MĂTASE. Alessandro Baricco. "Deodată văzu ceea ce crezuse că e invizibil. Capătul lumii"

Mătase. Un roman de Alessandro Baricco despre dragostea sfâşietoare a unui negustor de viermi de mătase, o poveste care concentrează în pagini puţine iubirea sub toate formele ei, de la trup la iluzie, de la conjugal la amare intrigi sufleteşti.
Scris rafinat, discret, cu subtilităţi care fascinează şi duc ochiul minţii înapoia cuvântului. Ca o stampă japoneză lucrată în linii fine, fără stridenţe, chiar cu un inefabil tremurător. Citeşti aproape fără să te mişti, ca şi cum orice tulburare sfâşie, spulberă, doare.
"Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată".
Îţi ţii respiraţia. Mocneşti înlăuntru, nimic nu se ghiceşte, nimic nu transpare în viaţa reală. Sau aproape nimic.
"-Cum e capătul lumii? îl întrebă Baldabiou.
-Invizibil".
Iubirea este o iluzie. Hervé Joncour rămâne în spaţiul de siguranţă, dar nu pune stavilă simţirii şi gândului. Gând care se materializează, însă, în spaţiul fizic şi produce efecte. Un băiat este spânzurat pentru vina de a fi dus un mesaj de dragoste.
"-Nu avea mesaje de dragoste la el.
-El ERA un mesaj de dragoste".
Soţia lui Hervé Joncour ticluieşte în mare taină o scrisoare, acea scrisoare pe care ştia că soţul ei o aşteaptă de la altă femeie. O scrisoare care sfâşie în mii de bucăţi mătasea, în cuvinte ce viermuiesc şi coclesc într-o altă lume decât cea a atingerilor sacre, diafane, în imagini care stârnesc trupul şi îl concretizează la modul carnal, instinctiv, adamic.
"-Ştiţi, monsieur, eu cred că ea-şi dorise, mai mult decât orice lucru, SĂ FIE FEMEIA aceea. Nu puteţi înţelege. Eu ştiu că e aşa".
Mătasea trebuie doar atinsă. Mătasea nu mai păstrează nimic din amintirea viermilor, nici din drumul prăpăstios până să devină mătase. Orice întoarcere la carnal, la trup, orice materializare a iluziei te aruncă înapoi, la capătul călătoriei.
"Şi în faţa lui neantul. Deodată văzu ceea ce crezuse că e invizibil.
Capătul lumii".

Camille Claudel (1864-1943)

Sora lui Paul Claudel. Iubita lui Auguste Rodin. Suflet posedat de artă, Camille a fost peste toate un sculptor de geniu, un spirit liber într-o lume a bărbaţilor, a masculinităţii dominatoare.

Artistul în umbra lui Auguste Rodin este un meşteşugar (ştia Brâncuşi ce ştia!). Femeia din coasta lui Rodin este flacără arzând pe dinlăuntru: se sfâşie pe sine, arde până la cenuşă.

Despre Camille se vorbeşte în primul rând ca femeie (iubita lui Rodin) şi mai puţin ca artist. Iubirea pentru Rodin este privită ca o obsesie, dragostea lui Rodin pentru Camille este tratată ca o supremă înţelepciune şi protecţie.

Artistul bărbat tratează inspiraţia ca pe un dat, ca pe un drept ce i se cuvine. Dar femeia dă formă iubirii care îl inspiră pe Rodin, ea este izvorul însuşi.

Generozitatea târzie a lui Rodin, de a veghea nebunia femeii care a iubit peste sine, este tot o dominaţie masculină.

Camille a petrecut ultimii ani ai vieţii în azilul de boli mintale. 30 de ani! Acolo a murit, singură, fără nimeni la căpătâi, înmormântată în gropile pentru săraci. 30 de ani în care lutul, marmura, bronzul au frământat minţi chinuite de artişti cuminţi incapabili să atingă măreţia.

A închide un geniu e ca şi cum ai pune lanţuri păsării şi i-ai da drumul deasupra oceanului. Plutirea este imposibilă, moartea este salvatoare dar inconştientă şi, din astă pricină, şi inutilă.

târziu

dincolo de altar heruvimii pregătesc anafura de dimineaţă

fericiţi pruncii care ştiu taina din satul cu mărăcini
aştepţi să se culce îngerii, tăietorii de harfe nălucesc în ferestre
undeva în lume e noapte
undeva lângă strană zborul îşi ia ultima cuminecătură
între o aripă şi cealaltă se naşte iubirea, îmi spui
libertatea nu e acolo unde cobori rugăciunea
dacă sub talpă nu eşti cel care eşti
în turla bisericii atârnat ceasornicul
îmbătrâneşte o dragoste de demult

scorbura cerului

tu mergi pe deasupra ierbii precum
în pustiu umărul ar priponi îngeri
să bem cât mai e timp în curând vor izbi ciutele
vor năvăli greierii
contorsionată mintea alungă din cale izvoarele

am auzit despre tine cel cufundat în adâncul mirării
(vorbele scoborau în absenţă)

îţi simt dimineaţa sângerarea din palmă
pe lemnul reavăn scrii poeme pentru toate 
sărbătorile lumii
îmi spuneai nu există fericire dacă
fără glorie ploaia se prăbuşeşte  
nici măreţie în apotema cuvântului
dacă în scorbura cerului pasărea 
se înzideşte pe sine

A iubit nebunește, a trăit ca un prinț, a cântat ca un arhanghel!

George Enescu i-a fost naș de botez, Yehudi Menuhin a spus despre el că este cel mai mare pianist, după Chopin. A murit la 33 de ani, răpus de leucemie. A iubit nebunește, a trăit ca un prinț și a cântat ca un arhanghel!

Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoid-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș.

Nașul Enescu

Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. 

George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei care îi înfățișează pe cei doi mari artiști ai României si ai lumii (fotografie din volumul "Dinu Lipatti", de Grigore Bărăgăuanu şi Dragoş Tănăsescu, Editura Muzicală)

Legendara profesoară de pian Florica Musicescu îl ferește de ispita năucitoare a copilului-minune, iar Dinu intră timpuriu la Conservator. La 17 ani participă la Concursul Internaţional de pian de la Viena. Spre dezamăgirea generală, deși cântă excepțional, românul iese pe locul II. Furios, faimosul pianist francez Alfred Cortot, membru în juriu, părăseşte festivitatea, în semn de protest. Îl ia, în schimb, pe Lipatti în Franța unde, sub conducerea sa, tânărul artist va studia pianul la École Nationale de Musique.

La 19 ani umple săli de concert în Europa! Revine în România odată cu începerea celui de Al doilea Război Mondial. În București, concertează sau îl acompaniază pe George Enescu. Se îndrăgostește de frumoasa pianistă Madeleine - pe-atunci măritată Cantacuzino (care îi devine soţie, în mod dramatic, cu câteva luni înainte ca Dinu să se sfârșească din viață).

Iubire și durere

În 1943 părăsește România împreună cu Madeleine și se stabilește la Geneva, unde obține un post de profesor la Conservator. Concertele lui însuflețesc toată Europa. Dincolo de aura de pianist de o excepțională expresivitate și trăire, Dinu Lipatti cucerea prin frumusețea princiară a sufletului său.

La scurt timp după plecarea din țară află cumplita veste a bolii: leucemie! Degetele lui legendare răscolesc în continuare pianul, dar suferința fizică este cumplită! Este numit, în continuare, "arhanghelul claviaturii".

Cortizonul abia descoperit era extrem de scump și greu de procurat. Într-un gest de solidaritate, Igor Stravinsky si Yehudi Menuhin îi cumpără medicamentul și Dinu se bucură de o relativă ameliorare a bolii. Degetele prind din nou aripi și Dinu Lipatti zboară în Franța, la Besancon. Era 16 septembrie 1950. Ultimul concert. Denumit deseori și Ultimul vals. Cel pe care pianistul nu l-a mai cântat, pentru a face loc rugăciunii… Peste trei luni murea, la numai 33 de ani!

Ultimul vals!

16 septembrie 1950, Besancon. Dinu Lipatti își potolește trupul sorbind discret din sticluța cu cortizon, așezată lângă pian. Mângâie clapele ca de rămas bun… Auditoriul, cu respirația tăiată. Urmează în program cele 14 valsuri ale lui Chopin. Interpretarea este perfectă, clară, nicio notă nu se împrăștie, niciun acord nu scapă printre degete. După al 13-lea vals tăcerea taie în carne vie, sala înmărmurește. 

