. Şi acolo am avut peripeţii. Acolo nu am încetat să am treabă cu actoria. În prima zi în care am ajuns am văzut un afiş în care era precizat faptul că se căutau actori pentru o trupă românească de teatru. Nu am ezitat. Am făcut Cântăreaţa cheală în spaniolă. Acolo mai cântam la chitară, mai scriam poezii, am scris şi 4 nuvele pe care nu cred că le mai am. Nu erau cine ştie ce. Înainte să plec mi s-a propus un job: să lucrez la departamentul artistic al asociaţiei AIPE, asta de la 17 la 20, iar dimineaţa de la 9 la 13 să distribui pâine cu o dubă în localităţile de lângă Valencia. Am ales UNATC-ul.

"Give me your money!"

-O întâmplare din Americile lui Andrei V. Ciopec, o poveste care merită împărtăşită?

-Sunt multe. Foarte multe. O să mă opresc asupra uneia pe care de multe ori am ezitat să o povestesc. Nu pentru că nu este interesantă… Am stat în Hollywood şi în Santa Monica timp de o lună şi jumătate, unde eram street performer (făceam iluzionism –close up magic) şi house keeper la un hostel care-mi asigura cazarea în schimbul a trei ore zilnice de muncă. Mergeam la diferite internet-café-uri să-mi mai verific mailul şi contul de Hi5. Într-o noapte, pe la ora două, mă întorceam înspre hostel. Aveam pantofi negri, pantaloni negri şi cămaşa albă. La mine aveam paşaportul, cărţile de joc şi telefonul. Coboram pe o stradă întunecoasă din Hollywood, când lângă mine s-a oprit o maşină. Nu i-am dat importanţă. Mă aşteptam cel mult să fiu întrebat ceva. 

De pe locul pasagerului din dreapta faţă a coborât un puşti, cel mai probabil mexican, cu o şapcă roşie. Mi-a pus un pistol la piept şi, cu o engleză stâlcită, mi-a spus: "Give me your money". Am îngheţat. A trecut un an într-o secundă. Am ridicat mâinile în aer şi i-am spus: "I got no money. You can check!". Cu stânga ţinea pistolul la pieptul meu şi cu dreapta mă controla în buzunare. I-am prins mâna cu pistolul cu mâna mea stângă şi cu dreapta i-am dat un singur pumn. Apoi cu ambele mâini îi ţineam pistolul şi el cu mâna liberă îmi tot căra pumni. În timpul ăsta strigam "Help!" cât de tare puteam şi cred că-l strigam în cea mai pură moldovenească. El se trăgea înspre maşina. S-a smuls, s-a suit în maşină şi au plecat în viteză. Am auzit ceva căzând pe jos. Credeam că e pistolul şi voiam să trag. Îmi căzuse telefonul. Cărţile de joc erau împrăştiate pe jos. Între timp a ieşit un om de la o casă pe care o mai ştiu şi acum şi mi-a dat telefonul lui să sun la poliţie. 

În timp ce comunicam poliţiei adresa pe care mi-o spunea omul de lângă mine, maşina a trecut încet înapoi, parca în slow motion. Am îngheţat în timp ce mă uitam la ea. A trecut, însă eu nu am reţinut nici culoarea (nu ştiu dacă era neagră, vişinie, albastră) şi nici marca maşinii, ca să nu mai zic de număr. A venit poliţia cum vine ea în America: cu vreo 5 unităţi. Nu le-am dat paşaportul, pentru că îmi expirase viza (după aproape o lună am fost arestat pe motivul ăsta şi m-am ales cu 10 ani de interdicţie şi cu o luNă jumătate de detenţie în New York Batavia) şi le-am spus doar că sunt turist şi că în două-trei zile plec şi că nu vreau să depun plângere. M-au felicitat că sunt în viaţă, iar eu le-am spus că în cartierul Bucovina, în care am crescut, altele erau armele.

"Ciopec, dacă intri în facultate şi bei sau te baţi, te dau afară!"

-Au existat îndoieli, paşi înapoi, dezamăgiri sau descurajări în perioada formării tale profesionale?

-Au existat, există şi vor exista. Fiecare pădure îşi are uscăciunile ei, în orice meserie există neplăceri, mai ales în cele vocaţionale, unde oamenii intră la "bătălie" cu sufletul deschis. Confirm ceea ce s-a mai spus: momentele de dezamăgire sunt mai multe în viaţa unui actor decât momentele de bucurie, însă momentele de bucurie sunt mult mai intense. Sunt într-o permanentă căutare, sunt la început şi nu cred că există o reţetă general valabila în actorie. Cred că fiecare are drumul lui pe care trebuie să-l descopere. Sunt inevitabile marile diferenţe între personalităţile artistice, dar ceea ce ne leagă este scopul: educarea, frumosul şi Adevărul!

Ceea ce mă întristează este faptul că până şi arta este atinsă de vremurile grăbite în care trăim. Divertismentul este ieftin, filmele de calitate din ce în ce mai puţine, sunt multe lucruri făcute doar pentru bani, lucruri care nu mai ţin cont de calitate şi de efectul pe care-l au asupra copiilor şi, de ce nu, asupra tuturor oamenilor. Nu mai este timp, se pare, să stea cineva la o piesă de teatru 2-3 ani, cum se stătea odată. Ne mai întrebăm unde sunt actorii de altădată? Ei sunt şi vor fi, teren de lucru şi determinare să fie! Arta trebuie să educe, nu sa îndobitocească, trebuie să înfrumuseţeze, nu să urâţească. Atâta timp cât nu ne îndreptăm atenţia spre ceilalţi, nu vom face lucrurile decât la modul egoist. Într-o societate bazată pe consumerism, unul dintre puţinele domenii care încă mai pot atenua căderea noastră bruscă este arta, dar şi ea, săraca, are propria ei cădere.

-Cum ai trăit Gala HOP, înainte şi după? Spuneai că moldovenii nu lipsesc din niciun top, dar cum e să fie un podium cu DOI botoşăneni, pentru că Ada Lupu a câştigat Marele Premiu, în timp ce juriul a decis că Andrei Ciopec a fost Cel mai bun actor al Galei? Să îl amintim, desigur, şi pe Octavian Costin, care a primit Premiul pentru prestanţă.

-La Gala Hop am ajuns din întâmplare. Înscrierile se terminaseră de două săptămâni. Am fost să-mi văd colegii la proba de grup, asta după ce am ieşit de la medic şi efectiv nu aveam ce face. Ajuns la Teatrul National, un coleg care participa la grup, coleg cu care am jucat în "Fraţii Karamazov", el interpreta rolul lui Smerdeakov,  mi-a spus că a doua zi are proba la individual, dar că nu mai participă. I-am zis în glumă că merg eu în locul lui. A fost ok cu asta. Am fost apoi în sala unde deja se desfăşurau probele la individual, am vorbit cu juriul, a fost ok să particip, dar au fost cam neîncrezători ţinând cont că până a doua zi trebuia să fac un monolog dramatic într-o cheie comică sau să scriu un monolog/povestire după una dintre cele 4 fotografii puse la dispoziţie de organizatori. Acasă am sunat-o pe Bogdana Darie, profesoara cu care am lucrat la "Fraţii Karamazov", şi care a făcut dramatizarea după roman, pentru a mă sfătui. Mi-a dat ideea de a-l face pe Dimitri Karamazov comic. Am închis telefonul, am încercat, ceva nu se lega, aşa că m-am uitat la cele 4 fotografii, am pus mâna pe pix, am scris monologul în 5 minute. A curs. L-am recitit. Am sunat un coleg care mi-a zis, râzând în hohote la monolog: "Ai să iei Gala Hop!". Dimineaţa m-am trezit, l-am repetat de 3-4 ori şi am plecat la Teatrul Naţional. Am prins chiar pauza, moment prielnic pentru încă o repetiţie în scenă. Am susţinut proba, juriul şi publicul au fost încântaţi, fiind primul concurent (zic unii) la care s-a aplaudat. M-am bucurat, după veneau oameni la mine să mă felicite. Nu înţelegeam prea bine ce se întamplă, aşa că din lipsă de orice altă replică am stors o lacrimă.

Apoi lucrurile au decurs de la sine. Am intrat în etapa finală, ca să zic aşa, care s-a desfăşurat la Costineşti, iar juriul a decis să-mi acorde acel premiu pentru monolog şi pentru o interpretare a lui Nicolae Furdui Iancu.

