FEREASTRA ADEVARATA

Copiii sunt de scoala primara. Ne jucam de-a roboteii. Adica: sculare, spalare, imbracare, serviciU, acasa, spalare, culcare… Cam ce face omul zilnic automaticeste in majoritatea cazurilor. Copiilor le place foarte tare jocul. Automatul face lucrurile din ce in ce mai repede si incepe sa sara unele activitati pana se rezuma la sculare-culcare. La un moment dat se intampla ceva. O bataie puternica din palme si subiectul "se trezeste". Muzica se schimba. Omul se descopera, ca si cum se vede pentru prima data. Deschide fereastra si primeste aerul de afara cu nesat (de cand nu am mai folosit cuvantul!) Totul se mimeaza.
Insa, surpriza mare! Copiii nu vor sa deschida fereastra imaginara, ci pe cea adevarata. Se bulucesc cu totii sa inspire aerul de afara. Le strig: Ne imaginam fereastra! In timp ce ma incearca lacrima de dragul lor. Cum nu ma asculta ei, cata urgenta in primirea aerului de parca il cunosc pentru prima oara! Rand pe rand, au refuzat sa se prefaca a deschide fereastra.
Si ma gandeam: cand voi fi si eu asa de indaratnica, sa deschid fereastra adevarata?

(LIGIA LUMINITA TONITA, actrita, Compania de Teatru pentru copii MOMO)

Tacere

Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

(Lucian Blaga - Catrenele fetei frumoase)

PRIMAVARA

PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER

24 aprilie va ramane pururi Joia Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In 2008, in Joia Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni care s-au ivit pe lume sub asta menire. Cu negura, greutate, pustiu. Oameni alesi de Dumnezeu sa implineasca, de fapt, destinul mistic, christic al Poetului. Acesti oameni, doctori, scriitori, mineri, functionari, comunisti, ziaristi si-au pecetluit pe veci si pentru multe vieti propriul destin. Mare si grea povara pe umerii lor! Mare si cumplita durere pe neamul lor.
Azi, 24 aprilie, ramane pentru mine Joia Patimilor din anul 2008, ziua in care Cezar Ivanescu  a (re)nascut intr-un inger!


CEZAR IVANESCU - Poem ascensional
Exorcism
(fragment)
Text inedit, preluare de pe http://cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/2009/09/poem-ascensional-exorcism-fragment.html

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît aur, smirnă şi tămîie,
rogu-mă miluieşte-ne,
unduitoare-a tale grîie
cu sfînt prinos, – sufletele,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
Sufletul meu copil, mîntuie
în Suflet toate groazele,
şi mîna de copil, căţuie
arzînd şi gura, – urlete,
ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
decît acel ce mai întîi e
Copil Divin ca Soarele,
Copil Divin rîzînd la Soare,
cu rîsul, ardere de tot,
pe Sufletul meu fă prinsoare,
Doamne, că dintre morţi îl scot!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
cît cel cu galbene călcîie
călcîndu-ţi, sfinte, urmele,
mă miluieşte şi-ngăduie
şi-mboboceşte-i ranele
Copilului ce-am fost şi nu e
Cum nici Fiinţa ta nu e

dar ne întinde mînuri arse
şi urlă-n toate lumile,
privirile îi sînt întoarse
în el ca-n stele razele,
ca să se mîntuie de groază
spre dînsul Doamne, -nclină-te
şi adu-l iar la tine-acasă,
o, Doamne-Dumnezeule!

! şi carnea lui cea flagelată
de bărbat tînăr şi frumos
cu bisturiu a fost tăiată
şi curăţată pân' la os,
os alb precum albeaţa rochii
Miresei de Ierusalim,
tăiaţi şi creierii şi ochii
cu care, Doamne, te privim

carnea mea, Doamne, ca Niobe
vecinic imploratoare-n cer,
alai de surle şi de tobe,
bătut-o-au pe-arşiţi şi ger,
bătut-au carnea să nu ţîie
Sufletul cu icoana Ta,
ca-n veci de veci să nu rămîie
decît osînda cărnii, grea

de-aceea mă rog Ţie, Doamne,
carnea cu care-am sîngerat
ca strugurii striviţi ai toamnei
ca să se facă vin curat
cu mîna Ta azi mi-o mîngîie,
sărută-mi-o cu buzele
ca-n veci de veci să nu rămîie
o, Doamne-Dumnezeule,

cît mîngîierea Ta cea sfîntă
şi gura ta şoptind divin,
cu mine, Doamne, bea şi cîntă,
nu trece-acest pahar cu vin,
căci sfînt şi sfînt şi sfînt e Domnul,
e Domnul Nostru Savaot
care bea vinul cum bea Somnul
Fiinţei suspendat de tot
şi sfînt şi sfînt e robul
care-i închină Domnului
Sufletul lui curat ca bobul
de rouă Okeanului!

! ca-n veci de veci să nu rămîie,
o, Doamne-Dumnezeule,
din creştet pînă la călcîie
trupu-mi străpuns de suliţe,
nici încreţit de vîntul morţii,
nici asudat de-atît ponos,
nici îndoit de lutul torţii
nici otrăvit cel vas frumos,

plînge-l şi-l spală şi-l botează
cînd toate omenelile
s-au împlinit şi încetează
sfioasele, greşelile,
şi mă călăuzeşte-n Hăul
care atît ne-a despărţit,
şi mă desparte de tot Răul
ce-asupra mea s-a săvîrşit,

să las surîsul să alunge
aceste feţe de coşmar,
Copil Divin cu plete lunge
eu să mă-ntorc la tine iar,
nici amintirea lor, nici umbra
să nu rămîie, ci-n trecut
etern li se prefacă sumbra
lor viaţă, nemaiîncăput
în Timpul Vieţii, cel de faţă
în care Tu mă priveşti mut
Doamne şi Faţă către Faţă
vezi Răul ce mi s-a făcut,
dar lîngă Tine-i numai bine,
de-aceea-Ţi zic neprefăcut,
fie să treacă de la mine
tot răul ce mi s-a făcut!

BOTOSANII DE SF. GHEORGHE

MIRAUTI, miresme domnesti

Biserica "Sf. Gheorghe" din Suceava, cunoscută şi sub denumirea de Biserica Mirăuţi, este o biserică ortodoxă construită în secolul al XIV-lea şi apoi reconstruită în secolul al XVII-lea în municipiul Suceava.

Între anii 1402-1522, Biserica Mirăuţi a îndeplinit rolul de catedrală mitropolitană a Moldovei.

Începând din anul 1402, acest lăcaş de cult a îndeplinit rolul de sediu al Mitropoliei Moldovei, fiind cunoscut astăzi şi sub denumirea de Mitropolia Veche.

Acustica deosebită a bisericii Mirăuţi nu se datorează unui calcul al rezonanţelor unghiulare, ci unei tehnici cu totul aparte. În timpul restaurărilor efectuate între 1897-1898, când s-au demolat boltiturile ruinei, s-au descoperit în ele nişte oale de lut, care, fiind zidite în perete, produceau rezonanţe, ca şi porumbeii de la Curtea de Argeş.

În perioada 1990-2001 s-a efectuat o nouă serie de lucrări de restaurare. Cercetările arheologice au dus la găsirea a 32 morminte.

La restaurarea din 1996-1997, aici s-a descoperit o criptă funerară aflată într-o stare aproape intactă. Sicriele aflate aici au dus la identificarea mormintelor lui Petru I Muşat şi al Doamnei Evdochia de Kiev (Evdokia Olelkovici) (prima soţie a lui Ştefan cel Mare). Până atunci, locul înmormântării domnitorului era necunoscut, iar cel al Doamnei Evdochia era presupus de Nicolae Iorga a fi la Mănăstirea Probota.

ELEGIE

Doamne,
de m-as putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz si albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
si covoare moi,
cu doamne cochete si nevrozate
de conflicte placute, mici, conjugale.
De-as avea si eu o trauma ca pojarul,
o rapaiala de ploaie de vara,
o nevroza ca o matase,
dupa care esti si mai iubita:
o nevroza ca un abur de musetel,
dupa care esti si mai buimaca,
celesta,
dupa care fluxul feminitatii tale asalteaza lumea,
o vindeca, îi da frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-as putea odihni în oricare scenariu al vietii,
în cotloane diverse si simple, cinstite,
unde sa nu existe decît un pat în care sa dorm
si un lighean în care sa vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,

sa tot vomit.

(Mariana Marin)

Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?
***
Esti trist? Adu-ti aminte ca-n jur atâtia sufar.
Si ca dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ti o femeie cu sânii albi, de nufar.
Sa n-o iubesti. Nici dânsa n-o sa poata iubi.


(Omar Khayyam)

In vizita la Parintele Justin

Datorita zvon­is­ticii rauta­cioase si spe­cific "romanesti" care cir­cula in ultima vreme cu privire la starea de sanatate a Par­in­telui Justin si mesajele pe care le-ar da cred­in­ciosilor, ma simt oblig­ata sa vin cu o lamurire impor­tanta. Stiu desigur ca multi ne vor inter­preta cuvan­tul dupa bunul lor "plac" si dupa pro­pria inse­lare a fiecaruia. Fac insa aceasta pre­cizare pen­tru cres­tinii care cu ade­varat il iubesc pe Par­in­tele Justin si care cu ade­varat vor sa urmeze ade­varul Sfin­tei noas­tre Bis­erici, intr-o lume tul­bu­rata de indoiala si de multe rataciri.