 (Video: Ultimul recital, Dinu Lipatti, Besançon 1950, un documentar de Philippe Roger, subtitrat în română)

Pianistul se ridică. Urmează o pauză lungă. Publicul nu părăsește sala, în încremenită așteptare. Biografii lui Dinu Lipatti spun că artistul ar fi leșinat în culise și că numai cortizonul l-a ridicat pe picioare, doar cât să revină în fața pianului. Dar nu cântă ultimul vals! Încheie concertul cu piesa lui favorită, Coralul pe tema "Iisus rămâne bucuria mea", din Cantata nr. 147, de Bach. O rugăciune…

Un concert care a intrat în istoria secolului al XX-lea, care a și fost înregistrat și este păstrat astăzi ca un tezaur de mare preț. 

Naș pentru fetița prietenului său!

În ultimele fotografii, Dinu zâmbește fericit cu un prunc în brațe. Un genovez, dedicat pianistului român, îl întreabă pe doctor despre starea lui Dinu. "Nu mai sunt speranțe, dar încercați să îi arătați că încă face parte din această viață", îi spune medicul. Știind că boala îl va răpune în scurt timp, genovezul, a cărui soție se pregătea să nască, i-a propus lui Dinu să fie naș fetiței ce avea să vină pe lume. Un gest înduioșător, uman, dar și de o noblețe rar întâlnită!

La scurt timp după botez, Dinu Lipatti moare la Geneva, la 2 decembrie 1950. 

(Dinu Lipatti și nașul său, George Enescu - foto: Radio România Muzical)

în oraşul cu melci

în oraşul cu melci la fiecare casă un menestrel  trage obloanele

nu lăsa clipa să împlinească auzul, vin fiii ploii să ceară drept la uitare

drumuri fugare adulmecă plânsul, timp adormit

apele se retrag în corăbii de nuntă

un paznic de noapte prepară absintul, un-doi-trei

un-doi-trei fluturare de oaspeţi la fereastră

(piruetă de vorbe în adunarea de îngeri)

rugaţi-vă! rugaţi-vă ierbii să soarbă uitarea, degeaba zorii

în lungul străzii înserarea păşeşte precum

în oraşul cu melci o aripă

Gheorghe HREAPCĂ: "Trebuie să iubeşti limba română, trebuie să cunoşti cuvintele, să le înţelegi rostul, de unde vin şi cum se aplică"

S-a născut pe 22 aprilie 1954, în satul Dămideni, comuna Romăneşti. Pe malul Prutului, între Ştefăneştii Botoşanilor şi Bivolarii Iaşilor. Până în clasa a V-a a mers în opinci la şcoală. Dragul de cuvânt l-a prins de la un rapsod din sat. Acolo, în Dămideni, a cunoscut umorul, tradiţia, râsul autentic. "Nu am râs la Stan şi Bran cum râdeam la poantele lui Ion Calistru şi Costache Calancea". Ca să poată vedea teatrul de păpuşi care ajunsese la Româneşti, a trebuit să înveţe poezii patriotice. S-a străduit, nu s-a rostuit nimic în mintea micului Gheorghe din Dămideni, aşa că nu a avut voie să meargă în comună. O poveste care l-a urmărit şi din pricina căreia nu s-a putut apropia de teatrul de păpuşi nici mai târziu.

A rămas în copilul-Gheorghe-purtător-de-opinci o smerenie în faţa măreţiei artei aşa de mare încât, student fiind în Iaşi, nu a îndrăznit niciodată să intre în sala de concerte. Este el însuşi o cronică vie a timpului. O memorie sclipitoare, un generos povestitor.

 

-Cum erau Dămidenii atunci, în anii 50?

-Satul a avut o evoluţie paradoxală. Pentru că nu este pe vatra veche. A fost mai întâi pe nişte dealuri aproape de comună, dar din cauza unei epidemii de holeră, în urmă cu vreo 200 de ani, s-a mutat pe malul Prutului, sub poalele unui deal. Apoi, din cauza defrişărilor din zăvoaie, a venit Prutul mare, a săpat şi dealurile au început să se mişte. Satul a trebuit să plece din nou, s-a mutat la vreun kilometru de Prut. Din satul vechi au mai rămas câteva case. Dar au dispărut casele tradiţionale, cu gardurile lor extraordinare. Dureros este că a rămas cimitirul vechi al satului pe un imaş, abandonat, neîngrădit. Am găsit mai târziu oase pe imaş, nu ştiam, copil fiind, de unde provin. Dezinteresul autorităţilor a dus la această situaţie gravă.

-Aţi început şcoala primară în sat.

-Da, primii doi ani de şcoală i-am făcut într-o casă din sat. Mai există casa, astăzi pare abandonată. Erau anii 60-61. Aveam un învăţâtor extraordinar, apoi a venit o învăţătoare din sat care nu s-a purtat prea bine. Eram copii puţini.

-Cum a fost plecarea din Dămideni?

-În clasa a V-a am mers la Româneşti. Era foarte greu, mergeam pe jos patru kilometri dus, patru întors. Până în clasa a V-a am purtat opinci. Primăvara, dimineaţa zăpada era îngheţată, iar la amiază era numai apă pe drum, era îngrozitor. Apoi, la liceu, am făcut naveta până la Ştefăneşti. Mă trezeam la ora 5 ca să fiu la timp la ore.

-Care sunt cărţile spre care vă întoarceţi astăzi, cu ochii copilului de atunci?

-Cărţi nu aveam. Ţin minte că ni s-a dat, la şcoală, cartea lui Sadoveanu, "Mitrea Cocor", care nu mi-a plăcut. În casă nu aveam cărţi. Părinţii erau agricultori. În casă aveam doar o carte, şi aceea pusă capac pe oală. Era perioada colectivizării, vremuri tare tulburi.

Ne-a obligat, în clasa a III-a sau a IV-a, să învăţăm poezii patriotice. Cine învăţa mergea la Româneşti, la comună, să vadă teatru de păpuşi. Nu am reuşit să învăţ, nu îmi plăcea. De atunci nici nu am putut să merg să văd teatru de păpuşi. Fata mea a mers, mai târziu, la Botoşani.

-Şi totuşi, acolo în sat s-a petrecut ceva, au apărut primele tresăriri în cuvânt!

-Era în sat, la Dămideni, un rapsod popular. El mi-a trezit dragostea pentru literatură. Versifica toate întâmplările din sat. Odată l-am invitat la mine acasă. Costică Budur îl chema, era căruţaş. Îi vedeam seara venind de la câmp şi la un moment dat căruţa, care era plină de oameni, se oprea. Îmi dădeam seama de departe că în acele momente Costică Budur povestea... Mai erau în sat doi umorişti extraordinari. Eu nu am putut să râd la Stan şi Bran cum am râs la ei. Ion Calistru şi Costache Calancea. Se adunau oamenii şi râdeau! "Vântul mi-a deschis fereastra, mă scuzaţi, mă duc s-o-nchid", un exemplu. Asta era tot, dar râdeam cum nu am mai râs niciodată de atunci.

-A fost acela primul club al umoriştilor!

-Da, era primul club al umoriştilor. Tot în sat am mai prins şi dragostea pentru cântul autentic. Veneau rapsozii şi ne cântau în sălile de clasă. Fără scenă, era contact direct cu noi. Apoi veneau de la judeţ, cu partidul, cu camionul, cântau la stradă, dar nu ne-au impresionat. Mai ţin minte cum primarul organiza balurile. Aduceau oamenii covoare, le puneau pe scena amenajată, duminica era un spectacol deosebit, tot satul participa. Apoi ţin minte nunţile, cu îmbrăcatul miresei, plecatul miresei...

-Cum este satul astăzi, după zeci de ani?

-Satul este foarte schimbat. Până să apară televizorul era extraordinar, şi manifestările aveau farmec, oamenii se înţelegeau, participau la sărbătorile comune. Grupuri de oameni mergeau de la o casă la alta. După ce a apărut televizorul oamenii s-au retras, a început invidia. După televizoare au apărut cârciumile. Până să distrugă viile oamenii mai aveau vinul lor natural. Dar a apărut degradarea, afacerile s-au dezvoltat...

-Aţi terminat liceul. A fost lung drumul până la Botoşani...

-Da, eu aş fi vrut să fac pictura la Liceul de Artă, în Botoşani. Desenam mult, erau toţi pereţii tapetaţi, dar nu au avut ai mei posibilitatea să mă dea la liceu la Botoşani. După liceu, pe care l-am urmat la Ştefăneşti, am mers la Institutul Politehnic Iaşi, la Reţele electrice. Meseria era de subinginer reţele electrice, montare şi exploatare. Nu am profesat în domeniu când am terminat facultatea, din păcate. Am plecat la Brăila.

-Studenţia v-a deschis multe căi, multe ispite sufleteşti s-au lăsat cucerite: cărţile, muzica, scrisul...