După ce am luat premiul, viaţa mea a fost la fel. A fost perioada imediat următoare în care toată lumea mă felicita. Uşor-uşor s-a stins acea perioadă şi lucrurile au revenit pe făgaş normal. Am dat la master, unde am intrat primul, iar apoi am mai luat un premiu, Premiul Florin Zamfirescu. Pentru acest premiu am fost desemnat de domnul profesor Florin Zamfirescu, un om minunat cu care nu am vorbit de foarte multe ori, dar care, atunci când am vorbit, mi-a dat încredere în mine să continui pe acest drum. Încă de la admitere mi-a spus: "Ciopec, dacă intri în facultate şi bei sau te baţi, te dau afară". "De unde şi până unde?", "Păi, pentru că eşti din Botoşani". I-am spus că, dacă ştiam că aşa stau treburile, îmi luam buletin de Braşov. Mi-a închis gura spunându-mi că mă trădează faţa oricum. Premiul Florin Zamfirescu mi-a fost înmânat de doamna profesoara Delia Olga Mateescu, premiu care a fost simbolul predării ştafetei de la o generaţie la alta şi care mi-a fost acordat în cadrul Galei de sărbătorire a 7 ani de la înfiinţarea Teatrului Metropolis, gală organizată de directorul Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, în cadrul căreia au mai fost premiaţi şi alţi tineri actori din generaţia mea sau mai mari.

Premiile sunt foarte dificil de dus, ele te obligă să munceşti mai mult pentru a nu dezamăgi, dar tot ele te şi fac să te culci pe-o ureche, crezând că totul şi se cuvine. Tocmai am avut un examen mai puţin reuşit. Este nevoie de înţelepciune şi atenţie când pui un premiu pe raftul din sufragerie. Sunt o mare responsabilitate. Nu degeaba se spune că în vârful bradului vântul e mai puternic. Cazi imediat, din mândrie, din neatenţie, din nepăsare sau naivitate, şi durerea este mult mai mare. Ajung la vorba domunului profesor Florin Zamfirescu: "Premiile au valoare cât nu le ai, când le-ai luat nu mai au valoare". Oricum, nu premiile, nu talentul, ci munca este cel mai important factor în orice meserie.

Faptul că la Gala Hop am fost premiat alături de alţi doi botoşăneni mi s-a părut ceva absolut normal. Ştiu că lumea mai comenta pe tema asta, dar mie chiar mi s-a părut normal şi m-am bucurat. Cred cu tărie că nu este întâmplător că de aici au plecat atâţia oameni mari! Am auzit un lucru frumos, care spunea că pe vremea secerisului bate pe dealurile Botoşaniului un vânt de geniu. Aceşti oameni mari au fost cu siguranţă atinşi de cel putin o adiere. Mai cred că la noi, în Botoşani, oamenii nu L-au supărat atât de mult pe Dumnezeu şi L-au lăsat să-şi facă treaba.

Pe genunchii părintelui Cleopa!  

-Poezie, chitară, magie, teatru. Este ceva ce nu ştii să faci? Că veni vorba de poezie, te-ai gândit să publici ceea ce scrii?

-Sunt multe lucruri pe care nu ştiu să le fac şi spre care nu am aplecare, dar viaţa mi-a demonstrat că, dacă munceşti, poţi face multe lucruri. Mi-ar fi plăcut să ştiu fizică, matematică şi chimie. Poezia, chitara, iluzionismul (nu magia), teatrul, fac parte din aceeaşi sferă: sfera artistică. Era mai dubios dacă ştiam să montez faianţă, deşi… cine ştie?

Lucrez la materialul pentru o carte de poezii pe care o voi publica, sper, cât de curând. De câţiva ani tot amân. Voi vedea dacă poeziile sunt ca vinul, dupa ce trece perioada lor de incubaţie. Acum, că le voi revedea, sunt sigur că o să mai scap de câteva dintre ele. Într-o seară, nu din teribilism, am ars cu un coleg 2500 de poezii scrise de mine. Nu mă mai reprezentau. Simţeam că mă ţin în loc. Aşa că, din cenuşă, s-au născut altele.

-Am simtit de la început, în scrierile tale, în aproape tot ceea ce faci, o apropiere de Dumnezeu, de valorile creştine, dar nu ca dogmă, ci mai degrabă ca manifestare, trăire, chiar mărturisire. Ce rol joacă sau a jucat acest aspect în viaţa ta?

-De la acest aspect pleacă totul. Este stâlpul de susţinere a ceea ce fac, în ciuda faptului că am multe momente când o iau pe arătură. Ce suntem fără Dumnezeu? Nimic.

Când eram mic, tata mă ducea la Biserică, unde mă îmbrăcam în veşminte preoţeşti. Nu înţelegeam prea multe. Când aveam vreo 8 ani mi-a murit hamsterul Bobi şi tata îmi povestea cum i-am făcut cu o vecină o înmormântare în toată regula. La bunici, când eram mic, am găsit o pisică de rasă pe care, să o scap de purici, am spălat-o cu gaz, împreună cu verişorii mei. Mama şi bunica ne spuneau, mie şi verişorilor, că va muri din cauza noastră. M-am speriat atât de tare şi am căzut în genunchi în faţa unei icoane, am început să mă rog plângând pentru sănătatea pisicii. A trăit. La 8 ani am fost într-o excursie la Mănăstirea Sihăstria. Eram foarte neastâmpărat. Părintele Cleopa m-a chemat la el, m-a luat pe genunchi, m-a întrebat cum mă cheamă şi apoi ne-a povestit celor din grup viaţa Sfântului Andrei. Tare aş vrea să ştiu care dintre cei ce au fost acolo îşi aminteşte acest episod. Poate cu ocazia acestui interviu mai aflu ceva. Întâmplarea asta m-a urmărit toată viaţa, în sensul bun.

Una peste alta, am fost mereu conştient de existenţa lui Dumnezeu, care m-a ajutat în momente critice din viaţă. M-a purtat viaţa în căutările mele şi pe la yoga, reiki, meditaţii transcedentale, dar cred că s-a întâmplat aşa doar ca să mă bucur acum mult mai mult că m-am născut în România şi că m-am născut creştin-ortodox. Nu sunt cel mai bun creştin, dar merg la Biserică de fiecare dată când am ocazia. Este o insulă frumoasă într-un ocean agitat.

Contrar opiniei pe care o au mulţi, a fi actor nu implică neapărat o viaţă lipsită de reguli. Dar fiecare este cu drumul lui spre autocunoaştere şi fiecare are libertatea de a alege şi fiecare are Crucea lui.

Ceea ce mi se pare esenţial în actorie este ca, în timp, să ştii cu adevărat cine eşti. Cred că nu poţi şti cine eşti decât dacă te raportezi la Dumnezeu. Astfel poţi interpreta orice rol, te poţi indepărta puţin de tine în creaţiile tale, ca mai apoi să ştii unde revii. Dacă tu nu ştii cine esti, unde te întorci?

Vorbim aici de adevărata creaţie, de actori care-şi construiesc luni de zile personajele (Robert De Niro). Sunt nişte riscuri pe care puţini au curajul să le aducă în discuţie. Totuşi, pui ceva peste tine sau mai dai jos de pe tine (şi nu mă refer la kilograme!), pentru ca apoi să revii la ce erai. Mai este şi un alt aspect: trebuie să-ţi placă acolo unde revii, deci să fii împăcat cu tine din toate punctele de vedere: armonie între minte, trup şi suflet. Poţi împrumuta anumite lucruri de la personaje, poţi învăţa de la ele cum poţi învăţa de la oameni, dar nu poţi rămâne un personaj doar pentru că îţi este frică de tine sau ruşine cu tine. Mă gândesc că acesta este unul dintre motivele pentru care mulţi actori îşi păstrează măştile în viaţa reală. Este ceea ce cred acum, dupa fragilul început de drum pe care mă aflu.

"Actoria este o meserie pe care o alegi pentru a dărui oamenilor talentul cu care te-a înzestrat Dumnezeu"

-Ce planuri de viitor ai? La ce lucrezi in prezent?

-Momentan sunt la Master in anul I. Aşteptăm să reluăm, sper cat de curând, spectacolul "Fraţii Karamazov". Sper să ni se faciliteze acest lucru deoarece 30 si ceva de reprezentaţii din Bucureşti şi din ţară s-au jucat cu sălile pline, uneori arhipline. Joc într-un spectacol, "Împăratul Neîmpărat", în rolul Împăratului, la Teatrul Nottara din Bucuresti, Sala George Constantin (actorul meu român preferat). Este o piesă scrisă de Filip Columbeanu şi regizată de Radu Stoian.

 Mai joc într-un spectacol conceput de mine, "O seară altfel", pe care l-am jucat de două ori şi la Botoşani. Prima dată chiar la Botoşani l-am jucat, iar numele spectacolului a fost dat de un prieten, Lucian, care se ocupa de barul Chrome Bar. In spectacol mai joacă un botoşănean, Ovidiu Cosovanu, premiat în cadrul Folk You, iar din echipă mai face parte Bogdan Tintaru, responsabil de management, promovare şi alte aspecte organizatorice.

Repet pentru un lungmetraj la care voi incepe filmările pe 3 ianuarie. Se numeşte "Vizitatorul" şi este realizat de Jamil Hendi.