Per­sonal am fost cu o zi in urma la spi­talul din Cluj, unde este inter­nat Par­in­tele Justin. Am ajuns pe inser­ate si sfin­tia sa toc­mai luase masa. Par­in­tele era incon­ju­rat de trei ucenici care ii acorda ingri­jire med­icala si veg­heaza zi si noapte, neinc­etat, in rugaci­une, la cap­ataiul sfin­tiei sale. Toti cei care, s-au ostenit sa ajunga pana la Cluj sa il vada pe par­in­tele si au o mah­nire in suflet pen­tru ca au fost opriti sa intre ori de medici, ori de calu­garii care sunt cu sfin­tia sa ala­turi, ii rugam sa inte­leaga, pen­tru ca toti au inten­tii bune si starea par­in­telui chiar nu per­mitea vizite, in sen­sul ca par­in­tele abia putea artic­ula Da si Nu si nici sin­gur nu se putea intoarce de pe o parte pe alta. Acum starea par­in­telui s-a mai imbunatatit si isi doreste mult sa ajunga inapoi, la man­a­s­tire. Eu, per­sonal, am vor­bit cu par­in­tele in jur de o ora si era bucuros sa comu­nice, si mai ales sa imi comu­nice mie si tuturor celor ce il asculta ca regreta foarte mult ca nu a vor­bit cred­in­ciosilor mai mult despre rugaci­une. Par­in­tele zicea ca rugaci­unea va fi sin­gura noas­tra arma si put­ere in fata val­u­lui urias de incer­cari, si el insusi, daca va mai avea zile, se va zavori intru lin­i­s­tire si rugaci­une. Ne-a indem­nat sa ne retragem usor usor din soci­etate si sa ne limi­tam la un petic de pamant pe care sa il cul­ti­vam, fer­iti de ochii societatii.

Am intre­bat apoi si de ultimele provo­cari cu privire la iesirea din Bis­er­ica ofi­ciala, iar Par­in­tele a fost foarte ferm sa ramanem in Bis­er­ica in care ne-am nascut, pen­tru ca inca mai avem ier­arhi care sa tina carma, dar ne-a aten­tionat totusi ca va veni vre­mea cand nu vom mai putea sa ii pomenim nici pe aces­tia, si ca ne vom retrage in pes­teri si cat­a­combe, dar fara sa tre­cem la nicio alta bis­er­ica stilista sau de alta natura. Par­in­tele a zis ca Il vom avea pe Insusi Hris­tos carma si Arhiereu si ca asa cum Bis­er­ica a inceput in pes­teri si cat­a­combe, tot asa va si sfarsi. Deci zvonurile cum ca par­in­tele ar lasa un cuvant privind tre­cerea noas­tra la stilisti sunt cu totul lip­site de real­i­tate si min­ci­noase. Par­in­tele insusi a primit vizita a trei arhierei (IPS Teo­fan, IPS Bar­tolomeu, PS Vasile) in spi­tal, carora le-a cerut rugaci­unea si binecuvantarea.

Este insa cople­si­tor sa ii vezi ati­tudinea de smere­nie in fata mor­tii si in fata lui Dum­nezeu, el insusi socotindu-se ultimul om si nevred­nic de impara­tia lui Dum­nezeu. Este viz­ibil ingri­jo­rat de starea cresti­natatii si a uceni­cilor lui care raman nepre­gatiti in fata greu­tatilor ce deja au inceput sa vina. Par­in­tele inca mai are tarie si isi doreste sa vina acasa si sa lase tuturor un mesaj si ran­duiala unei rugaci­uni. Deci inca o data par­in­tele incu­ra­jeaza la detasarea de luxul vietii, intoarcerea la sim­pli­tate si cat mai multa rugaci­une, fiecare dupa put­erea lui.

In decurs de cat­eva zile par­in­tele va iesi din spi­tal dupa spusele medicilor, si atunci nada­j­duim sa ii luam si un inter­viu inreg­is­trat, pen­tru ca, recunosc, imi era cumplit de jena ca eu sa il inreg­istrez pe par­in­tele vorbind pe patul spi­talu­lui, in starea in care era. Nimeni, cu o con­duita cat de cat morala, nu cred ca ar fi indraznit, vazandu-l, dar mar­tori imi sunt ceilalti calu­gari care erau de fata la discutie.

Hris­tos a inviat ! Si sa nu inc­etam sa ne rugam pen­tru bunul nos­tru par­inte sa se insan­oto­seasca grab­nic si sa ne trans­mita mesajul sfin­tiei sale.

(Mon­ahia Fotini, man­a­s­tirea Petru Voda)

Pentru ce (mai) merg la teatru?

Două spectacole de teatru m-au bulversat, la limita suportabilului, în ultimele luni. Dacă nu le-aş fi găsit desfăşurate pe scena unui teatru profesionist, dacă spectatorii nu ar fi fost, în marea majoritate, copii, poate că producţiile ar fi rămas la nivel de experienţă personală.
Dacă mi-ar fi în putinţă, aş pleda pentru interzicerea defintivă a acestor producţii. Nu îmi este cu putinţă, aşa că voi vorbi (ca de obicei) în gând.

Primul spectacol este "Tom si Jerry", adaptare dupa Rick Cleaveland, în regia lui Vlad Cepoi. Un spectacol greu, încărcat, violent cu bună ştiinţă. Abundă limbajul agresiv, metodele ucigaşilor platiţi prin care îşi reduc la tăcere victimele, prezentate explicit şi de un realism şocant, mafiot.
Textul lui Rick Cleaveland a stat la baza unui film cu acelaşi nume – parcă! – dar confuzia cred ca abia de aici porneşte. Teatrul vrea să imite filmul, uitând că spectatorul credibilizează scena în cu totul alt mod decât o face privind personajele într-un film. Umanismul din teatru a rezistat în timp tocmai pentru că s-a conservat o demnitate a eroului, deseori chiar a celui negativ, o permanenţă a retoricii de care publicul are nevoie pentru a-şi fixa, chiar şi numai la nivel subconştient, lumea către care aspiră. Un limbaj violent şi un comportament agresiv determina rapid reacţii violente şi agresive.
În "Tom si Jerry" trebuie să recunosc, însă, calitatea artistică a lui Gheorghe Frunză, care şi-a stăpânit jocul, uneori chiar cu riscul de a stârni un conflict între actor şi personaj. Dar asta ţine, negreşit, de talent şi construcţie psihică.
Foarte bun, ca tehnică, Ovidiu Ivan, nevoit să deruleze o serie de personaje diferite ca structură, sex sau vârstă. Al treilea, Valentin Popa, nu a trecut dincolo de nebunia propriului personaj, care nu i-a permis, astfel, niciun retuş actoricesc, nicio ajustare care să vorbească în vreun fel despre profesionalism.

"Sensibilitatea lumii trebuie să fie menajată", spune Albert Camus, şi teatrul era instituţia care părea să îşi asume acest rol, chiar şi numai pentru a conserva o demnitate umană pe cale de dispariţie.

Al doilea spectacol, montat în urmă cu câţiva ani dar pe care l-am văzut abia ieri, este "Harap Alb", în regia lui Ion Sapdaru. Un actor, regizor şi om pentru care am mereu o reverenţă la mine. De data aceasta, însă, nu am găsit nicio motivaţie care să fi stat la baza alegerii acestei forme de spectacol. O abordare aşa-zis modernă, neconformistă. Numai că eliberarea de prejudecăţi acolo unde acestea nu existau nicicum nu face decât să nască un soi de frustrare artistică, de nevoie de a dărâma un mit cu orice preţ fără a fi pregătit să pui ceva în loc. Ion Sapdaru a schimbat ceva ce, odată schimbat, nu mai este interesant. Un spectacol banal, strident, urât, care apelează la simboluri inutile în acest context – 666 sau semnul persoanelor cu handicap pe tricoul Imparatului Verde (un gest total neinspirat), gesturi la limita obscenităţii. O sală plină de copii de şcoală generală, care la rândul lor se dezlănţuie în limbaj şi nervozitate.
Şi aici, Ovidiu Ivan reuşeşte să contureze cât de cât aureolic personajul, să îl protejeze ş să îl menţină în spaţiul artistic. Se detaşează, tot datorită unei bune capacităţi artistice, Ioan Creţescu, Eduard Sandu şi Gina Pătraşcu.
Un spectacol care fură un scriitor, un spectacol care se foloseşte de personajele lui Creangă pentru a crea un haos inutil, nemotivat artistic.

Teatrul era, până acum, o formă artistică producătoare de mesaj, o cale către adevăr şi umanitate. Violenţa, agresivitatea, atunci când nu îşi justifică mesajul artistic, devin nocive şi periculoase.
Până unde se poate merge, mai ales dacă trăim vremuri cu sens unic? Greu de răspuns...