-Din liceu, o profesoară tânără, Paula Olaru, ne descifra din manualul de muzică diverse fragmente, şi atunci am sesizat atracţia către muzica simfonică. Când am ajuns la Iaşi, prima dată am mers la concertele-lecţii pentru studenţi. În 77 am terminat facultatea, aveam mai mult timp, dar bibliotecile erau închise după cutremur. Dar am citit foarte mult până atunci. Plus toate cărţile de epigrame. În amintirea umoriştilor din sat, mai scriam şi eu. Nu eram chiar un novice. În timpul liceului citeam România Literară, aflasem despre cărţi de acolo, dar nu aveam posibilitate să le cumpăr. De asta la Iaşi am stat mult în biblioteci. Visul meu era să îmi fac o bibliotecă personală şi mult timp am băgat bani în cărţi, am ajuns azi să am sute de volume în casă.

-La Brăila aţi luat contact cu altă lume.

-La Brăila am lucrat la Intreprinderea Judeţeană de Gospodărire Comunală şi Locativă, la tramvaie. Am stat doi ani, dar cu dor mare de casă. Brăila era un oraş foarte mare, dezvoltat la acea vreme. Când am venit în Botoşani, în 1979, am avut un şoc. Lucram la proiectări, la Electrocontact.

-Când aţi revenit la epigramă?

-Şansa mea la Brăila a fost că am prins trei festivaluri de epigramă. M-am împrietenit acolo cu rebusişti, cu epigramişti (Puiu Scărlătescu), de la Iaşi, Bucureşti, Ionescu Quintus şi cu fratele lui, cu Mircea Trifu, valori ale epigramei, care au trasat linii clare. Cu Giusepe Navarra, care m-a şi inclus în antologii. Nu era apreciată epigrama foarte mult, era perioada propagandei, dar existau oameni de certă valoare în acea vreme.

-Şi v-aţi întors acasă...

-Acasă, la Botoşani. La Electrocontact am lucrat până în 1999, şi cu perioade de şomaj şi alte locuri de muncă între timp.

-Anul 1979. Vorbim mult astăzi despre fosta zonă industrială a oraşului. Cum era ea în acei ani, cu mii de muncitori, cu o industrie activă?

-Botoşaniul, în primul rând, era foarte dezechilibrat din punctul de vedere al amplasării obiectivelor industriale. Toată partea industrială era de la Gară spre margine. Mijloacele de transport erau insuficiente, mereu întârziai şi stresul era maxim. Erau mii de oameni care plecau şi veneau, se circula pe scările autobuzelor.

-Viaţa culturală a Botoşanilor simţea încorsetarea în propagande, în promovarea de "cadre" şi poeme dedicate?

-În Botoşani, la acea vreme, nu era mare lucru la vedere. Era Lucian Valea, în jurul lui alţi câţiva scriitori, Gellu Dorian şi alţi câţiva. Eu cumpăram în continuare România Literară. Am făcut odată şi un cenaclu literar, i-am invitat atunci pe Lucian Valea, pe Dumitru Ţiganiuc şi pe Emil Iordache. Apăruse în acei ani, tradus în română, "Ulise", de James Joyce, şi Lucian Valea vorbise despre carte la acel cenaclu.

-Mergeaţi la concertele simfonice?

-La Filarmonică am mers din primul an al venirii mele din Botoşani, în 80, eram şi vecin cu Gheorghe Holcă.  Sălile au fost pline o perioadă, apoi au fost şi concerte cu 10-12 oameni, în anii de sfârşit ai comunismului, prin 88-89. Sălile erau neîncălzite, am trăit atunci momente dure, să vezi 60 de membri ai orchestrei pe scenă şi o sală goală. Dar am avut ocazia să îl văd pe Dan Grigore, mi-a rămas în memorie un pianist rus, Rudolf Kerer, a cântat două concerte, unul de Ravel, era extraordinar. L-am văzut pe Ion Voicu, habar nu aveam atunci că el cânta pe Stradivarius, dar şi pe Valentin Gheorghiu, toţi marii artişti ai ţării.

-E adevărat că păstraţi şi azi caietele de sală ale concertelor de atunci?

 -Păstrez toate caietele de sală, din momentul în care au apărut acestea. Până la caietele de sală, eu îmi notam pe un caiet cine venea, ce interpreta. Ion Ţurcanu prezenta înaintea concertului cine va cânta, cu date despre autor. Caietele de sală au apărut prin 1984-1985. Dar primele informaţii pe care le-am primit erau din programele radio-tv, în satul meu. Era singura sursă de informare acolo. Nu ascultam muzică simfonică, nu aveam unde. La radio banda de frecvenţă era de 300 de kilohertzi, ele ar fi trebuit să pornească pe la 18 megahertzi. Din cauza asta nu se auzeau başii şi căpăta un ton ascuţit, ceea ce era foarte enervant. Dar am ascultat la radio, în perioada aceea, The Beatles... La Iaşi, din timiditate, nu am fost la concerte simfonice, nu am avut curaj să intru. Am ajuns apoi la Brăila, dar acolo nu era filarmonică. Abia la Botoşani am simţit cu adevărat muzica.

Mai era la Electrocontact, unde a fost un director, Mihai Alexa, care a creat o emulaţie culturală acolo. Era libertate de a crea, erau Corneliu Dumitriu, Ortansa Luca, o graficiană extraordinară. Florin Egner era un om citit, cu care puteai schimba impresii.

-Să ne întoarcem la Botoşanii de azi...

-Astăzi, datorită iniţiativei lui Gellu Dorian, cu "Porni Luceafărul" şi Premiul Naţional "Mihai Eminescu", este foarte bine. E adevărat că noi, botoşănenii, nu participăm, dar sunt creaţii ale autorilor botoşăneni foarte bune. Noi nu citim, dar vorbim de rău pentru că luăm omul ca atare, nu ceea ce scrie el. Şi se scriu cărţi deosebite de poezie, romane. Dar apare şi o subliteratură, chiar foşti activişti de partid care scriu azi în devălmăşie.

-Se impun singuri aceşti oameni care cultivă subliteratura?

-Cred că pătrund singuri. Au bani, nu se supun niciunui exerciţiu critic, nu au curajul să întrebe dacă merită să mai scrie.

-Ajungem la epigramă. Prezentaţi-ne epigrama!

-Epigrama este un domeniu care te constrânge. Nu e poezie, e cronică rimată. Care relatează ceva anume, dar nu e poezie.

-Apare astăzi multă versificare, multă rimă simplă. Cum aflăm epigrama?

 -Epigrama a fost foarte bine definită de Marţial. Dacă nu mergem la clasici şi la Marţial..., de la el porneşte totul. După el vine, la noi, Cincinat Pavelescu, apoi Păstorel Teodoreanu şi abia apoi ceilalţi, de la George Petrone, Eugen Albu, Mircea Trifu, Mircea Ionescu Quintus, foarte mulţi epigramişti. Sunt epigrame cu poantă, sunt şi epigramele aforistice, în care exprimi un gând. Epigrama nu este altceva decât o atitudine, dar numai când ai ceva de spus şi nu spui oricum. Nu în versuri populare, de aceea vezi în textul unei epigrame cultura celui care o scrie. Trebuie să iubeşti limba română, trebuie să cunoşti cuvintele, să le înţelegi rostul, de unde vin şi cum se aplică. Altfel cazi în catren. Trebuie citit foarte mult.

-Nu este un joc de cuvinte...

-Nu este o joacă. Epigramele sunt şi un îndrumător moral, găseşti sfaturi acolo. Ele vin cu o concluzie clară. Sunt dedicate femeilor, sunt satirizaţi ospătarii sau cei care furau...

-Este o ştiinţă a epigramei, o cale anume de a construi?

-La o epigramă trebuie să ai mai întâi poanta, apoi să o construieşti. Dacă e invers ea sfârşeşte în catren. Putem cădea în cronica rimată a proletcultismului, cu întâmplări din viaţa satului şi altele.

-Ne amintim, cum nu?, de Al. Toma!

-Al. Toma, desigur! Şi mulţi alţii din perioada aceea. De asta eu am luat de la început marii autori. Nu trebuie decât să începi cu Eminescu şi Blaga, după care ei se imprimă în suflet şi respingi apoi tot ce înseamnă nonvaloare.

-A apărut de curând antologia "Râsul fără TVA", un volum care reuneşte creaţiile epigramiştilor botoşăneni, o ediţie pe care aţi îngrijit-o.

-E un rezultat al activităţii clubului epigramiştilor "Al. Clenciu", sub egida cenaclului literar "Ion Pillat". Eu propun nişte nume, cititorii vor selecta şi vor aprecia. A fost un vis al meu, cunoscându-i pe mulţi dintre autori, să scot o antologie. Îi apreciez mult pe Florentin Florescu, Dan Iurea, cei mai vechi, care au activat şi înainte de 1989. Apoi i-am întâlnit pe Dumitru Monacu, Cezar Vasilescu, Mihai Apostol, o surpriză pentru mine. Nu ştiu cine este Mihai Apostol, am făcut multe eforturi să dau de el. Am găsit doar o carte, publicată la Axa, dar nu ştiu nimic despre el. M-a frapat profunzimea lui.    