Aştept să încep filmările la scurtmetrajul "Vidra", produs de Casa de producţie Hi Film, a Adei Solomon, şi regizat de Sebi Mihăilescu. Mi-am lăsat o barbă mare şi unghii lungi pentru acest film, ca apoi să fiu anunţat că vom filma peste vreo lună, din cauza vremii nefavorabile.

 Pe viitor vreau să-mi înfiinţez o şcoală de actorie, după ce fac Doctoratul, şcoală care să aibă şi o sală de spectacole pentru tineri. Viitor însemnând cel puţin peste 10 ani, asta dacă dă Dumnezeu.

Vreau să scot peste vreo 30 de ani o carte despre viaţa mea (dacă mai ajung până atunci), carte la care deja lucrez într-un fel sau altul şi să ajung să-mi creionez măcar o proprie metodă de actorie bazată pe propria experienţă.

Îmi doresc nespus ca, atunci când vine timpul, dacă vine, să-mi întemeiez o familie frumoasă, în sensul tradiţional al cuvântului.

Sper ca împreună cu Ovidiu Cosovanu să dăm drumul unei trupe de muzică folk în 2015.

-Un sfat pentru tinerii care simt că pot face o carieră în teatru, dar nu găsesc argumente în faţa celor care îi avertizează că vor fi săraci, fără loc de muncă, veşnic pe drum...

-​Sfat? Dacă simt că pentru asta s-au născut, asta să facă. Dacă nu vor face asta, n-au vrut îndeajuns de mult sau aveau altă menire. Dacă asta trebuie să facă o vor face fără niciun fel de sfat. Nu cred că este o meserie pe care s-o alegi pentru faimă, din frustrări, din dorinţa de a obţine lucruri uşor, ci o meserie pe care o alegi pentru a dărui oamenilor talentul cu care te-a înzestrat Dumnezeu (talantul, care în rusă înseamnă chiar talent), pentru a bucura pe alţii, pentru a educa, pentru a cultiva frumosul şi Adevărul, de fapt, o meserie care te alege ea pe tine.

-Şi un gând bun pentru Botoşani, pentru botoşăneni, la finalul unui an greu şi începutul unuia care se anunţă cel puţin la fel de dificil, dar plin de speranţă!

-Înainte de urări, o rugăminte: Păstraţi măcar acasă, în Moldova, ceea ce este pe cale de dispariţie: tradiţiile, datinile, spiritul românesc şi sufletele curate!

Mihaela Arhip, despre "Forma păsării", Editura Axa, 2012

Cartea Florentinei Toniţă este scrisă "într-o lume care nu este ceea ce este", după cum singură dezvăluie în poemul "nebun şi înger", întrebându-se "de unde înţelepciunea,/ de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/ de a fi ceea ce sunt". Aici, un nebun "e îngemănat în aripă cu îngerul său" şi fug în lume "în căutarea oamenilor singuri".

În cartea Florentinei, Pasărea are formă de înger înlănţuit din cauză că a ispitit sufletul din fiecare să îşi scoată masca şi să rămână învins, ca să descoperim că nu e o ruşine să fii învins de iubire, de singurătate, de un vis sau de amintiri.

"Despre iubire şi îngeri e bine să taci", mă simt avertizată încă de la primele pagini, dar nu pot să tac atunci când Pasărea din carte ia forma iubirii şi a dorului care îi este inevitabil. Şi mă ispiteşte. De aceea vă voi citi poemul care mie mi-a plăcut cel mai mult, o confesiune lirică dureros de aproape de anume dezamăgiri pe care le-am primit fiecare de-a lungul timpului, "Pulbere de înger": "ispita Îngerului. nevoia de a privi peste umăr. singurătatea iubirii. femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de frunze. gol. întuneric în plete, străfulger de inimă. trădare în hohot, pustiul amiezii. esti dar pleci. aşteptare. niciodată aici, totdeauna acolo. părăsire. pămînt lipit de ochi, umbră şi umblet. pleci. iar. se închide cărarea. în pelerina asta nu te recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. pulbere de înger. cu bine".

Mi se pare atât de fidel creionată iubirea cea de toate zilele a fiecăruia şi apropierea ei de sacralitate, încât, citind poemul "descântec de dragoste", m-am simţit trăindu-i gândurile şi "durerile de fiecare dimineaţă": "trupul meu cu tot cu dragoste îl las la poarta bisericii tale/ să deschizi în fiecare dimineaţă somnul cu/semnul crucii pe el/ să spui mi se pare că odată demult am locuit în tine/ urmele mîinilor tale pe zăpadă le-am simţit/ în alt anotimp/ talpa rostogolită în forma chipului tău/ coapsele din trunchiul copacului sub care îmi adorm/ tristeţile/ linia vieţii/ aruncată pe cerul trist şi tăcut/ iubiri împrăştiate peste tot în ochi/ pe umeri pe glezne/ de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă/ cînd deschid ochii şi mă găsesc străin/ cu trupul obosit în zăpadă?".

Din punctul de vedere al gândului meu, cartea conturează strigătul unui suflet care se dăruie cu sinceritate şi umilinţă, care crede că fiecare dăruire este firească atunci când iubeşti, dar pentru care dezamăgirea este o stare la fel de firească. Este o carte în care Dumnezeu iartă ceea ce Florentina nu poate să uite.

Toate poemele par că încearcă să prindă în rama lor de cuvinte forma păsării care a trecut peste sufletul fiecăruia dintre noi, şi să o păstreze pentru o zi când, aşa cum scrie în poemul "lacrimi de nisip": "prietenii nasc amintiri pe hârtii imaginare". Toate au cadenţa unor versete, ceea ce pe mine m-a înfiorat de la prima lectură, fiindcă îmi dau senzaţia că mi se adresează direct şi uneori îmi mustră neputinţa de a ierta: "lacrimi de împrumut". ("orb erai, ţi-am spălat aşternuturile dezgolite de vise/ şchiop, am ghicit suflarea-ţi de înger/ ţi-am povestit în prima zi cu soare/ mai am lacrimi doar pentru o jumătate de ochi/ cealaltă jumătate o ţin şi acum în palmă/ o voi plînge în preajma ta, cu lacrimi de împrumut").

Prin "amiaza de duminică" veţi trece încă umili după întâlnirea cu "repetabila moarte", şi umilinţa se va scutura de pe suflet ca să lase loc uimirii când veţi afla că "poeţii nu ştiu iubi". După care va coborî peste toate gândurile "dimineaţa promisă".

Pretutindeni veţi da de îngeri. Cred că îngerul este laitmotivul cărţii, centrul unui univers în care păsările devin îngeri după ce îşi pierd forma clasică de păsări. A unui univers în care "mor oamenii din nimic" şi "trupul macină gânduri din alte vieţi". A unui univers în care numai Dumnezeu ştie "cum arată oamenii rătăciţi de gânduri".

Undeva, cineva anume a aşteptat ca această carte să fie scrisă, pregătit pentru invazia florentină a Florentinei. 

Eu am primit cartea înainte de a o publica Florentina, am primit-o în minunea banală care este visul nostru cel de toate nopţile. Şi, în puterea nopţii, m-am trezit şi i-am scris:

"Am visat aseară că ţi-ai publicat volumul de versuri! Era cu o pasăre pe copertă, ceva stilizat în alb negru albastru. Probabil fiindcă am recitit poeziile aseară. Să fie visul într-un ceas bun!".

Şi am primit, în seara aceleiaşi zile, răspunsul:

"Ohhh...

Astă-noapte, de fapt spre dimineaţă, am visat PENTRU PRIMA DATĂ lansarea cărţii mele. Ştiu că era coperta albă cu ceva negru, nu am apucat să văd. Nu ştiu dacă ţi-am spus că am ales titlul: Forma păsării. Dacă nu, atunci măcar ai visat, deci „ai aflat” între timp. Nu mă mir, e minunată întâmplarea – în visul meu şi al tău, aceeaşi noapte"...

După câteva luni de aşteptare am intrat în posesia cărţii. Şi de atunci caut forma păsării. Cartea cu versuri/versete ascunde în ea dorul după cuplul primordial, "ispita îngerului", poeme presate întru păstrarea lor în "ierbarul lui Seferis". În carte suferă după "invazia florentină" o "femeie a soarelui" şi toate se sting în "hotarele timpului", unde nimic nu mai are importanţă, nici strigăte, nici orgolii. În toate e doar Timp şi păsările au formă de înger. (Mihaela Arhip, rostire la lansarea cărţii "Forma păsării", decembrie 2012)

Încă un dar... la dar!

 A ajuns la mine diploma oferită la Gala Oameni pentru Oameni (Bucureşti, 13 noiembrie). Mulţumesc frumos tuturor celor care s-au gândit la mine, mulţumesc în special Mihaela Mihaescu! E dificil să primesc asemenea diplomă, e ca şi cum aş fi răsplătită de două ori: o dată atunci când am primit darul de scrie şi acum, pentru că am scris. Un fel de dar la dar!