Fara septembrie

Te-ai născut vara pentru că numai vara te-a primit fără mine. Toamna nu te vrea singur, toamna este a mea şi nici măcar în întregime a mea. Înainte de mine este septembrie. Septembrie este un anotimp. Al cincilea.
Uneori primul, alteori ultimul. Când este primul, se continuă cu naşterea mea. Când vine ultimul, atunci eu (de)vin început.
Poate că te-ai născut vara pentru că nu erai de toamnă. Oamenii de toamnă iubesc altfel. Uneori fără început şi sfârşit. După cum vine septembrie... De un timp, septembrie nu mai trece pe lângă mine. Am rămas cu iubirea în palme şi palmele pe inimă.
Ar fi trebuit să aştepţi toamna. Aşteptarea te-ar fi învăţat să rămâi, să cunoşti, să dăruieşti.

Unde ne aflam?

Doamna Florentina,
Sunt absolut de acord, si pe mine ma necajeste violenta si in viata si in teatru. Nu cunosc exact daca se poate lua vreo masura, nu stiu sa va raspund... pot sa spun ca si pe mine ma deranjeaza si nu cred ca asta e rolul teatrului. Deloc. Sigur ca sunt cautari in taramul teatral si trec si pe la violenta, vulgaritate...sunt foarte multe exercitii de stil in sine, fara valoare din punctul meu de vedere...
Oana Pellea

Sa nu pleci din lume fara sa fi dansat macar o data!

În iubire şi în credinţă nu e ca în război! Există o limită a războiului, în iubire şi credinţă nu este sfârşit. Nici durerea nu e una şi nici aceeaşi. În iubire şi credinţă există sacrificiu, în război disperare. Sacrificiul nu înseamnă neapărat luptă, cât răbdare, tăcere, cuminţenie, îndreptare. De aceea în iubire aşteptarea este răsplată, nu pedeapsă, iar în credinţă aşteptarea naşte desăvârşire.
Şi totuşi, Dumnezeu se află în toate, şi în iubire şi în război. Doar că un război este asemenea unui drum pe un lac îngheţat: fiecare pas înainte grăbeşte sfârşitul. Fiecare gest necugetat adaugă o crăpătură în gheaţă şi te izolează de lume, de tine, de Dumnezeu.
În război trebuie doar să trăieşti pentru a construi victoria. În iubire nu există victorie. Nici în credinţă. De asta trăieşti până la final.

Important este să dansezi, pentru că muzica nu va mai fi niciodată la fel.

Un vis in dar!

Imi aminteam cum adormeam in noaptea de Inviere, cuibarita langa o lada mare, frumos imbracata in covoare de tot felul, intr-o absida a bisericii din satul copilariei. Preotul avea mai multi ani decat toti copiii la un loc, care dormeau prin biserica pe unde ii amagea somnul. In partea opusa locului unde amorteam de nemiscare si somn se afla strana. Era singura noapte din an cand ma minunam la nesfarsit de Tanti Safta, vecina mea din varful dealului. O femeie simpla, taranca la locul ei, dar stransa in ograda cu omul ei, intr-o discretie exemplara. Crescuse cu asprime vreo cinci copii si poate din cauza asta ne temeam nitel de ea. In noaptea de Inviere, insa, o ascultam fascinata cum canta la strana. Nu mai era Tanti Safta pe care o stiam si o pandeam, pana cand adormeam de tot, sa vad cand se transforma din Tanti Safta in inger cantator. Normal ca ratam in fiecare an minunea. Tanti Safta s-a ridicat la Domnul acum multi ani. A murit pur si simplu, pe tacute, asa cum a trait. Cred ca si acum canta la strana, pentru ca eu asa mi-o voi aminti pururi.

Imi aminteam toate acestea aseara, in Joia Mare. M-o fi simtit Tanti Safta? Cred ca da. In seara asta, de Vinerea Mare, mi s-a inaltat sufletul. Am fost intr-o biserica mica, intr-un sat. Am avut senzatia, chiar de la intrare, ca e plina de copii. De fapt, era plina de copii! Langa strana, pe partea dreapta, erau baietii, pe dreapta, fetele. Femeile, fetele mari si barbatii, in spate. Preotul in fata altarului, langa grupul de fete. Toti aveau carticele in maini si participau la slujba. Grupul baietilor, grupulul fetelor, apoi cei mari.
Uitasem cat de induisatori, sotiosi, frumosi sunt copiii adevarati de la tara. Chipul rotund, tunsi scurt, pistruiati, neastamparati. Si totusi, atat de seriosi in misiunea lor la biserica... O senzatie de Romanie veche, taraneasca, reala, nemuritoare. In biserica aceea totul a fost real, s-a petrecut atunci, acolo.

"Mergi la cer si Te aseaza lânga Tatal Creator. Tu ce lasi în lume pace, Iisuse Salvator!" se canta, cu lumanarile aprinse in maine, in timp ce oamenii, cu liota de copii alaturi, inconjurau biserica.
Un vis din copilarie, pe care aseara l-am simtit si azi l-am trait...

UN VIS...

Bătrânul privea înainte. Atât. Doar înainte şi doar privea. Nu cred că în mintea lui se întâmpla ceva. Un gol interior, îmbrăcat într-o aură jucăuşă, din când în când un gest al mâinilor, ca şi cum îndepărtează din sine alt trup.
Privirea bătrânului coborî brusc spre picioarele mele, pe care le lipisem de pământ până la genunchi. Fără să vreau mi-am aruncat mâinile înainte, de teamă să nu îi strivesc privirea sub picioarele mele. Zâmbeşte şi nu ştiu ce să fac cu mine. Închid ochii.
Simt fiori în palme şi tălpi. Bătrânul e tot acolo, îl simt, şi totuşi toată valea e plină de el. Eu sunt toată valea. Fiorii umblă bezmetici, până mi se cuibăresc în inima.

Deschid ochii şi privesc înainte. Atât. Doar înainte şi doar privesc...

dimineti si gandurideseara

nu mai încerc să număr zilele, oricum nu sunt ale mele. doar dimineţile se pot număra, cele de dinainte de trezire. atunci gândul stă singur la geam, fără tine fără durere fără dor. singur cu faţa spre tine.
gândul tău nu pleacă niciodată mai departe de sufletul tău, s-ar pierde în lume şi nu ar mai şti drumul înapoi.
ai văzut cum arată oamenii rătăciţi de gândurile lor? eu nu, dar ştiu cum arată gândurile rămase fără oameni... chinuitor şi năpăstuitor!

de asta nu mai număr zilele! oricum ies mereu în plus...

In talpa

in lanul de floarea soarelui un drum
pasărea şi umbra ei răsturnate

acesta poate fi un poem în oraşul târziu
cu tablouri la fiecare colţ de stradă
cu femei purtate pe buze ieftine de bărbaţi chinuiţi de sete

nici o pasăre nu piere pe limba ta
oraşul e totuşi pustiu iar dragostea se pe-trece

uneori talpa devine înger apăsat sub trupul tău
dimineaţa simt rugăciunea cum mă cuprinde în palme
frământata inimii iubire


Lucrurile se întâmplă deseori la suprafaţă, tocmai pentru că profunzimea aparţine fiecăruia dintre noi. Şi, tot aşa, fiecare avem propria profunzime, care nici măcar nu e neapărat să coincidă cu cea a aproapelui nostru.
Suprafaţa scapă deseori de sub control. Şi, deşi pare doar o chestie de suprafaţă, neimportantă şi nesemnificativă, ajunge să tulbure şi să influenţeze - dureros chiar - profunzimea.
Suprafaţa apasă prin cuvinte, gesturi, neînţelesuri, întelesuri, devine esenţială tocmai pentru că nu mai ştim încotro să privim.
Undeva este un capăt. Nu îl văd, deci îmi lipseşte până şi reperul acestui capăt. Doar îl simt, mi se încolăceşte în urechi, de-a lungul spinării, până jos, la coapse, apoi pe mijlocul stătut, fracturat de lume.
Până în talpă puţin i-ar mai fi capătului, dar de talpă se teme.

Vioara care uneste

Îmi plac oamenii care se dezvăluie prin gesturi mici, în cuminţenia spiritelor înalte. Am mers la concertul Filarmonicii mai mult motivată de încăpăţânarea de a nu renunţa la muzica de vineri, deşi, din cauza oboselii fizice, am crezut că nu voi rezista până la final. Am rezistat.
Pe scena, alaturi de orchestră, cea mai spectaculoasă alăturare, cea mai incitantă combinaţie! Un uriaş de 40 de ani, uriaş în muzică, uriaş şi la propriu: violonistul Florin Ionescu-Galaţi. Fiul marelui violonist şi dirijor Ilarion Ionescu-Galaţi. Alaturi de el, o faptură de numai 13 ani! Micuţa violonistă din Sighetul Marmatiei, elevă în clasa a VII-a, a cântat deja pe scene mari din ţară şi străinătate. Raluca Michnea a fost aproape o nălucă alături de partenerul său, împreună cu care a interpretat Concertul pentru două viori şi orchestră în la minor, de A. Vivaldi, dar si J.S.Bach, Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor.
De ce nălucă? Îmi imaginez un vultur zburând alături de o micuţă colibri, fără ca pasărea să fie zdrobită de vânt, dar şi fără să se îndepărteze de partenerul de zbor. Unde este, aşadar, meritul vulturului? Aici, în măreţia lui, vulturul nu mai este mare prin efort, ci prin gesturile mici faţă de micuţa colibri, fără însă a o menaja, ci tocmai ridicând-o la înălţimea cerului său. Poate e doar o metaforă, poate e doar o motivaţie în plus, dar cât de frumoasă e muzica (şi) astfel!
După Vivaldi - un început mai mult "de prezentare", de studiu reciproc, solist şi publicul său - Florin Ionescu-Galaţi a făcut un lucru rar într-un concert simfonic: a vorbit despre un Om, despre sfârşitul călătoriei sale. În urmă cu două zile, s-a stins din viaţă marele violonist Ştefan Gheorghiu, care a format generaţii întregi de alţi mari violonişti ai României. Artistul i-a dedicat fostului său profesor Concertul lui Bach. Impresionant cum consacrarea unei creaţii transformă radical percepţia, impresionant cum lacrima violonistului se umple de Bach pentru a pătrunde apoi în sufletul deschis al spectatorului!
La final, singurul buchet primit de violonist a trecut, firesc, în mâna tremurândă a micuţei colibri. La fel de firesc, vulturul a sărutat delicat mânuţa violonistei. Poate că frumuseţea e doar pe scenă, poate că nici violonistul nu e vultur şi nici micuţa colibri nu va ajunge o mare violonistă.
Nici nu mai contează... Povestea a existat, s-a consumat, s-a trăit...