Profesori, ingineri, muncitori, funcţionari atenţi la cele ce se întâmplă în jurul lor consemnează cu mijloace specifice disonanţele vieţii cotidiene. Această antologie de grup face o radiografie a stării epigarmei la momentul actual în judeţ. Se scriu epigrame ocazionale, se publică în periodice, se participă la concursuri naţionale, se câştigă premii, se publică volume. S-au selectat epigrame de la autori care au mai publicat volume: Mihai Apostol, Toni Monacu, Georgică Manole. Unii autori sunt mai cunoscuţi din diverse ocazii, cenacluri literare, manifestări culturale de alt profil. Florentin Florescu, Dan Iurea, D.M.Gaftoneanu, Georgică Manole, Toni Monacu sunt deja cunoscuţi pe plan local şi naţional. Alţii, cum ar fi Dragoş Radu, Traian Tănasă, Adrian Timofte sunt mai puţin cunoscuţi şi pentru unii şi pentru alţii sperăm acest volum să fie un reper pentru abordarea la nivel superlativ a unor următoare producţii. Volumul apare ca urmare a generozităţii umoristului Dumitru Monacu, cel care a donat banii obţinuţi din vânzarea volumul propriu, "Colţul de râs". Mai găsiţi în antologie, în afara numelor deja pomenite, epigrame semnate de Vasile Tănase, Constantin Cristescu, Stelian Brânzei, Alexandru Vasilache, Mihai Cornaci, Nicolae Brădăţan, Al.D.Funduianu, Iulian Ursu, Marin Tăuteanu, Viorel Sandu, Mihai Pascaru.

-La finalul acestui interviu îndrăznesc să vă invit să transmiteţi un gând despre oraşul în care trăim, despre oamenii lui.

 -Sunt contrariat, în primul rând, că aceşti concetăţeni ai mei nu participă la evenimentele culturale ale oraşului. Ar trebui să fim mândri că avem atâţia oameni valoroşi. Dacă Ion Bejenaru a scris un dicţionar al personalităţilor botoşănene, iată, nu avem un dicţionar de artă, al pictorilor din Botoşani. Instituţiile culturale nu îşi propun, nu sunt nici iniţiative particulare în acest sens. Nu avem nici critici literari, nici de artă în Botoşani, nu să distrugă definitiv, dar să atragă atenţia măcar.

 -Există şi literatură, artă de nivel mediocru, lansată cu tam-tam, cu public, dar cu public neavizat, care va lua acel autor drept reper.

-Pentru că publicul este fixat pe omul ca atare ca valoare, nu pe opera lui, şi nici nu există repere. Prin antologie am căutat să fac o selecţie, să fie reper şi pentru autorii care vor publica ulterior. Dar nu ne interesează prea mult valoarea. Dacă am citi Hyperion măcar, ar fi suficient să îţi faci o imagine asupra a ceea ce este literatura. Deşi am rămas şi noi cantonaţi în perioada clasică a literaturii, nu admitem că poate să apară un scriitor în afara celor care există deja. Nu poţi face opţiuni clare dacă nu citeşti literatură, reviste literare. Eu sunt modest în a aprecia, mă gândesc şi dacă e normal să fac un gest care eventual să tulbure...

Maestre!

Maestre! Maestre! Treaba asta mă descompune fizic, mă împrăştie mental şi mă scurtcircuitează în cel mai tembel mod cu putinţă. Recunosc, da. Sunt pline reţelele de socializare  de maestre!, de respect şi de năucitoare valoare, de zici că ori noi suntem un popor de genii, ori geniile nu-s decât nişte ouătoare de ogradă, gata să cotcodăcească de să se străpungă cerurile la fiecare grozăvie ce le-a ieşit din dos.

Şi prea se potrivi vorba cu scotocirile mele din ultimul timp, şi prea se legau unele de altele, prea se alungeau în înţelesuri multe dintre aste scotociri. Aprecierile exagerate vin nu neapărat din nevoia aproapelui de a te gratula, ci şi dintr-un soi de solidaritate, de asumare publică a prieteniei. Şi observ că sunt oameni care spun lucruri extrem de interesante, dar că de prea puţine ori se citeşte şi se discută pe text, de exemplu. Hai cu lauda, cu maestre!, cu: uite adevăratele valori cum sunt ignorate, în timp ce nonvalorile etc., etc. Păi e ca şi cum am lua un caz grav (ce vreţi: boală, corupţie, durere etc. sau de înaltă emoţie) şi toată atenţia ar fi pe CUM e scris, CE cuvinte am întors ca să îmi ating scopul. Dar scopul este unul singur: să atrag atenţia asupra unui subiect. Şi aşa subiectul devine pretext pentru un text care va intra la analiza impresionabililor de pe reţelele sociale. Eu vreau să pun o rochie frumoasă pe fata asta pentru că altfel nu vrei să o vezi. Rochia te va ţintui, o vei privi şi te va fascina în clipa următoare frumuseţea ochilor fetei, apoi tristeţea ei. Şi curiozitatea te va întoarce din drum. Vei mai citi o dată, o vei privi din nou în ochi şi vei înţelege că pe fata aceea, în altă rochie de cuvinte, nu ai fi văzut-o. Da, povestea! Aşa spunem noi. Avem nevoie de poveste.

De fapt, vorbeam despre Maestru. Nimic mai greu de primit decât o lovitură de "maestru". Un cuvânt care te bagă în văgăuna conştiinţei şi nu ştii dacă mai ai curaj să arunci afară măcar privirea. Să te întorci în lume, adică. Şi treaba asta e serioasă, mult mai serioasă decât pare.

Mi-am amintit azi de o discuţie care mă fascinase în urmă cu nişte ani. Un interviu pe care Fabian Anton îl realizase cu filosoful Alexandru Dragomir - foto stânga (varianta necenzurată a convorbirii, desigur!). Un personaj dintre cele mai pitoreşti, un creator de concepte, un dezvoltator (cuvânt la modă azi) al fiinţei. Mărunţea Alexandru Dragomir (discipol al lui Heidegger) pe marginea relaţiei maestru-ucenic (discipol), privită ca educaţie orală, şi drumul până la educaţia instituţionalizată ("în care se învaţă de la unul care a scris la alţii care citesc"). O trecere complicată, zice Alexandru Dragomir. "Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral şi discipol oral la maestru autor şi discipol cititor". Astăzi avem doar relaţii autor-cititor, ceea ce este mult şi iremediabil departe de noţiunea consacrată a relaţiei maestru-discipol.

Ce am pierdut în lipsa Maeştrilor? Răbdarea, observarea, atenţia, conştientizarea, acceptarea prezentului? Smerenia, asumarea adevărului, libertatea acţiunii şi consecinţa ei, a libertăţii? Am câştigat, da, informaţia, o anume capacitate de a discerne, în schimb pierdem mult prea uşor ceea ce am acumulat în timp îndelungat.

Nu pot să trec mai departe, că iar mi-am amintit ceva. Tot din zilele astea din urmă, despre libertate. Zicea Montaigne o vorbă despre "pictori, poeţi şi alţi meşteşugari". O citesc – vorba, adică! – la Iordan Chimet. Care Chimet mă uimeşte exact cu libertatea: "Termenul de meşteşugar îi fura artei o parte din libertate – şi anume pe cea pe care nu trebuie s-o foloseşti niciodată, dar îi păstra o solidă coerenţă interioară". Ei, cum e?! Libertatea e un risc, un fel de ruletă rusească. Asta e imaginea care îmi vine acum în minte. Meşteşugul lui Montaigne înseamnă strădania, munca, efortul. Toate acestea duc spre evoluţie, provoacă evoluţia.

S-ar putea să sar din nou la altceva, dar iarăşi construcţiile mele mentale mă poartă spre o nouă cărare din ceea ce începe să semene cu un labirint interior. Dar are legătură cu munca, are legătură cu efortul. Cred că am citit mai întâi la Gurdjieff, dar în mod sigur cel care mi-a clarificat imaginea a fost discipolul său, P.D.Uspenscky (din nou Maestru-Ucenic). Era vorba despre straturile superioare ale conştiinţei, la care nu ajungem decât foarte târziu sau niciodată în viaţă. Însă neatingerea acelui nivel al propriei conştiinţe înseamnă, de cele mai multe ori, că subconştientul ne protejează de o implozie distructivă, ca urmare a unei tensiuni interne inconturnabile. În termeni comuni: nu suntem pregătiţi. O conectare la centrii superiori ai fiinţei, în prezenţa emoţiilor negative, înseamnă nebunie. Şi totuşi, cum ajungem acolo, în stratul superior? Prin muncă. Soluţia este efortul, al trupului şi al minţii. Evoluţie. De aici până aici, de la 1 la 2, de la privire la atingere, de la percepere la înţelegere. În aceste fel pregătim mental şi fizic fiinţa pentru a urca, pentru a înţelege ce i se întâmplă.