Oamenii pe care i-am primit în dar

De ce nu scrii despre copiii aceştia, mă întreba într-o zi un drag prieten. Chiar, de ce? Şi cum să scriu, cum să opreşti din curgere un râu atât de tumultuos? Acum mai bine de un an i-am chemat, într-o zi cu ploaie de vară strecurată prin sită de brad verde, şi am vorbit despre copilărie. I-am păcălit, astăzi trebuie să recunosc.
De fapt voiam să îi cunosc, să le fiu în preajmă. Mă ispiteau de ceva vreme cu bucuria lor, cu ochii uriaşi cu care priveau tot ce li se întâmplă, mă uimeau cu încăpăţânarea pe care o aveau de a trăi în prezent. După încă un timp am început să ne încercăm unii altora mâinile. O îmbrăţişare, o bucurie în trecere, un dor mărturisit. În altă zi am hotărât să ne apucăm de treabă: aşa a luat naştere Atelierul de Artă decorativă de la Liceul Special "Sf. Stelian".
Nu a fost uşor. Pentru că hotărâsem să nu îmi fie milă de ei, să nu îi tratez altfel decât pe alţii. Le ştiam poveştile şi nu voiam să purtăm în spate poveri care nu ne erau de nici un folos. Au crezut că nu îi iubesc. Eu am vrut să renunţ. Apoi m-am întors la ei şi le-am spus: Nu mi-e milă de voi! Ştiu ce aţi trăit, dar nu îmi sunt străine aceste dureri. Eu am trăit multe din ale voastre, vreau să trăiţi şi voi din ce pot să ofer eu. Apoi au ştiut că îi iubesc. Că amiaza de miercuri e pauza de trăire, de culoare, de îndrăzneală.
M-au primit în lumea lor, şi-au deschis sufletul şi mult timp am avut teama de a nu-i dezamăgi. Mi-era frică să nu închidă uşile şi să nu le mai ştiu frumuseţile ascunse acolo.
Cei mari, cu care am început anul trecut, au plecat în lumea oamenilor mari. Am rămas cu cei năzdrăvani, nestăpâniţi, neînfricaţi. Am crezut că nu voi reuşi, că nimic nu se leagă, că sticla nu mai are răbdare şi că nu va mai prinde strălucire. Acum am crezut eu că nu îi iubesc. Şi am vrut să mă înţeleg. Şi vrând să mă înţeleg, ei m-au furat cu totul, m-au amuzat, m-au învăţat din ale lor, m-au fascinat cu sinceritatea, bucuria, setea de tot şi de toate. De fapt, erau atât de plini de iubire că dădusem înapoi, fără să înţeleg ce mă sperie. Apoi am învăţat să îi primesc întregi, am învăţat să mă bucur, să fiu ca ei şi cu ei. Şi sunt recunoscătoare că îmi sunt prieteni.
Pe 17 decembrie a fost expoziţia lor, prima expoziţie cu lucrări pe sticlă. Şi le-am trăit emoţia, freamătul, bucuria. Şi ştiu că, oriunde vor merge în lumea mare, vor şti să păstreze şi emoţia, şi freamătul, şi bucuria.
Şi am scris toate acestea în linişte, acum, pentru că nu am putut să le multumesc acolo, în faţa lumii celei mari. Vă mulţumesc, oameni dragi!  

De ce nu am scris până acum despre copiii aceştia? Pentru că mereu mi-a fost greu să pun în cuvinte ceea ce se simte adânc, apoi înalt și cu ochii închiși.

Mişcarea Literară, o revistă prietenă

Două texte semnate de mine şi care mi-au fost dragi la scriere ("Constantin Dracsin. Poetul care a scris cu dinţii" şi "Pictorul") găzduite de revista Mişcarea Literară (numarul 4 din 2014). Mulţumesc! 
Vă invit la citire din "scoarţă-n scoarţă", este o publicaţie pentru toate gusturile literare.
http://www.miscarealiterara.ro/

Ultima scotocire de cuvinte, în revista Argeş

Mulţumesc frumos pentru grupajul de poezie publicat (pagina 20) de revista de cultură Argeş. O revistă bine realizată, cu materiale care merită atenţie şi pe îndelete citire. Remarcabilă aducere aminte despre Ultimii doi ani comunişti şi "maimuţele revoluţionare", articolul domnului Aurel Sibiceanu (pagina 17)

Pentru a citi revista, click pe link (sub foto copertă)

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/2014/arges/arges-10-2014/Pag17-24.pdf 

Aida & Flori GlassArt

 
    AidaFloriGlassArt

(Fotografii realizate de Alexandra Calistru. Click pe link!)

Nu cumva ne-au jefuit de suflet?

E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului şi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minţit, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet?

Reiau o întâmplare pe care am relatat-o la întâlnirea cu câţiva oameni de care mi-era dor, în urmă cu două săptămâni. Scotocitori de frumos, tinerii de la Zig Zag prin România reuşeau, în Botoşanii tot mai împrăştiaţi, un fapt extraordinar: pentru două ore au adunat oamenii la un loc, în aceeaşi încăpere, în aceeaşi trăire a inimii. Oameni despre care citim în presa locală, îi admirăm public, le oferim respectul nostru, dar nu le strângem niciodată mâna. Nu ne apropiem privirile, nu ne manifestăm bucuria vederii. Şi într-un mijloc de septembrie, nişte tineri veniţi de niciunde au ştiut că menirea noastră este să fim împreună. Să ne unim energiile creatoare, să ne împlinim prin ceea ce suntem sau putem deveni dimpreună.

Povestea pe care am relatat-o atunci, în cele două minute pe care le aveam la dispoziţie, se petrecea acum aproape opt decenii, părtaş fiindu-i unul dintre cei mai providenţiali oameni pe care i-a avut România: jurnalistul şi scriitorul Sandu Tudor, devenit ulterior monahul Agaton, cunoscut apoi ca Părintele Daniil de la Rarău. Întemeietor al Mişcării Rugul Aprins, Părintele Daniil a murit în 1962 în închisoarea Aiud, după ce a fost torturat de comunişti.

În anul 1933, ca ziarist la Credinţa, Sandu Tudor mărturiseşte cum, mergând spre casă, vede în bătrân cerşetor pe care îl miluia deseori. Un om care cerşea foarte discret, vânzând nişte cărămizi pentru construcţia unui locaş. Sandu Tudor se îndreaptă spre sărman cu bănuţul în palmă. În aceeaşi clipă însă, fără să ştie că îl vede cineva, cerşetorul îşi scoate bănuţii săi pe care îi strecoară pe furiş în buzunarul unei oarbe ce cerşea la câţiva paşi, lângă un zid. Sărmanul a lăsat banii şi, fără să scoată o vorbă, şi-a făcut o cruce şi a pornit înapoi, spre locul său obişnuit. "Nu i-am mai putut da nimic. Vă închipuiţi noianul de emoţie care m-a năpădit. Cerşetorul miluind pe cerşetor. M-am zmucit din mers înviorat, încredinţat. Mai e ceva bun în lumea asta, printre noi şi în noi. Dincolo de tirania faptelor exterioare, dincolo de politic şi economic doarme în câţiva dintre noi ceva minunat, un soare de simţire şi gând bun, cu care s-ar putea preschimba lumile. Dragostea. Ce vom face? Să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti. Iată singura noastră politică!", îşi încheia astfel Sandu Tudor articolul său din Credinţa, articol numit simplu, dar sugestiv: "Întâmplare măruntă".
De câte ori, orbi fiind, nu am găsit în propriile buzunare bănuţii strecuraţi discret de vreun cerşetor? Uneori am mulţumit cu recunoştinţă. Alteori nu am făcut-o, crezând că bănuţul acela ni se cuvine. De câte ori, din truda noastră, am strecurat bănuţul în buzunarul vreunei oarbe, fără să scoatem o vorbă, fără să trâmbiţăm gestul în lume? Şi într-un caz şi în celălalt, tot cerşetori am fost. Depinde cum ne-am înfrumuseţat sufletul atunci când am primit sau când am dăruit!

Povestea mi s-a părut că ilustrează minunat cele ce se petreceau în acele zile la Botoşani. Nişte tineri veniţi de niciunde, răscolitori de frumos şi scotocitori de oameni, veneau să ne spună că "întâmplările mărunte" ne pot salva viaţa şi pot salva România. Ei dădeau mărturie că visul din urmă cu 80 de ani al unui martir care a murit pentru ţara sa poate deveni realitate. Şi anume că a sosit vremea să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti!
Străbatem vremuri de criză, în care avem şansa de a (ne) vedea, de a ne recunoaşte. Există în cultura asiatică (chinezi) o abordare diferită de cea a europenilor. Cuvântul "criză" include în structura sa o accepţiune negativă: "pericol", dar şi una pozitivă:"oportunitate, ocazie". În vreme de criză vom identifica mai uşor calităţile, dar vor ieşi la suprafaţă şi defectele. Criza este singura care poate oferi un diagnostic clar, limpede, unei societăţi în agonie.