OCTAVIAN PALER - Avem timp

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Aplauze mute, pentru un urias fara sunet

Prima audiţie a Simfoniei a IX-a a fost dirijată de însuşi Beethoven... surd. Se întâmpla în anul 1824, în Viena. O Vienă fierbând in aşteptarea evenimentului, care se petrecea la şapte ani de la ultima audiţie oficială a unei simfonii a compozitorului. Publicul îl aştepta, îl adula, îl iubea. Pe Beethoven, care se încăpăţâna sa existe în mijlocul muzicii, chiar dacă sunetul dispăruse pentru totdeauna din muzica lui.
Audiţia pentru Simfonia a IX-a a fost un dezastru!
Instrumentiştii au făcut faţă doar pentru că un alt dirijor stătea, discret, în spatele lui Beethoven, şi conducea audiţia.
Însă publicul a simţit forţa simfoniei, a simţit măreţia şi frumuseţea muzicii. În cele din urmă, a înţeles şi ce se întâmplă: Beethoven era surd, nu putea auzi aplauzele! Când s-a întors spre sală, o mare de batiste albe flutura în faţa lui... Un ropot de aplauze mute, transformate în zbor alb, pentru un uriaş fără sunet.
O poveste frumoasă, veche şi înălţătoare...

Te imbratisez, OM!

Facem paradă de vorbe, demonstrăm capacităţi supranaturale şi competenţe intelectuale incredibile, dar ne ruşinăm de o simplă îmbrăţişare, nu avem curaj să atingem o mână. Şi zâmbetul devine aproape inutil, de vreme ce nu reprezintă decât un cod al relaţiilor cotidiene de bună creştere.

Nu mai citim în priviri, în timbrul vocii, în nuanţele de dincolo de vorbe.

Am simţit asta, şi am simţit şi ciuda în mine însămi. Posibil să fie sechele ale unui timp în care observam îngrozită cum afectivitatea exagerată transforma oamenii în goliciuni îmbrăţişate. Frica de singurătate, de ridicol, de cine ştie ce sau cine, ne determină să renunţăm la gesturi care ar provoca, în aproapele nostru, reacţii sterpe sau doar împietrite în convenienţe. E posibil să fie aşa. Prima dată. A doua oară. Dar a treia zi, de dimineaţă, s-ar putea să ne trezim cu un fâlfâit de aripi pe umăr…


TE ÎMBRĂŢIŞEZ, OM!

DE SUFLET, in creion...

OANA PELLEA - Jurnal

E bine in talpa. E atat de aproape de pamant, incat e locul cel mai aproape de moarte, de reintoarcere. Talpa e inceputul verticalei, fiind inca orizontala.

Am urcat in genunchi.

Cu cat urci mai mult, cu atat creste orgoliul mai mult. Cand ajungi in cap, e jale. Ar fi bine daca ar vorbi din cand in cand capul cu talpa, asa el n-ar lua-o razna. Ar mai tine contactul cu pamantul. Asa, capul n-ar uita mirosul pamantului.

(...)

Un om ocupa cu talpile lui vreo douazeci si ceva de centimentri. Dar raza orgoliului lui e de cativa kilometri. Si uite asa ne calcam pe orgoliu si nu mai avem loc unul de altul. Si raza de orgoliu creste ca o umbra, din ce in ce mai mult, de aproape a intunecat Pamantul.

O cutremuratoare poveste din crestinatate

In anul 2005, un preot poposeste la Manastirea Petru Voda. Trecuse tocmai de 80 de ani de viata. Parintele a slujit intreaga viata la Biserica Plumbuita din Bucuresti, alaturi de preoteasa care il vrednicise cu patru copii. La batranete, noptile incep sa ii fie strabatute de ganduri si viziuni. Cineva il cheama.
Intr-un sfarsit, gaseste calea. Paseste pe poarta Manastirii Petru Voda, pentru ca acolo il trimite Domnul, acolo il cheama inima.
"Trei zile sa traiesc in manastire, si apoi pot sa mor", il aud spunand apropiatii.
Ajunge langa umarul Parintelui Iustin. "Parinte, am venit sa intru in manastire", spune preotul Fuica celui care, in visuri si clarviziuni, ii promisese ca va veni.
"Te asteptam", ii spune Parintele Iustin, fara sa isi intoarca chipul. "Stiam ca vei veni".
Parintele Fuica se calugareste si merge pentru ultima data in familia sa, la Iasi. "A fost miercuri si ne-a spus ca s-a calugarit si ca nu va mai iesi in lume. A plecat la Petru Voda. Joi am aflat ca a murit", povesteste unul dintre fiii parintelui Fuica.
Parintele Fuica s-a calugarit. A treia zi a fost omorat, in curtea Manastirii Petru Voda, de un student la Teologie, care l-a confundat cu Parintele Iustin, in fata a zeci de credinciosi.
Cum oare randuieste Dumnezeu vietile, si cat de mare trebuie sa fi fost sacrificiul acestui om ales sa salveze viata Parintelui Iustin? In ce planuri si pentru ce fapte a marturisit acest parinte marea sa jertfa?
Este cutremuratoare povestea. Pentru ca bietul student avea un plan, dar Dumnezeu nu a impiedicat planul, ci doar a naucit un pic faptele.
Bietul student avea randuita aceasta fapta, asa cum Parintele Fuica avea, la randul sau, randuita aceasta moarte?

Povestea am aflat-o ieri.

Mi-e dor de teatru!

Imi vine in minte povestea cu porumbelul lui Picasso. Poate ca nu nici nu este adevarata. Desi tind sa cred ca da. Prin anii 50 ai secolului XX, Pablo Picasso a fost solicitat sa ii faca portretul lui Stalin. De buna credinta, Picasso a schitat un tablou, bineinteles in stilul sau. Tabloul a fost refuzat cu tremurici si spaime pe chipul celor trimisi din marea Rusie. Atins in orgoliul sau, Picasso ar fi scos de dupa dulap un tablou vechi, reprezentand un porumbel, tabloul fiind grabnic acceptat. Si dusi au fost! Curand, lucrarea a fost premiata, porumbelul a devenit simbol, iar artistul primit in Comitetul Mondial al Pacii. Replica lui Picasso, atunci cand porumbelul pictat a parasit atelierul, a fost: "Uite la ei! Habar nu au ca nici macar nu e porumbel, e porumbita din fereastra mea. Daca ar sti ei ca si-a devorat partenerul, mancandu-l de viu...".
Ce a devenit peste ani porumbelul? Cum am fost devorati noi insine de pacea pe care o proslaveam, cum ne-am mancat de vii unii pe altii si cu ce pret am platit aceasta pace?

Imi vine in minte povestea asta dupa ce am fost la teatru. Si nu stiu de ce, de un timp, de la teatru mi-e inima grea. Parca nici acolo nu mai este loc. Incepem sa semanam tot mai mult cu realitatea, pe cand alta data fugeam la teatru ca sa scapam de "afara". Teatrul braveaza, intr-un timp in care este nevoie de soapte, de revenire la genunchiul cel mai de jos, de murmur grav, continuu, de acea mantra care, inconstient, ar trebui sa intoarca chipul spre lumina.

De ce devin tot mai constienta ca tu, teatru, esti porumbita devoratoare? Am vazut un spectacol, in urma cu vreo luna, de la care am iesit pe bucati. Capul pe umeri, dar umerii sub talpi. Ochii mi-i pierdusem prin stomac, de unde probabil priveau scofalciti spre grozavia pe care regizorul tocmai mi-o prezentase, bineinteles, in chip de comedie.
Un teatru dus la esafod chiar de oamenii sai.
Oameni care formeaza la randu-le oameni. Superficialitati fumegande, razande, clapauge, incapabile sa simta adancimea unui cuvant, ci doar palma trantita peste cur. In teatru, palma peste cur inseamna un caracter, asa cum aceeasi palma lipita de obraz inseamna altceva, asa cum o privire vorbeste intr-un fel, iar doua priviri in alt fel.