Să gândească. Să caute, să observe. Să îşi poarte datul, talanţii, menirea. Dar până la Maestru e cale-lumină! E har. E responsabilitate, conştientizare. Trebuie să ne situăm în smerenie, să începem să construim în fiinţă, să eliberăm trupul fizic şi psihic de orice sursă de negativitate. Da, pentru un intelectual asta duce, la început, până la anularea propriei valori. Dar merită! Scriam odată despre faptul că manipularea unei mase poate fi făcută la nivel subliminal, prin punctarea unor aspecte cheie, mesaje dinainte stabilite, în momente de concentrare maximă, sau prin apelarea la simboluri sensibile. Mai este, însă, o forţă a manipulării: INTELIGENŢA.Metoda reuşeşte în cazul ascultătorului axat aproape exclusiv pe raţional, care deţine un bagaj impresionant de cunoştinţe: el este intelectualul. De cele mai multe ori, acest ascultător inteligent este extrem de conştient de capacitatea intelectuală de care dispune şi aici acţionează manipulatorul: lipsa smereniei este principala vulnerabilitate. Iar conştientizarea propriei inteligenţe devine, în timp, o carapace greu de spart dacă nu avem dinainte exerciţiul autocunoaşterii, al anulării propriei valori despre care vorbeam mai sus.  "Dumneavoastră, intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va cere. Aveţi o răspundere colosal de mare şi de riscantă", zicea acum vreo 15 ani Bunul Părinte Justin Pârvu.

Cine, oare, are curajul să îşi zică sieşi Maestru, să se considere Învăţător?

"Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!"

Pentru a înţelege întocmai contextul politic şi social al anilor de la mijlocul secolului trecut şi toată vremea până în 1989, ar trebui să privim cu atenţie – şi detaşare emoţională – atât de cunoscutul tablou al lui Hieronymus Bosch: "Purtarea crucii".

"Purtarea crucii" este o lucrare în care artistul dă chip grotescului, violenţei, urii, în care imaginea îndurerată a lui Iisus contrastează cu chipurile schimonosite ale celor care îl conduc pe ultimul drum.

În anii comunismului, un artist de talia lui Hieronymus Bosch ar fi epuizat toate stările degradării şi decăderii umane. Pentru că, lângă activistul de partid care lucra la vedere şi cu carnetul în loc de Biblie, mişunau grimasele bolnave ale trădătorilor, ale turnătorilor şi, mai ales, ale celor care răspundeau fără crâcnire tuturor ordinelor politice. Indiferent care era preţul, indiferent de câte vieţi sfâşiate lăsau în urmă.

Mii de români au luat drumul pribegiei, alte mii de români au umplut puşcăriile, cu singura vină de a nu accepta un partid care voia să devină noua religie, un alt dumnezeu. Un dumnezeu al mistificărilor, al vieţii râncede, stăpân peste suflete moarte.

În urmă cu mulţi ani, în vechea bisericuţă a Zosinului, un călugăr coborât din pagini dostoievskiene îmi istorisea întâmplări de demult. Pentru el, trecutul plin de prigoanele comuniste părea a fi măsura credinţei şi a mărturisirii întru Hristos a acestui neam. "În timpul războiului", îmi povestea bătrânul călugăr, "a intrat în Mănăstirea Cozancea un jandarm. Era în timpul slujbei, părintele şi credincioşii erau în biserică. Şi omul acela s-a aşezat în mijloc, a ridicat arma: cine este creştin să spună acum! a ţipat el. Părintele nu l-a luat în seamă. Dar o parte din cei aflaţi în biserică s-au ridicat şi au fugit pe unde au apucat. Preotul a terminat slujba cu o mână de oameni. Dar jandarmul nu a plecat. A stat până la sfârşit. Şi atunci a cerut voie să vorbească. Părinte, a spus acela, aceştia care au rămas îţi sunt adevăraţii creştini, care nu s-au speriat de puşca mea şi care erau gata să moară pentru Hristos!".

Este povestea care poate sta oricând scut în faţa unui tablou de Hieronymus Bosch, dacă cineva s-ar gândi să realizeze o istorie în antiteză.

Este povestea care îmi vine în minte de câte ori citesc sau scriu despre călugări şi călugăriţe prigonite. Despre dragostea lor pentru om şi pentru Dumnezeu deopotrivă. Despre lipsa de ură, de grotesc sufletesc, despre neputinţa trădării şi a ascunzişului ieftin, ascunziş care pe mulţi i-a scăpat de prigoane, pe mulţi i-a aburcat în vârful stogurilor politice, de unde nu au coborât nici astăzi.

"Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!"

Despre maica Atanasia am aflat din cartea "Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist", a Ieromonahului Siluan Antoci, de la Mănăstirea Agafton.

Monahia Atanasia Iordache s-a născut pe 3 septembrie 1930, în localitatea Păltiniş, judeţul Botoşani. 

A absolvit şapte clase primare. Părinţii Gheorghe şi Magdalena Iordache au avut şapte copii, maica Atanasia fiind cea mai mare. Intră la mănăstire la vârsta de 14 ani, pe 7 octombrie 1944, şi este tunsă în monahism pe data de 27 iunie 1957. În urma decretului 410 este scoasă din mănăstire, în ger cumplit, pe 16 februarie 1960. Se angajează mai întâi la cooperativă, apoi ca infirmieră la Spitalul Judeţean Botoşani, din decembrie 1960 până în decembrie 1985. Revine în Agafton pe 1 aprilie 1991.

Tatăl era pe front când fata cea mare a familiei Iordache, din Păltiniş, se decide că vrea la mănăstire. A venit la ei acasă o mătuşă călugăriţă. Oamenii culegeau porumbul pe câmp şi în marginea pădurii de la Buleandra, în apropiere de Darabani, au început să tragă ruşii cu mitralierele.

"Să o împuşte pe maica, au văzut-o că era în negru şi credeau că-i preot".

Oamenii, văzând-o pe maica după care alerga speriată o copilă de abia îi zăreau cosiţele, au prins a striga: 

"Măicuţă, veniţi printre noi, că în dumneavoastră trage!".

Mătuşa maică a luat-o printre oameni, peste ogoare, pe câmp, "şi am ieşit la şoseaua naţională dincolo de Darabani". Au mers trei zile pe jos. La Dorohoi, au mers la unitatea militară.

"Maica a întrebat dacă tata trăieşte şi dacă se ştie ceva de el. Comandantul a zis că trăieşte şi că vine acasă peste câteva săptămâni".

A început să lucreze în Atelierul mănăstirii.

"Am făcut la oameni sumane, am ţesut, apoi am făcut broderie, prosoape. Am făcut perdele la spital, am lucrat la policlinică".

În 1959 a venit prăpădul. Decretul 410. 

"Unde să mă duc, ce să fac?", se chinuia maica Atanasia.

"Să plecaţi să vă căsătoriţi, să faceţi copii", aşa striga stareţa nouă, pe care o instalaseră în locul Maicii Moisa, stareţa veche a Agaftonului.

La mijlocul lui februarie, în 1960, a plătit o căruţă, şi-a luat plăpumioara, o pernuţă şi câteva lucruri şi a plecat la oraş. A tras la o bătrână şi a lucrat la covoare, alături de alte maici şi mirence.

Pe unele maici le-au încărcat în camioane mai târziu, pe 24 august, "după ziua lor naţională. Pe 23 au făcut manifestaţie mare la Botoşani, iar pe 24 le-au luat pe toate maicile care au rămas în mănăstire şi le-au dus".

"Vrei să te duci la spital să fii femeie de serviciu toată viaţa?"

În anii 80 s-a deschis spitalul de recuperare şi maica s-a hotărât să caute de lucru ca infirmieră. Măcar să nu mai meargă duminica la cooperativă.

"Mă gândeam cum să mă duc să lucrez eu, călugăriţă, să înţep cu acul duminica? Mă duc la un spital undeva, să spăl pe jos sau să dau un pahar cu apă, dar la fabrică nu mă duc".

Sora ei, care lucra tot la fabrică, îi spunea:

"Vrei să te duci la spital să fii femeie de serviciu toată viaţa?".

Maica îi răspundea senină:

"Eu nu am nevoie de prestigiu, nu am nevoie de onoruri. Eu vreau să am o bucată de pâine, să nu cerşesc, şi să fac o pomană cu un bolnav".

Doctorul, când a auzit că o călugăriţă vrea să lucreze la spital, a încercat să o întoarne spre atelierul fabricii.