Ce înseamnă, dară, să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneşti? Nu, nu e nevoie de platformă-program, partid, doctrină, ierarhii, prim, vice, viceprim sau preşedinte. Avem nevoie de o restaurare a autorităţii, dar nu una politică, nu una demagogică sau doctinară. Avem nevoie de o autoritate care, cum spunea însuşi Sandu Tudor, să "ţâşnească dinlăuntru în afară, ca urmarea unei bune stări de viaţă, nu ca tiranie sau dresaj dictatorial".  
E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului şi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minţit, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet? Nu cumva ne-au tâlhărit de nădejde, ne-au prădat buna-credinţă, ne-au ucis generozitatea, frumuseţea din privire? 

Dacă astăzi nu mai credem în nimic cine sunt vinovaţii? Şi dacă, într-o dimineaţă, orbi fiind, găsim în buzunare un bănuţ, cine ne sunt salvatorii? 

În ce şi în cine mai credem? Cine vorbeşte în numele nostru şi până când mai ascultăm palavre de partid? Din urmă cu opt decenii, Sandu Tudor ne avertizează: "Partidul vorbeşte în numele naţiei. Are nevoie de o lozincă, ceva cu care să răscolească poporul, să-l aţâţe şi mai ales să trezească în el teama". 

Ne recunoaştem în acest popor speriat, temător, timorat? Suntem părtaşi planurilor lor, suntem, oare, naţia în numele căreia se vorbeşte astăzi?

Sau este timpul să ne întoarcem la întâmplările mărunte ale vieţii noastre? Să începem să reconstruim partea frumoasă a românismului, a sufletului nostru cel de toate zilele?

Putem începe de acum. Strecoară bucuria în buzunarul aproapelui tău. Puţin câte puţin, vom începe din ce în ce mai mulţi să vedem lumina cea clară, limpede, a zilei. Şi, nemaifiind atât de mulţi orbi, în numele nostru nu vor mai vorbi ei!

Cărţi!

Leapşa pe Facebook. Provocare de la prieteni. Nu voi lansa titluri mari, oricât de preţioase ar fi ele, ci doar cărţile care, în anumite momente de viaţă, m-au complinit. 
Prima şi de demult este "Măreţul rege Burebista", de Grigore Băjenaru. Carte de premiu la şcoală. Şi cum aveam şi fraţi şi vecini deştepţi, toată uliţa avea în casă Măreţul rege Burebista, că le şi încurcam (eu am acum, în bibliotecă, premiul vecinei mele, Mihaela!, măreţul meu rege nu ştiu pe unde o rătăci). Fiind şi cartea care, ani la rând, a sorbit privire de mamă (femeie înţeleaptă, dar aprigă cu noi, copiii), mi-a rămas amestecată în tainele copilăriei. Şi acum îmi sfiesc amintirile cu ea! 
Anii de mai târziu s-au prăbuşit în poezie. În faţa oglinzii, după casă, pe drumul înserărilor adolescentine. De la Eminescu la Minulescu. Apoi, în studenţie, m-a scos în lume Poezia lui Daniel Corbu. "Alte sfaturi de amăgit întunericul" au îmblânzit o sală de vreo 500 de studenţi!, nu am mai trăit de atunci sentimentul de uimire a cuvântului. Şi nu pot să trec peste miracolul Magda Isanos, care mi-a dăruit oameni frumoşi, pe care i-am păstrat prin vreme (Vasile Zetu, Aurel Podaru). 
Altă carte, cronologic, este "Al doilea mesager", de Bujor Nedelcovici. Zguduială a fost pentru că am citit-o înainte de "1984", a lui George Orwell! Uimirea era că Nedelcovici era încă un necunoscut la noi, deşi trecusem bine de anii 90. Repede am citit şi "1984" şi m-am întors din nou la Nedelcovici. Culmea e alta: cartea lui Nedelcovici fusese interzisă în anii 80-82 în România şi publicată pentru prima dată în Elveţia, în anul... 1984! Apoi, în 85, a publicat-o la Paris şi Editura Albin Michel, condusă de Paul Goma. 
Trebuie să amintesc Jeni Acterian, "Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit", şi Alice Voinescu, "Scrisori către fiul şi fiica mea". Le-aş recomanda, fără nicio ezitare, pentru studiu în şcoli. 
M-a emoţionat, tulburat, urmărit Margarita Wallman, cu "Pridvoarele cerului". O carte adevărată, la care mă întorc şi azi. M-a învăţat să fiu femeie, iubită, prietenă. Şi că fractura de trup şi de suflet e una şi aceeaşi. Trebuie să ştii să le accepţi la timp, pentru a nu ajunge în cârje. 
Un loc mare, o pajişte întreagă pentru "Întoarcerea la Hristos", de Ioan Ianolide. Pentru că am ştiut, în timp ce o citeam, că după ultima pagină nimic nu va mai fi la fel pentru mine. Şi aşa s-a întâmplat. Adaug, de acelaşi autor, şi "Deţinutul profet". Plus Nicolae Steinhardt, Florin Pavlovici, Dumitru Bordeianu şi toţi autorii de memorialistică de detenţie din România. La fel, ar trebui predate în şcoli, la clasele mari! În loc de istorie, măcar o vreme. 
Musai să prind aici şi Dostoievski, "Fraţii Karamazov". E o carte-lecţie, o adâncime pe care nu am mai întâlnit-o până la el şi nici după. Senzaţia că te pătrunde mai departe decât tu însuţi credeai că poţi fi scotocit. 
"Generalul armatei moarte", de Ismail Kadare. Pentru că, citind-o, m-a apucat freamătul pentru scris proză. Şi am scris mult după cartea asta, mi-a dat curaj să înconjor cuvintele. 
"Iubita mea, Sputnik", de Haruki Murakami. Dintre cărţile lui Murakami, asta mi-a fost dragă şi m-a urmărit săptămâni întregi. Pentru scena caruselului, pe care am trăit-o fizic. M-a luat ameţeala la propriu. 
Acum, cartea Sandu Tudor, Universalism românesc. Mă trosneşte cu realitate, cu sentimentul că nimic nu a început, că totul urmează să fie. Curaj. Atitudine. Te ţine drept şi în iubire. 

Bucuriile mele pe sticlă!

Fotografii realizate de Alexandra Calistru

ÎNSCRIERI ATELIER Educaţie nonformală prin arte vizuale şi joc!

Dragii noştri copii, părinţi şi bunici! Ne-aţi tot trimis vorbă de grabnică reîntâlnire în toamnă, aşa că ne-am gândit să vă surprindem cu o propunere nou-nouţă. Atelierul de Artă decorativă face o pauză (e timpul să experimentaţi singuri ce am învăţat împreună), dar începe Atelierul de educaţie nonformală prin arte vizuale şi joc. Sună pompos, dar nu pretenţios!    

Ca să lămurim povestea, J. Kleis defineste educatia nonformala ca fiind "orice activitate educationala desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carei continut este adaptat nevoilor copilului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii invatarii si cunoasterii si al minimalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal" (Ooohh, asta chiar a sunat pretenţios!).

Mai clar: învăţăm să învăţăm, ne jucăm, dezvoltăm şi acumulăm!

Pentru copiii inteligenţi şi neastâmpăraţi, pentru cei timizi şi lipsiţi de curajul acţiunii, pentru puştii creativi şi inventivi. Pentru a elibera frumos energiile ce stau să iasă, pentru a crea şi trăi poveştile care ne locuiesc.

Bineînţeles, cu voia copilului şi în spiritul său!

Atelierul va urmări dezvoltarea emoţională, încrederea în forţele proprii, autodisciplina şi autoînţelegerea, accesarea potenţialului creativ prin mijloace corporale, senzoriale, artistice, plastice, prin exerciţii şi jocuri care pun pe treabă gândirea, atenţia, empatia.

Ne vom ajuta de jocuri de cuvinte, explorări în dialog socratic, crearea de poveşti şi ilustrarea lor, ritm, mimică, memorie, jocuri de concentrare, spontaneitate, de recunoaştere a emoţiilor şi gestionare a situaţiilor.

Ne vom exprima artistic (pictură, modelaj, dar şi foto-video), vom experimenta lucrul în echipă. La finalul fiecărui modul facem (re)unire şi cu părinţii şi le vom împărtăşi aventurile noastre.