Atata timp cat rasul hohoteste doar la anumite parti ale corpului, dar actorul nu reuseste sa umple restul de privire, spectacolul devine un cabaret, un teatru de revista repetabil si simplut.

Mi-e dor de un teatru frumos, sa rad cu lacrimi si sa plang cu ochii inchisi. Mi-e dor de un teatru in care actorii stiu ce fac, stiu ca joaca pentru mine, nu pentru ei. Mi-e dor de un teatru din care sa uit sa plec.



Ultima data cand am plans la teatru? "Daruiti copiilor ingeri", dar nu de prima data, ci abia cand l-am vazut a patra oara. Si am plans uitata de mine, cu lacrimi lungi.

Jurnal cu "Jurnalul" Oanei Pellea

31 ianuarie 2010, duminica

E ora 3, spre dimineata de duminica. Citesc Jurnalul si ma cuprind fiorii: "Vivaldi. De ce "merge" mult mai bine seara? Sigur, e solar - ei si? Ma intreb in ce parte a zilei a compus anotimpurile? Dor de David Warrillow. (...) Un preot care s-a hotarat sa devina actor, vazand ca la teatru vine, din pacate, mai multa lume decat la biserica".
Coincidenta sau o constienta alaturare a celor doi? Vivaldi a fost, la randul sau, preot, intrat de la 15 ani in manastire. Din cauza unei firave sanatati, s-a ocupat de educatia muzicala a fetelor orfane si a celor nelegitime, parasite in manastire. A compus cu o modestie specifica monahilor, iar muzica sa a ajuns la public abia peste aproape 200 de ani, cand a fost descoperita. David, un spirit inalt, fost preot, fost actor, fost pamantean. In Rai.


28 ianuarie 2010, joi

Draga Oana (iti spun pe nume, pentru ca iti scriu in gand, si in gand sufletele sunt nestiutoare, nu cunosc politeturile si regulile decentei pamantesti), am cumparat cartea. Pe care o vreau de ceva timp, dar acum a ajuns la mine. Azi am inceput a citi, si descopar ca maine e ziua ta. Si mi-am zis ca trebuie sa fie duminica. Desi va fi vineri. E frumos si duminica - atata frumusete intr-o zi de duminica a pus Dumnezeu, dar e frumos si vineri, cand miroase a busuioc si a amintiri. Cred ca va fi o duminica de vineri, adica o sarbatoare sfanta.
Mi-amintesc cum acum ceva timp am vazut interviul de la Profesionistii si am plans ascultandu-te. Am incercat sa scriu tot ce am simtit atunci si nu am reusit. Nu am gasit cuvinte potrivite. Acum ma bucur ca nu am scris nimic. Pentru ca, citind cartea, aflu in ea tot ce nu as fi reusit sa povestesc eu dupa Profesionistii.
Nu stiu daca aceste cuvinte vor ajunge la tine. De asta scriu in gand. Pentru mine e important sa scriu si sa spun LA MULTI ANI!
Cred ca exista frumusete pe lume, cred ca exista oameni si ca ingerii inca se mai bucura de noi.

LA MULTI ANI, DOAMNA SI FEMEIE SI OM SI ACTRITA-MINUNATA!

Cu dragoste si pace

Cum am lasat sa circule prin lume un rau sau despre nevoia de a avea conflicte!

In urma cu patru ani, in primavara lui 2006, o veste cutremura Romania si strainatatile: Parintele Iustin Parvu a fost schimbat din functia de staret al Manastirii Petru Voda, locas ridicat de Sfintia Sa! Au inceput a curge mesajele, memoriile, alertele crestine si acuzatiile necrestine! Fara sa stiu prea multe din toate acestea, am pornit in muntii Neamtului, cu gand sa merg la Maica Benedicta, la Manastirea Varatec. Dumnezeu m-a trimis, insa, in alta parte, astfel ca am ajuns, in Duminica Floriilor, la Petru Voda. Doua saptamani mai tarziu, Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga) se sfarsea din viata…
Am nimerit, asadar, la Petru Voda, in mijlocul unui taifun al credintei greu de controlat. Povestea este cunoscuta, nu voi starui asupra ei. Important este ca am inteles, mergand acolo, ca lucrurile stau altfel decat se arata lumii, in mare parte datorat faptului ca am poposit nu alaturi de pelerini, ci in chilia unei maicute cu care am sporovait pana dupa miezul noptii. Asa ca reportajul meu a fost – singurul in vremea aceea – diferit de toate celelalte. Arata, in fapt, ca schimbarea staretului, a Parintelui Iustin, era chiar vointa Parintelui.
Scriu toate acestea pentru ca mi-am amintit, acum cateva saptamani, de reactia unui om care intre timp a plecat la Domnul. Artur Silvestri, casatorit cu botosaneanca Mariana Braescu – Doamna Casa Lux, cum o cunosc romanii, a citit reportajul meu trimis revistei Agero Stuttgart (publicatie aleasa de mine tocmai pentru ca se adresa unui mare numar de cititori din strainatate). Reactia lui Artur Silvestri a fost fireasca de la un punct, nefireasca apoi. Mi-a displacut si atunci, dar si acum, recitind corespondenta, modul sau de a actiona: mai intai deschis, invocand nevoia unei discutii lamuritoare, pentru ca apoi sa abordeze acuzator problema, aproape agresiv. Redau parti din aceasta corespondenta, pentru ca ea ilustreaza situatia din primavara anului 2006, dar mai ales incrancenarea unora dintre "aparatorii" crestinatatii, chiar si atunci cand ea, crestinatatea, nu are nevoie sa fie aparata, ci doar ascultata, cu smerenie, pace si ascultare.
Voi reda, asadar, mail-urile, in ordinea cronologica, terminand cu doua scrisori care nu mai au nevoie de lamuriri: cea a Parintelui Iustin catre Mitropolitul Moldovei, in care cere inlocuirea sa cu Parintele Lavrenchie Lucian Carp, si pe cea a tanarului staret, care a demisionat.

30 Aprilie 2006,Duminica Tomii
Draga Florentina Tonita,
Citind insemnarile Domniei Tale despre Manastirea Petru-Voda, am observat felul cum acestea se incheie. Rezulta ca, acolo, toate ar fi intrat in normal. Avand in vedere, insa, ceea ce este de notorietate, as vrea sa imi spui ce semnificatie are, in acest caz, notiunea de "normalitate". Par. Justin s-a reintors in scaunul de staret? Sau totul a ramas asa cum era la sfarsitul lunii trecute?
Cu bune doriri,
Silvestri
Dr.Artur Silvestri
professeur de Gestion Immobiliere &expertise patrimoniale
Universite' Francophone Internationale-Bruxelles
Bureau de Bucarest(Roumanie):
Association Roumaine pour le Patrimoine(ARP)
10,rue Ciprian Porumbescu ,Bucarest,code 010652


1 mai 2006
Domnule Artur Silvestri
Hristos a inviat!
Inteleg nedumerirea pe care reportajul meu a stirnit-o, in conditiile in care nenumarati oameni sint bulversati de ceea ce s-ar intimpla la Petru Voda. Dupa ce am citit mesajele de sustinere a Parintelui, trimise de pe toate meridianele, am inteles ca nu e bine sa persiste aceasta stare de confuzie. Precizez ca intentionat nu am dezvoltat decit in treacat aceasta problema in cele scrise de mine. Acum, la intrebarea plina de uimire a Domniei Voastre, vrind sa dau un raspuns cit mai bun si in adevar crestin, am cerut ajutorul unui preot apropiat Parintelui Iustin, care mi-a confirmat cele constatate de mine la fata locului. Parintele Iustin, dupa cum mi-a povestit sora Mihaela si mi-a confirmat astazi parintele caruia i-am cerut parerea, vrind sa lase manastirea pe miini sigure si tinere, a pregatit intru staretie un preot tinar, de 30 de ani, care insa nu s-a bucurat de sustinerea fratilor din interiorul lacasului de cult, ceea ce a dus la mihnirea profunda a Parintelui Iustin. De asemenea, si in Manastire, si in afara ei, se stie de apropierea intru duhovnicie dintre Parinte si IPS Mitropolit Daniel al Moldovei, si se pare ca acesta din urma nu poarta vina celor intimplate pina acum. De altfel, foarte curind va aparea o carte intitulata “Parintele Iustin, prigonit de ucenicii sai”. Acest fapt cred ca spune mult si se constituie intr-un foarte clar raspuns la toate cele petrecute. Atmosfera in Manastire este intocmai cum am descris-o in reportaj: totul se linisteste, singurul om trist de acolo fiind Parintele staret, din motivele enumerate mai sus, insa.
Cu respect si bucuria de a clarifica un fapt de notorietate, cum spuneti, va asigur de ceea ce imi cereti: La Petru Voda este o stare de frumoasa normalitate si credinta crestina.