"Fată, la spital e foarte greu pentru tine. O să ai de-a face cu bolnavi răi, cu bolnavi care o să te înjure".

Dar maica ştia una şi bună:

"Toate am să le suport şi am să rabd, să am o bucată de pâine, să nu umblu cu cerşitul".

A primit mai târziu şi o cămăruţă cu bucătărie, unde şi-a rostuit viaţa cum s-a priceput. Despre familia doctorului Cojocaru, care i-a fost ca înger păzitor, are numai cuvinte de suflet:

"Nişte oameni credincioşi, doamna merge la biserică, are candelă în casă".

"Măi, copii, nu se dă Agaftonul, Agaftonul e ocupat"

În 1985 s-a pensionat. Locuia într-o garsonieră. La Revoluţie a auzit că se deschid mănăstirile.

"Mă duceam în fiecare zi la Prefectură, când era şedinţă, şi ne adunam toate maicile. Ceream Agaftonul şi ei ne spuneau că acolo este cămin şi nu se poate".

S-au dus la Mitropolie.

"Era atunci Preasfinţitul Pimen. Noi am intrat toate. Preasfinţite, suntem de la Agafton şi vrem Mănăstirea Agafton. Şi el zice: Măi, copii, nu se dă Agaftonul, Agaftonul e ocupat. Dacă era acolo un paznic rămas, o maică sau două dacă rămâneau, Agaftonul se înfiinţa uşor. Căminul greu îl scoateţi de acolo, nu se poate, duceţi-vă la Patriarhie, să vă spună Patriarhul".

Seara au plecat maicile la Bucureşti.

"Dimineaţa am ajuns la Patriarhie. Acolo a venit un secretar şi ne-a spus că nu aparţine de Bucureşti, ci de Iaşi, să ne scoată bolnavii, să ne scoată Căminul, să nu se bagă Patriarhia la Botoşani. Am venit înapoi. Pe unde am umblat noi, pe la Prefectură sau pe unde ne duceam, toţi ne spuneau: Nici să vă gândiţi, nu se poate aşa ceva, nu scoatem noi bolnavii de acolo, unde vreţi să-i ducem?".

Până la urmă au căzut la pace şi maicile au început să vină în Agafton, unde au mai trăit ani buni alături de bătrânele de la cămin.

Biserica era, însă, într-o stare jalnică.

"Vai, ce era în biserică! Cu sapa am ras, am adus apă caldă, am înmuiat prosoape şi trăgeam cu sapa toată mizeria din biserică".

"Am vrut să plec, era greu la chirurgie. Veneau accidentaţi, morţi, maşini răsturnate, aduceau la chirurgie, taie hainele, spală-i, îmbracă-i în pijamale, alţii mureau pe masă acolo, pe alţii îi mai duceam la pat, vai cât de greu era, ferească Dumnezeu".

A îngrijit bolnavii fără ostenire, cu milă şi în credinţă şi dragoste pentru lucrarea lui Dumnezeu. A nădăjduit mereu că se va întoarce în mănăstirea ei dragă, acolo unde astăzi îşi poartă bătrâneţea cu seninătate şi împăcare. Ştia că, oriunde ar fi purtat-o prigoana, Dumnezeu o aşteaptă acasă. Iar acasa maicii Atanasia se numeşte Agafton, Mănăstirea Păcii.

Poezii şi POEŢI

În preajma lui Constantin Ştefuriuc m-am aflat o singură dată, în anul muririi lui (1994), la un festival unde eu recitasem din Magda Isanos. Era în mijlocul verii, la Udeşti, unde el nu mai avea nici mamă, nici casă. 
Ştefuriuc m-a uimit mai întâi prin emoţie. Ca şi cum, de nicăieri, cineva îl reconstruise pe Nichita. Era un aer care te fura fără să simţi, privindu-l. Se mişca într-un fel tulburător, ca şi cum iarba i se împleticea în talpă. Privea spre oameni de parcă îşi căuta ascunzişul. Era trist, prea-trăit, aproape-murit. Teribil de trist. Nu m-am mirat când, citindu-l, din nou l-am regăsit pe Nichita. Aceeaşi copilărie, aceeaşi tandră apucătură a cuvântului. Ştefuriuc a fost, într-un fel, fratele geamăn al Poeziei.

Şi mi se făcu dor de POEZIE...

Admirabila tăcere a lui Alexandru Mironescu, "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare"!

Jurnalul lui Alexandru Mironescu, apărut în anul 2014, la Editura Eikon, este un act de reconstrucţie a unui patrimoniu cultural scris, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar.

Alexandru Mironescu (n. 10 iulie 1903, Tecuci - d. 20 ianuarie 1973) a fost una dintre minţile strălucite ale României interbelice, om de știință, eseist, filosof, profesor universitar, colecționar de artă, fost deținut politic sub regimul comunist. Membru de seamă al grupării Rugul Aprins, a fost un (supra)vieţuitor, un spirit viu al secolului XX, despre care Andrei Paleolog, parafrazând titlul mironescian "Certitudine şi adevăr" spune, inspirat şi tulburător: "numeroşi au fost cei care au trăit ultimii ani între "certitudine şi adevăr": certitudinea de a fi avut dreptate să reziste şi adevărul crud al realităţilor epocii în care au avut nenorocul să vieţuiască".

Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".
Alexandru Mironescu "a debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox", spune Ioan Ianolide. Un om care avea geniul prieteniei, care trăia suferinţa aproapelui, generos sufleteşte, un fin observator al societăţii, sub toate aspectele ei. Nu este de mirare că a aderat la Rugul Aprins, focul care arde fără să se mistuie, izvorul de rugăciune devenit sursă de creaţie şi autentică trăire. "Orice act de creaţie adevărată e un rost fecund, rugăciunea de asemenea, logodna interioară între minte – ceea ce e mai înalt în om – şi inimă – ceea ce a mai profund în noi", scrie Alexandru Mironescu în jurnalul său.
Libertatea în gândire, dezinvoltura cu care scrie despre oameni de cultură, scriitori oportunişti, trăitori şi beneficiari ai noilor idei revoluţionare, limpezimea ideilor, nu puteau rămâne fără repercusiuni din partea "jefuitorilor de suflete".  Format în climatul interbelic, educat în spiritul riguros al adevărului ştiinţific, dăruit cu o excelentă capacitate de analiză, Alexandru Mironescu nu poate accepta improvizaţiile, incompetenţa, "inepuizabila savantă mediocritate".
"S-au semnalat crime împotriva spiritualităţii: neurastenia, superficialitatea. Mai trebuie adăugată una: comunismul", spune Alexandru Mironescu şi aflăm, în scrierile sale, o situaţie extrem de actuală şi astăzi, după aproape jumătate de secol: "…se culeg roadele unui sistem de improvizaţii, de oameni incompetenţi, de oameni cu studii aproximative, cu o mentalitate de a se afla în treabă, dar care în fond nu se bagă, nu se amestecă, nu-şi iau nici o răspundere, se acoperă birocratic".
În anul 1947, membrii Rugului Aprins se întâlnesc chiar în casa lui Alexandru Mironescu. La una dintre întâlniri este invitat şi Părintele Cleopa, venit la Bucureşti pentru a cumpăra "sfinte vase pentru paraclis". Arhimandritul Ioanichie Bălan lasă o mărturie impresionantă despre acea întâlnire: "Acolo se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a venit rândul să vorbească Părintele Cleopa, după câteva minute icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna şi scotea sunet ca de harpă, timp de câteva minute, încât toţi au fost înspăimântaţi! O minune a Maicii Domnului! Apoi ziceau: - Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!". Despre minunea icoanei care cântă au scris mai mulţi dintre cei prezenţi în casa lui Alexandru Mironescu. Printre ei pictorul Paul Sterian: "Cum stam în dulcea casei tale strană,/ Un înger se izbi de-acea Icoană/ O aripă de înger cântăreţ / Atinse tetracordul din păreţi, /Şi-am auzit, urechea nu ne minte, /Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte".
Din anii 48, Rugul Aprins este interzis, întâlnirile căpătând, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Vorbim despreAlexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andre Scrima...
Presiunile, urmăririle, tracasările devin din ce în ce mai pronunţate, mai vizibile. În februarie 1956, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov atacă violent "cultul personalităţii" lui Stalin. Celebrul "Raport Secret" este o lovitură fără precedent pentru maşina propagandistică sovietică, cu efecte uriaşe în întreg blocul comunist. Discursul lui Hruşciov a durat patru ore şi vorbea deschis despre "abuzurile grave de putere" ale lui Stalin, despre execuțiile în masă, despre deportarea brutală a grupurilor etnice, despre victimele comunismului. Unda de şoc, după Raportul Secret, a produs revolte în Polonia, apoi în Ungaria şi, în octombrie 1956, şi în rândurile studenţimii române. Încep arestările, anchetele, condamnările.
Rugul Aprins reintră şi el în atenţia Securităţii, iar în 1958 membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi.
Spirit înalt, generos şi cu un cult al prieteniei ieşit din comun, la proces, Alexandru Mironescu a folosit dreptul său la ultimul cuvânt, în calitate de inculpat, pentru a cere clemenţă pentru medicul şi poetul Vasile Voiculescu: "Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb, vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră; cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului".
Mai târziu, IPS Bartolomeu Anania îşi aminteşte cu emoţie cum a aflat vestea eliberării poetului Vasile Voiculescu: "...la Aiud, intersectându-ne pentru numai câteva secunde, într-o pauză de muncă brută, Alexandru Mironescu a izbutit să-mi şoptească, cu ochii înecaţi de bucurie, că Voiculescu părăsise puşcăria, graţiat printr-un decret special".
Tot ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, vorbeşte despre Alexandru Mironescu numindu-l "omul rugăciunii cu candelă şi lumânare": "...cărturarul admirabil, interlocuitorul delicat şi ferm, îndrăgostitul de muzică şi poezie (l-am evocat oarecând recitând din Eminescu şi Baudelaire), observatorul fin şi nu lipsit de umor, colegul generos şi prietenul total".
Despre suferinţele din închisoare, Alexandru Mironescu vorbeşte oarecum indirect, ca reacţie la piesa "Le Vicaire", de Rolf Hochhuth, publicată în 1963 şi interzisă în Franţa, "cartea unui evreu revoltat de neintervenţia sau de tăcerea Papei Pius XII în chestiunea masacrării naziste a evreilor". O carte pe care, deşi o priveşte iniţial cu circumspecţie, o citeşte tocmai datorită controverselor din jurul ei, pregătit să îi condamne "patima" şi eventualele exagerări inutile. Găseşte însă, în rândurile scrise de Hochhuth, "un document omenesc de o obiectivitate convingătoare, de o intensitate dramatică covârşitoare", se identifică şi retrăieşte suferinţa, a sa şi a aproapelui său.