Însoţitor de joc şi partener de poveste: Florentina Toniţă (scriitor, jurnalist, artist plastic)

Experienţă în lucrul cu copiii:

Curs de Pedagogie şi Metodică, în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava (promovat cu nota 10); Cursuri de pictură la Şcoala Populară de Artă Suceava

Opţional „Arta pentru copii”, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani, la Grădiniţa nr. 3 Botoşani şi Grădiniţa nr. 1 Botoşani (2005-2006)

Atelier de Artă decorativă (pictură pe sticlă) - La Nistorică - Club de activități (re)creative și distractive pentru copii (2011-2014)

„Joc şi joacă” la Şcoala de Vară – Biserica Vovidenia Botoşani (iulie-august 2013)

Atelier de pictură pe sticlă - Liceul Tehnologic „Sf. Stelian” Botoşani (2014)

Atelierul „Explorează bucuria” – Roşia Montană (iulie 2014)

Atelier de pictură pe sticlă pentru copii – Liceul Pedagogic Botoşani, colaborare cu Asociaţia „Educatori creativi – copii inventivi” (19 august 2014)

În fiecare MARŢI, de la 17.00 la 19.00 în cadrul Clubului de activităţi (re)creative şi distractive "La Nistorică"

Preţ: 25 lei (include şi o parte din costul necesarului de materiale), se achită 4 şedinţe, pentru a asigura locul în grupă, pe fiecare modul. 

Aşteptăm înscrierile la adresa de email ftonita11@gmail.com sau lanistorica@gmail.com sau telefon 0742112074

Pictură pe sticlă, artă decorativă

Lucrările mele de astă-vara ce se duse, la care am lucrat cu bucurie şi drag de culoare. Nu-s cu toatele, unele au ajuns la oameni frumoşi.

precum lacrima, curgi şi dispari...

îngerii se ruşinează de oamenii simpli, de cei fără de lacrimă
sau amintiri
ca un trunchi de copac zgâriat pe obraz
ca în dimineaţa aceea împoienită cu mere în pârg

nu există potecă spre suflet, ai încercat deseori să ră-sufli în candelă, să abureşti cu sfinţenie casa
ai uitat de fiecare dată fereastra deschisă, au pătruns vulturii şi te-au nuntit în verde, în gol
!în femeie te-au nuntit cu muzică aspră

în iubire se poate vorbi uneori, dar nu se poate striga
precum lacrima, curgi şi dispari...

Scotocire în manualul de zbor!

Un ţel oricât de mare, odată propus, dispare atunci când începi să MUNCEŞTI la el. Aş spune că drumul devine mai important şi că, uneori, calea însăşi se transformă în ţel nemărturisit. Citeam atât de frumos la Uspensky zilele trecute despre ce înseamnă să faci primul pas pe calea propusă. Decizia de a face primul pas este un semn al propriei evoluţii, dar de aici, de la primul pas, începe truda scării, a urcării treaptă cu treaptă, pentru a ajunge la Cale, care, iată, nu se află la baza scării, ci abia după ultima treaptă!
MUNCA mănâncă şi din trufia vorbirii, şi din trufia ştiinţei de toate cele. Important este să acţionăm, să facem un pas, să urcăm o treaptă... Apoi încă una. Fiecare treaptă mai sus înseamnă un nivel de conştiinţă în plus. Sunt prezentă în viaţa mea, analizez, observ, elimin, adaug, repar. Îmi pun întrebări şi nu forţez răspunsuri, pentru că până la finalul întrebării o fracţiune a vieţii mele schimbă deja vibraţia şi mă regăsesc în altă formă a înţelegerii despre sine.
Şi probabil că voi atinge şi treapta iertării, a compasiunii. Iertarea de sine presupune ieşirea din trecut şi plasarea în prezentul continuu, eliberarea de cunoscut, renunţarea la mecanicisme şi crearea unui nou mod de percepţie. Adică de evoluţie. Pentru asta am nevoie să mă observ, să îmi studiez reacţiile, obsesiile, sensibilităţile. Să fiu aproapele meu. Şi ajung aici la o formă extrem de interesantă de iubire. La prea-mult uzitatul "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
În stadiul în care mă aflu, văd în cuvintele lui Iisus porunca iubirii... de mine însămi, la început.
Iisus se dovedeşte din nou un Învăţător excepţional, pentru că îmi simte neputinţa de a privi spre aproapele în lipsa iubirii, dar mă şi pregăteşte pentru ce avea să vină: "Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi!". Eeei! Greu de dus mai departe iubirea, nu-i aşa?! O lecţie de pedagogie a iubirii neegalată până astăzi. Un parcurs psihologic tulburător. Să fii egalul Iubirii christice, să fii conştient de asta şi... să nu te semeţeşti de înălţimea la care ai fost ridicat... Cum se poate asta oare? Şi, mai ales, unde mă aflu acum? Pe scară sau pe drum? Mai am nevoie de ţeluri, de idealuri, de materialul lumii concrete?
În iubire fiind, mai încape spaima căderii?
Inţelepciunea nu poate coexista decât iubirii. Nu trufiei, nici semeţiei. Iar Iertarea este în sine o zonă a conflictelor sufleteşti... (mult de vorbit aici!)
Înţelepciunea presupune o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, deci o evoluţie spirituală venită după o serie de experienţe şi lecţii, adică fapte din trecut. Trăind în prezent, sunt un om nou, modelat în timp de aceste experienţe şi lecţii, un om care va şti, prin iubire, să acţioneze şi să reacţioneze.
M-a fascinat o altă poveste din zilele acestea. Avem o căruţă şi un avion. Lipsindu-ne lecţiile şi experienţele din trecut (deci înţelepciunea!), probabil că vom înhăma doi cai la avion şi ne-am plimba pe stradă. Desigur, e mare avantaj să te înalţi cu avionul, dar nu îi cunoşc capacităţile, nu ştiu că are motor şi nici că POATE ZBURA! Dar, studiind, descopăr motorul. Și renunţ la cai, iar avionul devine automobil. Studiind, căutând, observând în continuare, descopăr la ce foloseşte motorul de avion şi îl ridic de la sol. Este asta oare înţelepciune?! Sau mai degrabă preocupare, osteneală, observare, voinţă, dorința de a evolua! MUNCĂ! Aşa e cu propriile fiinţe, cel mai adesea: ne târâm ca nişte căruţe, când de fapt am putea zbura! Mi-a plăcut povestea și cred că ilustrează cel mai bine inactivitatea în care ne complacem, autosuficiența, autocompătimirea. Nimic din toate astea nu au de-a face cu Iubirea, cu zborul, cu înălțimea! Și cred că motorul Iubirii, al Vieţii, este MUNCA.

...o scotocire prin propriile manuale de zbor!

Camelia Răileanu - 45. "Dimineaţa cercului" sau pătimirea prin poezie

Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume: „Dimineaţa cercului”, Editura Axa, 1998, şi „Cântec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).