1 Mai 2006
Draga Florentina Tonita,
Intrebarea pusa de mine avea rostul de a intelege de ce anume ai scris astfel si, fiindca mi-ai raspuns cu amabilitate (iti multumesc pentru aceasta) mi-am dat seama ca era asa cum am intuit. Intelegi, prin urmare, ca nu asteptam sa imi deslusesti situatia de la Manastirea Petru -Voda si nici macar daca Par.Justin mai este sau nu staret, fiindca stiu ca nu mai este; este doar, simbolic, "proin-staret", adica "fost". Pe mine m-a interesat, repet aceasta, felul cum un om tanar, ca Domnia Ta, scrie indefinit - dar intr-un anume fel - intr-o revista foarte citita cum este AGERO, si am voit sa-mi explic si de ce aceasta: nu cunoaste tema? nu o documenteaza? i s-a impus sa o faca (ar fi fost pacat sa fie asa si vad ca nu este,intr-adevar)? I s-a sugerat, cu abilitate, un punct de vedere anumit? Acum imi este clar; aceasta este realitatea, este un "punct de vedere sugerat cu inteligenta".
Privitor la aceasta tema, am sa-ti spun numai cateva cuvinte, caci nu cred ca este cazul sa staruiesc. Nu exista nici un motiv pentru a scoate un Om Mare din staretia Manastirii pe care a fondat-o decat acela pe care Mitropolitul actual l-a avut in vedere; el nu trebuie – si nu poate sa fie discuplat, caci oricum il vede Dumnezeu. Mi-a creat un sentiment ciudat faptul ca Domnia Ta iti imaginezi ca Mitropolitul Moldovei a facut bine si ca Par.Justin i-ar fi recunoscator. Par.Justin mi-a scris o scrisoare, multumindu-mi fiindca am initiat protestul public pentru re-aducerea lui in scaunul ce merita (scrisoare de existenta careia ma indoiesc – nota mea), o scrisoare pe care am primit-o in ziua de Izvorul Tamaduirii, de unde nu rezulta nicidecum ceea ce sustii Domnia Ta. Dar, evident, acestea nu sunt teme care cred ca te-ar putea interesa acum caci exista o concluzie pe care o ai, pe care am citit-o si am dorit sa stiu daca este adevarat ceea ce citesc. Si aceasta concluzie circula: RAUL ESTE FACUT (sublinierea mea).
As dori sa inchei acum, dar nu inainte de a-ti spune astfel: esti un om tanar si cred ca esti un om cinstit. Ti-am citit cateva poezii sensibile si delicate. Nu fii (sic!) complice cu Raul iar daca vrei sa cunosti adevarul, macar atat cat il putem cunoaste noi, nu crede aprioric in nimic si mergi, daca ai bunavointa, pana la radacina lucrurilor.
Cu bune doriri,
Silvestri


Scrisoarea Protosinghelului Iustin Parvu adresata IPS Mitropolit Daniel
Inalt Prea Sfintite Parinte,
Subsemnatul, protosinghelul Iustin Parvu, staret al Manastirii "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" - Petru Voda, fiind la o varsta inaintata de 88 de ani, dupa 15 ani de staretie in aceasta manastire pe care am inceput-o din temelii si am adus-o la o stare de stabilitate materiala si duhovniceasca, va rog sa binevoiti a asculta cererea mea de a ma retrage din functia de staret. Motivele care m-au indemnat sa iau aceasta hotarare sunt atat varsta inaintata, cat si dorinta de a lasa inca in viata un succesor care sa continue ampla activitate a manastirii noastre. [...] Toata aceasta bogata activitate are nevoie de o supraveghere atenta, de multa putere de lucru. Deoarece eu insumi, la varsta mea, fiind ocupat si cu problemele credinciosilor care vin la manastire, nu pot sa ma ingrijesc de toate acestea cum s-ar cuveni, am socotit nimerit sa las pe ieromonahul Lavrentie Carp, vietuitor in obstea noastra, in functia de staret al manastirii , pentru a putea prelua din timp sarcina de a purta de grija de bunul mers al manastirii si, fiind numit de mine personal pentru a evita eventualele neintelegeri ce s-ar isca. [...] Cel ales de mine pentru a prelua functia de staret, si pe care ma angajez ca-l voi sustine si-l voi indruma in dificila sarcina a pastoririi sufletelor si a slujirii lui Dumnezeu din aceasta postura, este ieromonahul LAvrentie Carp Lucian. Motivul acestei alegeri este ca il cunosc de multa vreme, inca dinainte de a intra in manastire, si am vazut ca este cel mai potrivit [...].
Al Inalt Prea Sfintiei Voastre supus ascultator,
Staret Protosinghel Iustin Parvu,
23 martie 2006


Inalt Prea Sfintite Stapane,
Subsemnatul, Ieromonah Lavrentie Carp Lucian, fiind numit in funcita de staret al Manastirii Petru Voda, dar neputandu-mi lua in primire atributiile datorita evenimentelor binecunoscute de la instalarea ca staret, vin prin prezenta catre Inalt Prea Sfintia Voastra cu cererea de a-mi aproba demisia din postul si functia de staret, avand urmatoarele temeiuri:
In primul rand, desi nu ma mustra constiinta ca as fi rapit rangul acesta prin vreo nedreptate, dupa cum sunt acuzat, doresc sa ma retrag de bunavoie pentru ca nu doresc sa iau locul parintelui Iustin si cred ca nici altcineva nu-i poate lua locul.
In al doilea rand, se pare ca parintele Iustin nu poate fi inlocuit din staretie nici in practica, el fiind cel care stie rostul lucrurilor din aceasta manastire, pe care a intemeiat-o, cu o activitate complexa [...], dar nici in inima oamenilor, atasament ce s-a dovedit ca atarna greu.
Orice lucru inceput rau cu greu se poate sfarsi bine. Mai bine este sa se curme.
Cu nadejdea ca-mi veti primi cererea si-mi veti intelege atitudinea si cu speranta ca inima de crestin a fiecaruia se va trezi spre faptele adevarat evanghelice de smerenie si dragoste nefatarnica, am incredintarea ca se va ajunge la pace si buna intelegere in Hristos.
Al Inalt Prea Sfintiei Voastre supus ascultator,
Ieromonah Lavrentie Carp.


PS: In luna decembrie 2009, o alta veste a facut inconjurul lumii: Parintele este bolnav, facem apel la rugaciune! Din nou panica, apeluri, memorii, agitatie. Aflu repede ca Parintele sufera de o raceala care, la varsta de peste 90 de ani, poate deveni delicata. Insa reactia sa, atunci cand a aflat de agitatia lumii, mi-a amintit de valurile din 2006. Parinte, i-a spus cineva, auziti, crestinii de peste tot fac apeluri la rugaciune pentru Sfintia Ta. De s-ar ruga macar pentru ei, in fiecare zi, ar fi spus parintele.
Cred ca sintem mai atenti la ceilalti si ca traim o religie tot mai zgomotoasa, mai mandra si mai orgolioasa. Sfintii nostri de pe pamant nu au nevoie de marile noastre dovezi, ci de marile noastre taceri, smerenii, intru rugaciune si pace. De acolo vine lumina.

Cand titanii iubesc pe pamant...

"Impresia de frumuseţe a fiinţei şi a muzicii lui G. Enescu mi-a dat un şoc tonic, vital, să lupt şi eu pe măsurile mele, pentru a nu degrada nimic din viaţa mea...
Când l-am cunoscut mai bine, l-am găsit mai pământean. Transfigurarea de înger, de titan era a concertelor. Acea dăruire totală a marilor artişti care-i aşează într-o înfrăţire aparte de transfigurare, poate fi exemplu pentru oameni să nu dispere de mediocritatea atâtor alţi oameni.
Pe prinţesa Maruca Cantacuzino Enescu a iubit-o toată viaţa, dar s-au căsătorit cam la sfârşitul vieţii lui. Grandoarea sufletului lui Enescu s-a putut arăta şi în dragostea pe care i-a purtat-o. Enescu era la Paris când a aflat că Maruca – într-un act de disperare – şi-a dat foc pentru Nae Ionescu. A lăsat toate contractele baltă şi s-a întors în ţară ca s-o îngrijească.
Atunci s-a căsătorit cu ea. El a iubit-o şi aşa desfigurată… O mare iubire este tot atât de rară ca un mare talent: nu-i e dată oricui…
Enescu ştia să cânte, ştia să iubească. Privindu-i, îmi devenea clar prin exemplul lor ce e efemer într-un om şi ce calităţi rămân. Tinereţea dispăruse la amândoi, dar nobleţea lui Enescu rămânea vie în fiinţa lui.
Nu cred că Maruca l-a înţeles vreodată pe Enescu, care era un om excesiv de modest. Dintr-o prea mare dragoste pentru ea, a îndurat cumplite umilinţe din partea ei: este nobilitatea lui şi ingratitudinea ei, care dincolo de o spoială de cultură primită în familie, nu pricepea nimic din genialitatea lui Enescu. Ea credea că dacă are obârşie nobilă şi el nu, i-a făcut o favoare că l-a luat de bărbat. Or, smerenia lui autentic ţărănească era cu adevărat nobilă: fiecare gest, fiecare privire a lui erau distinse. Multă lume a spus că s-a căsătorit cu ea pentru că era snob şi voia să parvină. Nu-i adevărat: el a iubit-o pur şi simplu pentru că avea ceva din chipul ţărăncilor lui Grigorescu, ceva autentic românesc… Foarte des iubim o iluzie, nu o realitate.
A fost – dacă vrei – crucea vieţii lui, în afara genialităţii ce atârna pe umerii lui...".