În fapt, Alexandru Mironescu descrie extrem de realist Holocaustul roşu, despre care în România se vorbeşte mult prea puţin şi într-o notă minimalistă, raportat la termenul de Holocaust consacrat la nivel mondial: "Sunt creştin dar am trăit drama evreului, urmărirea, ameninţarea, deportarea, percheziţiile cu spaimele inenarabile, arestarea, anchetele, pedepsele, despărţirile sfâşietoare, abandonările teribile şi monstruoase, izolarea în camera condamnaţilor la moarte, percheziţii şi ridicări în puterea nopţii cu destinaţii imprevizibile, dezolările inumane, regimul de vexaţiune şi exterminare". Continuarea acestei descrieri este, însă, de o frumuseţe creştină aparte. Alexandru Mironescu nu doar dă sens suferinţei, dar o priveşte ca pe o cale, uneori singura, către Hristos: "Am trăit deznădejdea cumplită a suferinţei, "monstruozitatea" omului şi a lui Dumnezeu, a lumii, a istoriei, a existenţei. Dar am trăit şi Misterul lor. Suferinţa este un dat, un fapt în stare să ne dea peste cap, nu pentru că la un moment dat e sau devine insuportabilă, ci pentru că ne oferă nişte limite, nişte ziduri de care la o limită toate explicaţiile se sfarmă în ţăndări ca un vas trântit de piatra unui caldarâm. Suferinţa e un mister, Misterul suprem al existenţei. Dar e Hristos. El nu ne-a dat nici o explicaţie, n-a vorbit niciodată lămurit desprae ea, dar a enunţat tulburătoarele şi profund enigmaticele Fericiri".

Jurnalul lui Alexandru Mironescu nu este un testament, nu este o carte de învăţătură. Deşi poate fi privit astfel. Jurnalul este o uşă întredeschisă, o invitaţie la adaos sufletesc, la căutare dincolo de real, de palpabil, de comoditatea socială, spirituală, politică în care ne complacem.

NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"

Plecând de la subiectul de bacalaureat de anul acesta (Text argumentativ despre rolul scriitorului in societate), am invitat scriitorii să "argumenteze" şi să expună - în viziune personală - un punct de vedere asupra acestui subiect. Ancheta jurnalistică pe care am iniţiat-o se constituie într-un semnal de alarmă privind (ne)implicarea scriitorului în problemele societăţii, rolul intelectualului în formarea de opinii, despre puterea sa de a influenţa decizii sau de a se exprima cu privire la probleme cu impact social major. Nu putem demara această anchetă fără a aminti aici rolul intelectualităţii în perioada interbelică, războiul psihologic pe care noua putere comunistă l-a purtat decenii la rând, cu efecte răvăşitoare care se simt până în zilele noastre. Intelectualii (cei mai mulţi scriitori!) au fost reduşi la tăcere, îndepărtaţi din spaţiul public, torturaţi, ucişi. De partea cealaltă a existat, desigur, intelectualul de partid, scriitorul de curte, omul nou al orânduirii socialiste, care a rezistat în timp şi pe care îl regăsim şi astăzi în spaţiul public, pe poziţii privilegiate.

Vă invităm, aşadar, să urmărim "tema" de bacalaureat dezbătură, astăzi, de Nicolae Dărămuş. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia "pro natura" prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier). Este, printre altele, autorul excelentei cărţi "Inocenţii marii terori", apărută la Alexandria Publishing House în 2013. (Florentina Toniţă)


NICOLAE DĂRĂMUŞ: "Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata?"

Cred ca misia scriitorului - misia, mai degraba decat "rolul", caci acum toata lumea joaca roluri, nesimtindu-si misia -  in prima instanta, este similara cu cea a oricarui om constient: aceea de  trai, de a lua atitudine, de a actiona si reactiona, adecvand la intreg; intregul fiindu-i, pe rand, constiinta, familia, tara...Terra. Altcumva spus, in prima instanta, misia scriitorului este adecvarea personala - ca stil de viata - la "traiul cu si intru Dumnezeu".  

In cea de a doua instanta  - la care se refera, de fapt,  intrebarea anchetei -  fata de cea a oricarui om constient, misia scriitorului ar trebui sa fie incarcata de atitudinea publica asumata  si de raspunderea formativa a operei, intrucat s-ar cuveni ca el sa fie "primus inter pares". La mijloc aflandu-se obligatia morala  de om  al agorei, la al carui stil de viata si la ale carui cuvinte (scrise in opera si rostite in microfoane ) se uita ceilalti.  

El, asadar, ar trebui  sa arate cititorilor (multimii) calea necesara si telul esential si urgent, ale unui moment, ale unui loc si timp;  ducandu-si traiul si savarsindu-si opera  dupa principiul "Judeca global si actioneaza local"; in familie, in  comunitatea ta (profesionala, urbana), in tara ta, pe Terra.   Pana la urma ajungem tot la "adecvarea la intreg", de data asta scriitorul invatandu-i si pe ceilalti,  prin ceea ce simte, face,  scrie si isi asuma public, exact aceasta sapienta simpla, aducatoare de liniste, implinire, armonie; lui si celorlalti.  

Spre a fi credibil insa, scriitorul nu trebuie sa faca nicidecum disjunctie intre stilul de viata personala si mesajul operei sale. Cu publicul, scriitorul nepermitandu-si aplicarea zicalei "Fa ce zice popa, nu ce face popa".  

Aici intervine inconturnabil rostirea lui Guy Deborg: "Pentru a sti sa scrii trebuie sa fi citit, iar spre a sti ce sa citesti, trebuie sa stii sa traiesti"; adica, sa fii om trait, cu un bun peisaj experiential, soldat cu "trezire" si concluzii pe masura. In opinia mea, lipsa experientialului autentic,  marcat de  anvergura compasiunii si a generozitatii, este marea tristete a scriitorimii romane actuale; este vorba de lipsa  unui experiential care sa atinga nivelul constiintei. Lipsa Credintei este, cred, deopotriva, cauza si efect. Ancheta aceasta -  privind misia scriitorului in societate -  ma obliga sa  fac vorbire de nivelul constiintei nationale sau - si mai si, la aceasta ora (ce pretentie!...) – de  cel al constiintei planetare...Vrand-nevrand, tot la Credinta ajung. Dar, sa le iau pe rand…  

Cred ca, acum si aici - in Romania "libera", adica – ne putem intreba de ce scriitorii (si artistii notorii - as adauga) nu sunt implicati civic pe masura crizei – criza morala, inainte de toate. De ce, asadar, scriitorii nu au devenit modele de simtire, gandire, atitudine, actiune si reactie la problemele majore ale contemporaneitatii romanesti? Care, in mare, sunt problemele generale ale contemporaneitatii planetare, de data asta ele actionand doar local. Raspunsul se afle exact in alegatia lui Guy Deborg, mai inainte pomenita. Caci majoritatea scriitorilor (a oamenilor de cultura, a artistilor) sunt niste "netraiti". Nu e nicio indoiala ca "stilul este omul", dar cati oameni de cultura au oare cu adevarat stil? Cati dintre scriitorii romani au avut norocul de a fi traiti de viata, spre a putea conchide cu onestitate si  generozitate asupra rostului, devenind invatatori? Imi vin in minte "traitii"  Andre  Malraux, Charles de Gaulle, Romain Gary, Joseph Kessel, Edward Abbey , Andoine de Saint Exupery, Ernest Hemingway sau...  Vaclav Havel, a carui rostire raspunde total intrebarii acestei anchete : "Rolul intelectualului este, printre alte lucruri, sa prevada ca o Casandra, diferitele primejdii, orori si catastrofe".