„Dimineaţa cercului” reuneşte 55 de poezii scrise în decursul a nouă ani (1988-1997), o perioadă de acumulări, dar şi de disperări ale prezentului consumat într-o lume arahnoidă, plină de păianjeni imaginari cărora poeta li se oferă necondiţionat, pentru că „de pânzele lor se ţin suavii nervi ai iubirii”.
Versurile volumului de debut ne dezvăluie o sensibilitate în alertă, dar fără urme vizibile de ostilitate sau instigări inutile, chiar dacă adevărul lăuntric se afişează franc, pasional, fără emfază. Camelia Răileanu dovedește o exigentă aplecare asupra propriei fiinţe, însă nu depășește niciodată limita confesivă impusă de o anume discreție în sfera concretului. Elementele fantastice nu sunt decât o nevoie stringentă de negare a realului, de neacceptare a ceea ce este palpabil. Transpuse în poem, tragediile personale devin semne ale trecerii, mărturii cu certă valoare artistică.
Autoarea cultivă în volumul „Dimineaţa cercului” un abandon în sfera seducţiei, cu predispoziţie spre transfigurarea iubirii ca evadare din spaţiul real, rigid al manifestărilor cotidiene. Sensibilitatea îşi lasă amprenta pe fiecare vers, urmând deseori un ritual al supunerii, al cedării în faţa iubirii, ca singură menire a trecerii: „mi-amintesc doar/ că m-ai întrebat/ ce căutam eu pe pământ/ şi ti-am răspuns iubire” (Întâlnire). Poeta afişează fără sfială, de-a lungul acestui prim volum, o tulburătoare disponibilitate a trupului fizic („ca să dau de tine,/ urc în două, trei sau patru labe/ spirala turnului mov” – Turnul mov), chiar dacă la capătul acestei supuşenii terestre o aşteaptă „toată tristeţea lumii”. Însă iubirea se cere asumată, trăită, şi este de ajuns o mână întinsă pentru ca acolo, în „turnul mov”, să experimenteze miracolul suprem - „căderea în înălţare”: „Venită să mă arunc de pe turn,/ e de-ajuns să-mi întinzi o mână/ ca să fac din ea/ o scară de urcat la ceruri/ convertind căderea în înălţare,/ niciodată invers” (Turnul mov).
Dotată cu o inteligenţă nativă căreia i-a adăugat, pe parcurs, o capacitate de autoanaliză aparte, Camelia Răileanu pare să fi cunoscut – în viaţă ca şi în moarte – o supremă solitudine. Versurile sunt rezultatul unor îndelungi acumulări lăuntrice, descărcări ale unei fiinţe din ce în ce mai greu de mulţumit. „Am înnebunit/ să tot fiu PESCĂRUŞ,/ să joc pe-o scenă goală/ de-a viirea şi de-a iubirea.//  Şi totuşi, ce e FERICIREA,/ domnule Cehov.// În samovarul minţii/ fierb dorinţele nespuse ale firii” (Bună seara, domnule Cehov!).
Poeta îşi (pre)figurează imaginile poetice într-un tipar comun femeii îndrăgostite, poezia devenind în final o amplă manifestare a feminităţii, chiar dacă presărată cu paradoxuri, şi acestea previzibile, dând naştere unor noi realităţi: „El aduce marea pe uscat/ demonstrând că/ nu s-a inventat încă înecul” (Lagună).
Dualitatea atitudinal-creatoare este prezentă prin aducerea aproape obsesivă, în poem, a simbolului uşii. De o parte şi de alta a uşii se nasc cele mai multe stări şi sentimente contradictorii. Uşa nu este doar aici şi dincolo, la Camelia Răileanu există şi „starea de (între)deschidere”, o zonă de vulnerabilitate pe care o simte atunci când spaţiul uşii deschise se lasă pătruns de lumină/întuneric, de vedere/nevedere. „În ochi mi se zbate o uşă./ Zadarnic încerc s-o scot/ Nici nu vrea să se închidă./ Mai stau puţin şi trag uşa.../ S-au adunat prea mulţi curioşi/ să vadă ce-i înăuntru”, citim în poemul „Uşa”, din 1988, cu care începe volumul de debut „Dimineaţa cercului”. Există o singură ieşire din această stare de vulnerabilitate: „uşa se face ţăndări”, văzul se eliberează şi „mă aşez la capul podului/ grăbindu-mă să uit de lume” (Uşa).
Eliberarea nu durează. Tulburarea, disconfortul fizic şi psihic, teama se instalează în poemele următorilor ani, acelaşi simbol al uşii devenind o formă de manifestare a temerilor legate de iubire. În 1993, „Crima de a iubi” anunţa furtuna ce avea să o cuprindă în scurt timp. Din starea de (între)deschidere („Cuţitul de lumină al uşii taie/ o felie de întuneric/ care mă-nghite”) pe care o înfruntă cu inconştienţa unui săritor la trapez fără plasă de siguranţă, poeta trece în realitatea şi mai dură („În urma mea, dincolo de uşă,/ se aude gâlgâind sângele/ din cadavrul indiferenţei tale”). În final, urmând înţelepciunea proverbului chinezesc care spune că „uşa cea mai bine închisă este aceea pe care întotdeauna o poţi lăsa deschisă”, pare să depăşească acest „complex al uşii”, chiar şi numai pentru a experimenta înălţimea, lumina, perspectiva: „O uşă deschisă/ m-aduce la verticala fiinţei./ Inima se caţără/ pe lujerul de lumină/ crescut între umerii noştri” (Apariţie).
Limbajul poetic din acest prim volum este un depozitar matematic al cărui echipament nu este neapărat unul al cunoaşterii, al motivaţiei experienţiale, ci conţine un strat senzorial, o formă de reacţie afectivă la ceea ce nu este perfect, dar poate deveni perfectibil. Dacă alăturăm acestei percepţii teoria conform căreia cunoaşterea matematică este de natură predominant metaforică, descoperim în poezia Cameliei Răileanu ceea ce Solomon Marcus definea metafora drept „protagonistă a scenei matematice”, un concept care trece de la metaforă ca ornament oratoric la metafora cognitivă, ca instrument al cunoaşterii. Or Camelia Răileanu, fără să aplice conştient acest principiu, nu face decât să recunoască statutul primordial al metaforei şi să îi confere dimensiunea prin care, uzitând de matematică, ea concepe existenţa, adică „trăirea unui lucru prin altul” (Solomon Marcus): „Jumătăţi perfecte de cerc,/ complexele mele şi complexele tale/ se împlinesc în complexul lui Oedip,/ cerc ce se-nscrie perfect/ în triunghiul echilateral al vieţii./ Această elementară lecţie de psihanaliză/ se poate învăţa/ bând cafeaua amară a dragostei/ la un triunghi de masă/ care are doar două scaune” (Geometria psihanalizei).  Mecanismele minţii umane se raportează la nivelul pragmatic al trăirii, dragostea devenind „un multiplu de cinci” care începe de la „sfiala/ celor cinci degete/ pe care ne tot numărăm/ emoţiile, suferinţele, anii,/ până obosim”. Metaforă care o însoţeşte până în târziul iubirii, când „ultima strângere de mână/ e tot un multiplu de cinci” (La aniversară).
Ultimul poem din volum este datat 31 decembrie 1997, Camelia Răileanu încheind astfel un an al sfâşierii trupeşti şi sufleteşti, după moartea unui alt poet, Horaţiu Ioan Laşcu. "Luna noiembrie fu/ luna poeţilor damnaţi./ Horaţiu cel tânăr muri, înălţându-se./ Vestea ajunse la mine când/ omul în alb şoptea/ dezvelindu-mi ţeasta ca pe pântec:/ parc-ar fi Fecioara Maria!/ A doua zi din Iisus/ îmi rămăseseră-n creştet/ doar cununa de spini şi pirioanele LUI. Cu toţii îi purtăm crucea,/ Horaţiu, bătrâne" (Crucea poeţilor).
Eul poetei rămâne însă nevindecat, neobosit căutător de sensuri şi deschideri care să evite moartea până în ultima clipă. Suferinţa telurică se compensează cu universul astral de care Camelia Răileanu dispune cu lejeritate, salvând parcă un destin ratat, dar o ratare ce ţine mai degrabă de carnalul sfidător, oferind la schimb crucea verticală a pătimirii omeneşti. O pătimire care devine, prin poezie, formă a absolutului grandios, o transcendere către catapeteasma Cuvântului.

(Florentina Toniţă, material publicat în revista Ţara de Sus, nr. 1-2 din 2014)

Securistul care i-a urmarit, aproape 20 de ani, pe Paul Goma, Dorin Tudoran, Nicolae Steinhardt, Doina Cornea

Eugen Velea, fiul lui Vasile şi Elisabeta, s-a născut pe 23 februarie 1940, în localitatea Cordăreni, judeţul Botoşani. 

A fost ofiţer de Securitate, unul dintre cei mai vigilenţi pe care i-a avut comunismul în România, fiind implicat în urmărirea unor personalităţi precum Doina Cornea, Nicolae Steinhardt, Dorin Tudoran, Paul Goma şi numeroşi alţi oameni de cultură. Şi-a început cariera de ofiţer de Securitate când nici nu împlinise 30 de ani, iar munca lui s-a derulat pe parcursul a aproape două decenii, din 1967 până în 1988, perioadă în care a condus Securitatea din judeţul Cluj, serviciul 1/A, cel care se ocupa cu urmărirea disidenţilor.

În anul 1967, la 27 de ani, botoşăneanul Eugen Velea era locotenent la Direcţia Regională Cluj, pentru ca trei ani mai târziu să îl regăsim la Inspectoratul Judeţean de Securitate Cluj, Serviciul 1, cu grad de locotenent-major.

În 1975 activează în cadrul aceluiaşi inspectorat, la Serviciul 1/A, cu grad de căpitan, iar în 1976 devine şef serviciu, post pe care se află şi în anii următori (1979, grad de maior, iar în 1982 de locotenent-colonel).

 

Un geniu al urmăririlor!

Pentru a înţelege cât de amplă şi de bine organizată era munca de urmărire desfăşurată de Eugen Velea, trebuie să parcurgem datele furnizate de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, prin decizia nr. 186 din 25 ianuarie 2007, care se referă la cazul botoşăneanului.

Astfel, aflăm că Eugen Velea a aprobat numeroase măsuri informative asupra unor persoane, semnalate ca fiind cu "intensă activitate pe linia asociaţiei şi legături neoficiale cu emisari ai diferitelor centre cultice şi organizaţii reacţionare din străinătate".

A instruit şi dirijat reţele informative pentru a stabili preocupările, "activităţile clandestine. S-a ocupat de exploatarea datelor obţinute prun mijloace speciale de ascultare, de contactarea periodică a persoanei urmărite în scopul temperării, descurajării acesteia, precum şi în vederea exploatării sale informative. A menţinut măsuri de intercepatre a corespondenţei interne şi externe a persoanei urmărite pentru a cunoaşte legăturile şi preocupările pe care le are. Obţinea date compromiţătoare despre persoana urmărită, dar avea în vedere şi "comiterea unor fapte care contravin legii, pentru a acţiona pe linie de miliţie".