Henriette Yvonne Stahl (1900 – 1984)

EU-L şi SINELE său

Nu devenim mai frumosi odata cu limpezirea si cumintirea pana la abstract a sentimentelor. Orice forta creativa, deci si cea emanata de contradictiile, spaimele si excesele trairilor de zi ori de noapte, ne determina sa identificam probleme care, in timp, devin surse, resurse si chiar suporturi pentru existenta fiecaruia dintre noi.

Este absurd, deci, sa ne dorim pacea? Sa visam la domesticirea si liniaritatea sufleteasca, doar pentru ca tindem spre o comoda intelegere a lumii? Daca liniaritatea se constituie dintr-un cumul de sentimente care circula numai pe orizontala, atunci nu putem ajunge decat, cel mult, lujeri firavi, cruzi, necesari supravietuirii celorlalti, inutili propriilor existente. Verticalitatea cuminte, gri, nu este nici ea mai departe, daca inaltimea se atinge doar cerebral, fara traire.

Un om devine semenul sau doar atunci cand se dedubleaza, intr-un proces de autodefinire spatiala si autosuficienta temporala. Excluderea, fara negare, a timpului naste spatiul necesar desfasurarii sentimentelor. La inceput haotic, scandalos, conflictual, frivol, poate chiar periculos. Ce va ramane, oare, la final... O noua viata sau o veche existenta? Depinde ce vom recunoaste si cum vom face primii pasi spre Dumnezeu...

un vis dureaza trei secunde!

clipa - precum secunda prefacută în ea însăşi -
urma piciorului pe apă când
înveţi drumul neştiut al şarpelui

încolacita lumină pe umbra unui sân de femeie
visează din alte vieţi bărbaţi sculptaţi în ceară de dragul copilelor din flori

regăsirea în lume e un pustiu prelungit de o parte şi de alta a câmpului
(niciodată nu înnozi tulpini cu numele tău)
dansăm trist, în goliciunea trupului şerpuit a drum de rouă

vii dimineaţa, alungi liliecii din prag
noaptea te ştie, te sărută pe furiş
hai la mare, te spăl în valuri cu bucăţi de inimă, roşeaţa spartă în golf
a plâns de pasăre

(auto)recunoastere

frig lipit de suflet. viaţa pare mai frumoasă privită dinlăuntru, dinspre iubire spre lumină, ca un înger de dragoste printre copacii tuturor anilor pătimiţi. e o tristeţe mâncată pe nerăsuflate, o tare durere şi nemărginire.
timpul caută sprijin. se caută pe sine. eu pe mine mă simt ca şi cum aş fi purtată pe umeri de alte două persoane care îmi seamănă. le ştiu, dar îmi sînt străine şi parcă tocmai asemănarea aceasta mă irită. îmi aduc aminte de mine, aştept şi totuşi trăiesc mai departe, visez şi totuşi deschid ochii în fiecare dimineaţă.
se făcu dimineaţa devreme...
se luminează cerul, ca o floare după ploaie.

Tovarasa Invatatoare era o Doamna!

Ii povesteam unei persoane dragi despre invatatoarea mea, care mi-a conturat primii ani din viata cu zambet, cu lacrimi si cu muscate in fereastra clasei.
In scoala din sat, la cativa kilometri de Barlad, Tovarasa Invatatoare ne umplea toata saptamana capul cu litere si cifre, iar sambata, in fiecare sambata, dupa ore, spalam dusumeaua clasei cu motorina, scuturam, maturam, dereticam, pregateam locusorul pentru inca 7 zile de litere si cifre.
Era aspra, se apropia de pensie. Iubea florile si cred ca ne iubea si pe noi. Tin minte despre Tovarasa Invatatoare ca nu a lipsit niciodata din clasa, desi facea naveta de la Barlad. Cand viscolea, cand era ghetus de lunecau si trenurile pe sine, Tovarasa ramanea in sat, la o batrana, ca sa nu riste sa nu poata ajunge la noi. Se intorcea acasa cand autobuzul sau trenul se incumetau la drum.
In toamnele noroioase purta galosi, pe care ii descalta in clasa si ramanea intr-o pereche de incaltari frumoase, de batranica simpatica si cocheta.
Odata, desi mama ma rugase sa pastrez secretul - urma sa ma mut cu familia la Barlad - nu am rezistat si i-am spus, in mare taina, ca intr-a doua nu voi mai fi in clasa ei. A scos copiii in pauza, m-a luat pe genunchi (niciodata nu facea gesturi de apropiere fizica fata de noi, elevii) si mi-a spus sa ii aduc o muscata, sa o aiba in geam, de la mine. Eram fericita! I-am dus muscata, dar nu m-am mutat la Barlad. Tatal meu, care trebuia sa primeasca apartamentul la oras, a murit la doua saptamani dupa ce am inceput clasa a doua...
Asa ca am ramas amandoua cu Tovarasa Invatatoare: si eu, si muscata!
Dupa inca o generatie de elevi, adica peste 4 ani, Tovarasa Invatatoare a iesit la pensie. Mi s-a facut dor de ea peste ani, cand eram la liceu. I-am scris.
M-a chemat la ea. Locuia intr-un aparament mic, langa Gradina de Vara din Barlad. Neschimbata, parca cu mai mult zambet. Ma servea de fiecare data cu dulceata si un pahar cu apa, intr-un aer vechi, curat si misterios. O data pe an ajungeam in Barlad, de fiecare data asteptandu-ma cu dulceata si alte mici bunatati. Imi scria scrisori lungi, rabdatoare, sfatoase, cu aceeasi caligrafie pe care o stiam din caietele de clasa primara.
Intr-o buna zi nu mi-a raspuns la telefon. O sunam mereu din intersectie, aproape de blocul unde locuia. Am pornit totusi spre ea, cu gand ca a renuntat la telefonul fix. In usa a aparut, insa, altcineva. Invatatoarea mea se mutase in alt oras, departe, la fiul sau. Nu am putut sa mai aflu nimic de atunci.
Mi-am amintit deseori de ea. O fi batrana, imi spuneam..., o fi..., n-o mai fi...
Si acum o saptamana povesteam unei persoane dragi despre ea.
Era sambata. Duminica primesc o veste din satul meu, de langa Barlad: Tovarasa Invatatoare a trimis vorba ca vrea numarul meu de telefon. Nu a mai avut rabdare, asa ca peste alte cateva zile am primit numarul ei de telefon. Am sunat. Nu o mai auzisem de 15 ani. Eram ingrijorata, cateva zile primeam semnale ca ma cauta, ma cauta... Am iesit afara, sa ma bucur de albul zapezii.
Ma suprinde cu aceeasi voce: "Ce mai faci?? Cand vii sa te vad? Sa imi scrii, o sa iti scriu si eu, dar sa imi dai adresa".
Ma enerveaza gandul ca nu am rabdare sa socot cati ani are. Adica incep, dar ma pierd pe drum. Nu ne-a invatat, la numere, sa adunam anii de viata. Mai bine... Stiu doar ca acum 30 ani eram in clasa a IV-a.
Acum, peste 30 de ani, parca ma pregatesc sa plec in cautarea acelui om care m-a tinut pe genunchi, asteptand de la mine o muscata de pus in fereastra.
Astazi nu mai exista Tovarase, ci doamne si domni. Exista caiete speciale, ghiozdane burdusite cu tot felul de inventii inutile, ore speciale pe internet.

Insa e sigur un lucru: Tovarasa mea, Elena Suditu, era o Doamna!

Aceeasi Marie, alt ceai... (fragment)

a trecut pe partea cealalta a patului. dimineata acolo vine mai incet, ai timp sa respiri visul, sa il descompui pe fiecare fereastra. o auzea cum pregateste ceaiul, in fiecare dimineata aceeasi rutina, aceiasi papuci de casa dezlanati si plictisitori. cu prima ocazie ii va cumpara altii, va gasi el vreun prilej. gandul ca ii pregatea ceaiul purtand aceiasi papuci pe care ii tarsaia prin casa de cinci ani il facu sa tresara brusc, sa imprastie visurile si sa grabeasca dimineata. mirosul de iasomie il mai imbuna nitel, dar nu destul. de fapt, se plictisise de dimineti, de ceaiuri, de papucii mereu aceiasi, de trezitul in fiecare dimineata. uneori avea chef sa doarma pe care parte a patului are chef, sa se trezeasca pe seara, sa bea cafea incaltat in ghete. partea cu aceeasi femeie nu intra in discutie, pentru ca de asta se ocupase indeaproape in ultimii ani. se stie, barbatii iubesc o singura femeie, atunci cand se afla in prezenta acelei femei.

sorbea din apa cu miros de iasomie, dar se gandea la urmatorul ceai, cel pe care avea sa il soarba peste cateva ore. bineinteles, alta aroma, alta femeie. fara papuci. asa ajungea sa bea, zilnic, patru-cinci ceaiuri, cu arome diferite, in incaltari diferite. numai diminetile pareau grele, din cauza rutinei. poate pentru ca era singurul moment al zilei in care era nevoit sa asiste la preparatul ceaiului.

ceaiul ii ordona si femeile. dependenta de aroma ii asigura zilnic cel putin patru femei. daca era atent la dozele admise, reusea sa nu faca abuz si, astfel, sa se trezeasca in fiecare dimineata in acelasi pat. era singurul moft la care tinea.

Copacii si umbrele lor...