 De aici pana la convingerea mea ca, in cel mai bun caz, scriitorii romani nu sunt intelectuali, ci numai niste notorii si vanitosi  eruditi, nu a fost decat un pas. In textele mele de presa asa i-am numit "notorii eruditi" si "barbatei de elita" (nu barbati!).

Adica, genul de condeier care, pus pe o saltea pneumatica intr-o piscina de hotel, poate naufragia, pierind acolo... Scena de la Uniunea Scriitorilor din filmul "Filantropica" este memorabila si sugestiva in acest sens! Sa nu uit: fac exceptie de la regula, in opinia mea, Titus Popovici, Octavian Paler, Neagu Djuvara,  lista mai putand cuprinde cateva nume (Adrian Paunescu, Cristian Tudor Popescu  etc.). Fara indoiala ca, dupa 1989, o bruma de implicare cetateneasca a existat si la unii scriitori romani. Aceasta s-a limitat insa la pledoarii infocate  pentru "drepturile omului", pentru libertatea de exprimare,  ei cantonandu-se  mai apoi strict  inauntrul  comodei banalitati generale : au condamnat comunismul, securitatea, crimele comuniste, si-au revendicat "rezistenta prin cultura" (expresie a frustrarii de a nu fi rezistat, de fapt, decat prin frica si lasitate), naruindu-se  - ca majoritatea romanilor - din convingerile politice  "de stanga", in cele " de dreapta". Majoritatea scriitorilor  (mai cu seama cei din "cercul Humanitas" - autoproclamati "elite", dar nu numai ei... ) au blamat statul si proprietatea etatista, elogiind fara rezerve capitalismul,  liberalismul (sau chiar libertarianismul), precum si initiativa si proprietatea individuala, nefacand grava deosebire dintre "privat" si "particular".

Caci "privat" inseamna, de fapt, "lipsit de", dupa cum “a privatiza , provenind de la verbul  "privare",  inseamna "a lipsi de" ceva pe cineva.  Este un fapt evident ca o astfel de atitudine, asumata public, aducea cu sine si o abdicare flagranta de la norme morale elementare. Faptul s-a concretizat in privatizarea patrimoniului natural, economic si financiar al Romaniei,  soldata cu luarea acestuia in posesie de catre indivizi lipsiti  de scrupule, fara ca tocmai "cainii de paza" ai democratiei - printre ei, si scriitorii - sa fi sesizat uriasa cacialma. Asa s-a produs, practic, fara opozitia "intelectualilor" (si a scriitorilor, printre acestia)  "depatrimonializarea" Romaniei, precum si destramarea morala. Caci una este sa faci ceva - paine, pantofi , haine etc.- printr-o initiativa si firma particulara si cu totul altceva este sa iei de-a gata, din "darul lui Dumnezeu", prin privatizare, paduri,  petrol, aur, fauna, soluri fertile, ape  - resursele tarii, in general - lipsind de ele si implicit de dreptul la viata,  pe exact cei in drept sa le foloseasca cu masura si de-a lungul multor generatii: pe cetatenii Romaniei ; si - mi-as permite, prin asumarea spiritualitatii  "pro natura" - lipsind de aceleasi drepturi, deopotriva, pe locuitorii padurilor, apelor,  si campiilor tarii : arbori si salbaticiuni. Lipsa reactiei scriitorimii romane la aceste pierderi si, in general, lipsa de implicare civica formativa, este insa explicabila, la spusa lui Guy Deborg adaugandu-se sinteza unui  proverb german : "Taranul mananca numai ce cunoaste". Daca pentru taran faptul este insa bun si onorabil, pentru scriitori (si, in general, pentru formatorii de opinie) a oferi publicului (cel "telespectator")  si consumatorului de literatura ( si de cultura) numai felul de "mancare" pe care un precar experiential  personal  l-a oferit autorului, de-a lungul propriei sale formari,  este pagubitor. Pentru  ca un scriitor sa simta pierderile mai inainte pomenite, el ar fi trebuit sa fi trait inauntrul  a tot ce inseamna patrimoniu, sa fi avut un contact nemijlocit cu  patria, cu "intregul".

Or, cata vreme cei mai multi  scriitori s-au nascut, au copilarit si au trait pe asfaltul urban, in biblioteci, sali de curs si in propriile garsoniere (e drept, adesea ticsite de tomuri), a le cere sa sufere la pierderile mai inainte enumerate  – caci numai suferinta genereaza atitudini  si opera  – ar fi deplasat  si inutil. Daca viata  fara biblioteca poate genera, totusi,  atitudini luminoase,  biblioteca lipsita de viata nu are cum naste compasiune, oameni  vizionari si curajosi, intrucat  pierderea a ceea ce n-au vazut si n-au trait nu este o pierdere… De ce? Fiindca "nici nu exista".

Din nefericire asadar, pana la aceasta ora – cu foarte putine exceptii  - cei mai multi scriitori  (si artisti)  nu au aratat multimilor, in mod  asumat explicit, o directie luminoasa, necesara si urgenta, fiindca nici ei insisi nu o vedeau. S-au multumit sa se arate pe ei insisi,  obsedati si indragostiti peste poate de persoana si "opera" lor... Lucru marunt, absolut meschin, in conditiile atator drame care ar reclama nelinistea generozitatii; vieti parcurse cam degeaba; talente irosite prin necunoastere. Dar, deopotriva,  realitati firesti  si... de iertat.   Paradigma lui "a avea" - in care se traieste, in general -  pare sa fie  responsabila de  nefiintarea majoritatii scriitorilor contemporani, de lipsa vointei  (simtirii) lor  de a deveni invatatori si formatori ai natiunii. Caci, dornici de "a avea" imagine,  glorie, recunoastere  a valorii,  ei s-au dovedit la fel de dornici de  "a avea" bunuri pamantene, de la automobile, la diverse "proprietati private", nemairamanandu-le timp pentru "a fi". Addictivi la actiunea  posesiei -  patognomonica pentru ego – scriitorii au dovedit implicit  (asemenea poporului care i-a nascut) un nivel de constiinta  inferior celui  national sau mai inainte pomenitului nivel planetar.  De ce?...Fiindca nici natiunea  romana nu s-a constituit inca. Iar cogularea  natiunii, inconditiile globalizarii, ramane sub semnul intrebarii, ea reclamand un efort  intelectual  - de meditatie si de persuasiune -  considerabil.  

Cineva s-ar putea intreba daca scriitorii n-ar fi trebuit sa fie partea intai mergatoare si esentiala din fermentul acestei coagulari?  Raspunsul este negresit afirmativ,  dar realitatea trebuie acceptata: cei care au avut si au viziunea interesului national (sau/si planetar), fiintand – traind  asadar inauntrul paradigmei lui "a fi" – au fost si sunt inca  destul de putini. Iar ancheta aceasta – privind misia scriitorului – este dovada ca pasii  spre lumina se fac. 

"Motorul" acestei deveniri fiind, pana la urma, tot suferinta : gustul  strepezit,  neimplinirea , nefericirea chiar, pe care "a avea", odata realizat – ca posesii de bunuri sau glorie de condeier  -  o lasa tuturor.   Societatile ( popoarele) care  s-au constituit in natiuni, de la un moment dat, au functionat pe principiul "Toti pentru unul si unul pentru toti" – unde ceilalti  (toti adica) sunt oamenii, dar si… arborii, necuvantatoarele, Natura, darul lui Dumnezeu ; care dar, mai mult decat locul (tara) unde ne-am nascut, este Terra, unde – ca si in tara sa - omul este "primus inter pares", raspunzator de toti si de toate. De aici, vorbind sincer, este lesne sa ajungem la Credinta.  

Doar  cei care simt asa si nu pregeta sa o spuna oricui,  oriunde si oricand – fie ca se afla dinaintea unui om, fie la microfoanele unui amfiteatru sau stadion plin – vor deveni invatatori. Scriitorii putand fi printre ei.