De asemenea, a solicitat folosirea mijloacelor de interceptare a convorbirilor telefonice la domiciliul persoanei urmărite pentru "manifestări ostile la adresa orânduirii noastre socialiste". A aprobat planul de acţiune pentru instalarea mijloacelor de ascultare la Clubul universitarilor, deoarece urma să aibă loc o festivitate la care participa şi persoana urmărită pentru că susţine lipsa drepturilor şi libertăţilor în ţara noastră. A aprobat sarcini şi măsuri informative asupra unei persoane semnalată că "în cercul de relaţii s-a manifestat ostil la adresa politicii partidului şi statului nostru, în domeniul artei şi culturii".

A identificat cercul de relaţii în mediul scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură, atât în Cluj cât şi în ţară, dar mai ales în Bucureşti. A dirijat reţele informative pentru a stabili: "în ce constau atribuţiile persoanei urmărite, care sunt relaţiile sale în mediul cultură-artă şi în ce constau acestea, ce relaţii are în străinătate şi natura lor, care îi sunt relaţiile, prietenii cu care se vizitează la domiciliu şi în prezenţa cărora are manifestări ostile".

 

Dorin Tudoran şi Eugen Velea, via "Udrea"!

Pe Eugen Velea îl găsim în dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran, care era alintat de Securitate "Tudorache". Volumul "Eu, fiul lor", apărut la Editura Polirom, este o selecţie de documente din dosarul de urmărire informativă al lui Dorin Tudoran, dosar deschis de Securitate în 1976 şi închis parţial în 1985, odată cu emigrarea poetului.

Conform datelor prezentate în carte, printre turnătorii identificaţi se află şi unul foarte cunoscut, Eugen U. (sub numele conspirativ "Udrea"), cel care a ocupat, după 1989, şi funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (2000-2005), acelaşi care apare şi în dosarul de Securitate al Doinei Cornea.

În dosarul lui Tudoran, "Udrea" îi livrează informaţii ofiţerului Eugen Velea, şef serviciu în cadrul Securităţii Cluj şi unul dintre personajele implicate în urmărirea Doinei Cornea. Astfel, într-o notă din iunie 1983, sursa "Udrea" îi transmite lui Eugen Velea că "o schimbare de atitudine tactică faţă de Dorin Tudoran din partea organelor competente l-ar putea determina pe acesta să tempereze agresivităţile ostile ale cercurilor din străinătate care-i dau credit necunoscând situaţia reală". La sfârşitul raportului, ofiţerul Eugen Velea notează: "I s-a indicat sursei să-l contacteze pe Tudoran când se va deplasa în capitală sub pretextul că-i înmânează Almanahul literar. Va căuta să-l studieze în profunzime cu privire la substratul poziţiei sale contestatare. În cazul că Udrea se va deplasa la Bucureşti ne va comunica pentru ca să-l putem verifica".

 

Blajinul Steinhardt şi viforul Velea!

Tot "Udrea" oferea Securitatii, prin ofiţerul Velea, date despre Nicolae Steinhardt. Notele respective se găsesc in vol. 7 al Dosarului nr. 207 (Arhiva Fond Informativ), aflat in custodia CNSAS.

Sarcina turnătorului era să-l tempereze și să-l influenteze pozitiv pe Steinhardt. "Să mai abordeze problema cartilor confiscate, de la Rohia, pentru a stabili daca mai poseda carti primite de la emigratie", se arată în datele consemnate în dosar.

Pentru că Nicolae Steinhardt avea probleme de sănătate, ofiţerul Velea lua măsuri pentru pregatirea "consultării" la Spitalul de recuperare, "în vederea luarii mulajului de la chei". Informaţiile le primea de la aceeaşi sursă "Udrea".

Turnătorul îl vizitează la Steinhardt la Mănăstirea Rohia şi îl informează apoi pe ofiţerul de Securitate că, de la "Dej la Cluj, scriitorul monah a calatorit in compania poetului PINTEA din Bistrita".

Iată cum arăta un raport complet, instrumentat de Eugen Velea (conform lui George Ardeleanu, care prezintă documente din dosarul de urmarire a lui N. Steinhardt (aflat in custodia CNSAS), cu precizarea că "Udrea" era redactor, la acea vreme (nota este datata 25.09.1984), la revista Steaua:

"UDREA" ne-a informat la 25.09.1984 ca l-a intilnit in zilele de 21-23 si 24 pe NICOLAE STEINHARDT, evreu, crestinizat, scriitor din Bucuresti, in prezent calugar la Manastirea Rohia, jud. Maramures.

NICOLAE STEINHARDT a prezentat la redactia "Steaua" doua materiale de critica literara referitoare la Nicolae Breban si Augustin Buzura, cu referiri la ultimul roman, "Refugii".

(...)

Tot cu ocazia vizitei la redactia revistei "Steaua", STEINHARDT si-a manifestat nemultumirea pentru faptul ca un articol al sau, referitor la C-tin Noica, nu s-a publicat in intregime. Considera ca Noica nu este suficient de apreciat, desi, a conchis Steinhardt, "el m-a bagat pe mine la puscarie, insa trebuie sa-i multumesc ca m-a determinat sa gindesc si sa-mi cultiv intelectul".

N. STEINHARDT are relatii cu VIRGIL BULAT, fost condamnat, redactor la editura Dacia, la care se cazeaza de regula cind vine la Cluj. De asemenea, se cunoaste cu Teohar Mihadas, si el fost condamnat, insa cei doi nu sint in raporturi apropiate. Are pareri foarte bune despre Ciomos, profesor, bibliotecar, pe care-l viziteaza.

Sursa cunoaste ca postul de radio "Europa Libera" a vorbit despre N. Steinhardt si problemele sale cu organele de securitate.

N. STEINHARDT este in atentia Dir. I-a si a I.M.B. Securitate, unde se vor inainta copii de pe prezenta nota.

"UDREA" ne va informa asupra continutului materialelor ce le svat prezenta spre publicare la "Steaua" si cu referiri la cele ce prezinta interes pentru organele de securitate si ni le va pune la dispozitie pentru a fi xerocopiate.

Va cultiva relatiile cu STEINHARDT si va cauta sa-l determine sa renunte la activitati potrivnice orinduirii socialiste

ss. m. – G.A.t.

SEFUL SERVICIULUI

Lt. col.

VELEA EUGEN

dact. RI.

3 ex./nrd. 2399/1304

26.09.84

(ACNSAS, AFI, Dosar nr. 207, vol. 7, fila 27)

 

Cere să fie reactivat în zilele Revoluţiei din 1989!

Este trecut în rezervă la data de 26 martie 1988. Trecerea în rezervă nu îi schimbă cu nimic idealurile şi dorinţa de a "dreptate socială", împotriva "manifestărilor ostile la adresa orânduirii noastre socialiste". Astfel, odată cu evenimentele din 1989, Velea s-a prezentat la Securitatea din Cluj, cu rugămintea de a fi reactivat. Interesant este faptul cererea survine pe data de 17 decembrie 1989, când la Timişoara şi în alte oraşe din ţară Securitatea acţiona brutal împotriva poporului român. Securitate în slujba căreia Eugen Velea se dovedea a fi nerăbdător să intre din nou!

Botoşăneanul fixat la Cluj nu a fost un simplu lucrător al Securităţii. Munca lui Eugen Velea a răscolit vieţile unor mari personalităţi ale culturii noastre, a schimbat destine, de ar fi să vorbim doar despre cazul Goma. Însă, deşi extrem de exigent în activitatea de urmărire a "elementelor revoluţionare", ceea ce se evidenţiază la Eugen Velea este forţa cu care şi-a controlat sursele folosite în strângerea de informaţii (turnătorii), surse care proveneau, de cele mai multe ori, tot din rândul oamenilor de cultură care au acceptat, din păcate, să fie folosiţi în schimbul unor privilegii obţinute ocazional sau nu. Privilegii care aveau să dovedească, mai târziu, chiar calitatea de "colaboratori", indiferent cât s-au străduit unii să încadreze plecările în străinătate sau publicarea rapidă a unor cărţi la capitolul coincidenţe.

 

Personalitate a comunei Cordăreni!

Eugen Velea s-a bucurat încă mulţi ani de democraţia din România. După 1989, ofiţerul de Securitate a fost răsplătit de ţara sa pentru serviciile aduse, recompensat cu pensie generoasă. Dorin Tudoran s-a întors din exil, Paul Goma nu. Sursa "Udrea", identificată de către cei urmăriţi ca fiind Eugen U., a părăsit scena literară după greaua povară a deconspirării.

Eugen Velea a murit în anul 2002, la Cluj Napoca. Avea 62 de ani. Ironia sorţii face că astăzi, cine ajunge pe site-ul comunei Cordăreni, din judeţul Botoşani, are parte de o surpriză: singura personalitate a Cordărenilor, consemnată de administratorii paginii, este cea a lui "Eugen Velea, ofiţer de Securitate".