15 ianuarie 2010, Botosani

Premiul National de Poezie, Opera Omnia - DORIN TUDORAN

(Catalin Flutur, Cristian Simionescu, Dorin Tudoran, Mircea Martin)

GELLU DORIAN: "Tinerii poeti sunt, in general, pe linga orgoliosi, ceea ce este bine, foarte vanitosi, ceea ce este rau!"

Interviu cu poetul Gellu Dorian, initiatorul Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, decernat la Botosani, in luna ianuarie a fiecarui an.

- Sunteti initiatorul Premiilor Nationale de Poezie Mihai Eminescu, decernate anual la Botosani. Daca Premiul oferit pentru Opera Omnia a reusit, cu putine exceptii, sa se pastreze intr-un spatiu aureolic, poetii, atat cei premiati, cit si cei nominalizati, fiind in afara oricaror discutii cu privire la valoarea lor, Premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima stirneste, de citiva ani, unde "patimase" pe site-uri, reviste sau bloguri ale tinerilor scriitori. Sunt orgoliile mai mari la autorii tineri?

- Tinerii poeti sunt, in general, pina la proba contrarie sau pina la acumularea unei experiente, pe linga orgoliosi, ceea ce este bine, foarte vanitosi, ceea ce este rau. Premiul National de Poezie Mihai Eminescu a aparut la initiativa mea, in 1991. Opera Omnia. Cel de debut - Opera Prima - s-a ivit la o propunere, in sala de Consiliu a Primariei Botosani, a Poetei Ileana Malancioiu, cind a venit sa-i inmineze coronita Anei Blandiana. Astfel acesta se acorda din 1999, pentru anul 1998, fiind acum la a XII-a editie, fata de Opera Omnia, care se afla la a XIX-a editie. De atunci au fost tot felul de discutii, asa cum se intimpla cu orice premiu rivnit, asa cum este Premiul National de Poezie Mihai Eminescu, cel mai rivnit premiul liuterar din Romania, asteptat de fiecare data si comentat. Insa cele mai banale discutii si acuze au avut loc la Botosani, din partea unor fosti consilieri, fosti din toate punctele de vedere, si ca oameni, si ca orice vreti, care ar fi dorit sa faca parte din juriu national, ceea ce nu se putea, conform regulamentului, fie chiar sa ia premiu si unii dintre poetii traitori la Botosani, la fel de vanitosi ca tinerii de care vorbeam. Acest premiu se acorda unui poet roman contemporan in viata, pentru intreaga opera scrisa, recunoscuta, girata de criticii literari si, acum, de un juriu formata din cei mai reprezentanti critici literari si profesori universitari din patru mari centre culturale ale tarii: Bucuresti, Iasi, Cluj-Napoca si Timisoara. In rest, valuri-valuri de pareri, opinii, suparari, bucurii, ceea ce este absolut normal. Ca organizator, am primit si felicitari dar si critici uneori mult prea dure si nemeritate, mai ales ca veneau de la niste neaveniti. Dar treaca odata cu noaptea si viata lor de nimic.

- Din ce in ce mai multi tineri autori cer lamuriri cu privire la nominalizari. Cine face propunerile, selectiile si, in final, nominalizarile cartilor intrate in cursa finala?

- Exista un regulament. Il anexez aici, sa se vada, regulament publicat si, ca orice regulament, daca nu este respectat, nu se intra in competitie. Chiar de anul acesta, regulamentul pentru premiul de debut a fost rediscutat cu juriul national si imbunatatit, in asa fel ca sa nu mai existe discutii de felul celor de anul trecut. Astfel, se primesc exemplare din cartile publicate in decursul anului precedent lunii ianuarie curent, se trimit la juriu, juriul le citeste, se consulta, fixeaza primele cinci nume, din care, cu vot secret, se stabileste cistigatorul. Nimic mai simplu. Nimeni, in mod unilateral, nu fixeaza vreun nume sau altul, asa cum a lansat un poet local, nominalizat cu ani in urma la acest premiu, cum ca sforile ar fi toate la mine. Sforile organizatorice, care depind de toate celelalte institutii implicate in organizare, tin si de mine, dar asta nu inseamna ca eu stabilesc liste, nume si spun cine sa ia premiu sau nu. Din acest punct de vedere, acest premiu este cel mai corect din toate cite se dau in Romania si nu am lasat niciodata sa se infiltreze si alte reguli decit cele cerute de regulament. Anul acesta, in urma publicarii regulamentului, s-au primit 8 titluri. Poate or fi fost mai multe, si sigur au fost, dar daca nu au sosit, asa cum prevede regulamentul, nu au intrat in concurs. Important este ca nici juriul nu a sesizat si alte nume. De regula, intr-un an, apar cel mult 8-10 debutanti, din care doar cinci conteaza, si mult mai putini evolueaza in sensul unei cariere poetice. Anul acesta editam o antolgie care cuprinde primele unsprezece editii, in care au intrat doar 16 din cei 19 premiati de-a lungul anilor: unii dintre ei au renuntat, au disparut, altii au fost adusi cu greu, insa citiva sunt nume de marca ale celei mei tinere promotii poetice de la noi, si ne bucura ca au fost remarcati si premiati la Botosani, care astfel devine o rampa de lansare si consacrare nationala pentru acesti tineri poeti.

- Se stie ca si juriul este ales in functie de prevederile regulamentului. Cateva referiri la rolul juriului, la spatiile geografice si culturale pe care le are in atentie fiecare membru si, mai ales, cum se ajunge la desemnarea cistigatorului.

- Am spus deja mai sus despre cum este ales juriul. Si cel pentru poetii debutanti are o reprezentare nationala: Bucuresti, Tg. Mures, Sibiu, Suceava, Bacau - orase unde sunt cei mai reprezentanti critici care scriu despre poezia tinerilor. Toti membrii juriului sunt si profesori universitari, nume recunoscute in spatiul literaturii romane ca fiind de notorietate. La fel, la desemnarea cistigatorului, am spus mai sus cum se ajunge, printr-o consultare permanenta intre membrii juriului, care, astfel, nu au cum sa greseasca.

- Anul trecut, unul dintre nominalizati, ma refer la Florin Caragiu, a fost contestat de colegii de breasla intrucit se spunea ca debutul acestuia se petrecuse mult inaintea volumului publicat in 2008. Acum, un alt nume apare in contradictie cu nominalizarea la acest premiu: Monica Stanila. Exista o prevedere in regulament, care eventual sa remedieze astfel de situatii?

- Organizatorii si juriul iau in calcul ceea ce scrie pe cartile celor care participa in concurs, adica DEBUT. In rest, daca se mai intimpla sa fie si situatii de genul celei iscate cu Florin Caragiu, nu este vina organizatorilor, nici a juriului. Daca Moni Stanila a mai publicat o carte, ceea ce eu nu stiu sa fi publicat, si nu si-a prezentat-o juriului decit pe aceasta, pe care o considera de debut, nu este vina juriului. Si Aida Hancer a publicat doua carti de debut intr-un an si a fost nominalizata, dar nu i-a sarit nimeni la git, nici ei nici juriului. Unii poeti mai fac si astfel de debuturi dublate, ca sa ma exprim asa, primele iesiri in public, editorial, fiind considerate de acestia neconcludente. Nu cunosc acum discutiile pe baza nominalizarii poetei Moni Stanila. Or fi. Nu am timp de tot felul de site-uri in care velaitariii isi expun produsele si opiniile la fel de valoroase.

- In mod cert, Premiile Eminescu, decernate anual la Botosani, reprezinta unul dintre evenimentele culturale majore ale lumii literare si nu numai, numele poetilor premiati girind cu asupra de masura acest lucru. Discutiile stirnite pe seama nominalizarilor vor fi, probabil, mai acide de la an la an. Este acesta un fenomen usor de gestionat, se inscrie intr-o normalitate culturala?

- Da, aceste discutii se inscriu intr-o normalitate originala, ca democratia noastra, de altfel. Am dorit ca prin acest premiu sa impunem o nota de seriozitate, de normalitate sanatoasa, dar lumea inca este bolnava si poate peste citiva ani, va fi mai bine. Si Herta Muller, anul trecut, a fost contestata destul de vehement de unii, chiar daca Premiul Nobel se acorda intr-o tara cu o normalitate sanatoasa. Asta este lumea, diversa, cu pareri contradictorii, firesti, de altfel.

Gala de decernare a Premiilor Nationale Mihai Eminescu, Opera Prima si Opera Omnia, va avea loc pe 15 ianuarie, de la ora 17.00, evenimentul fiind transmis in direct pe internet, de http://www.live.botosani.ro/.


Regulamentul AICI

DORUL

Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-asa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.

LUCIAN BLAGA, Dorul - Din volumul „Poemele lumii”, 1919

Descântec de dragoste

trupul meu cu tot cu dragoste îl las la poarta bisericii tale
sã-ti deschizi în fiecare dimineatã somnul cu semnul crucii pe el
sã spui mi se pare cã odatã demult am locuit cu tine
urmele mâinilor tale pe zãpadã le-am simtit
în alt anotimp
talpa rostogolitã în forma chipului tãu
pe care zilnic îl strivesc pânã ce irisii
încep sã mã doarã
coapsele din trunchiul copacului sub care îmi adorm tristetile
linia vietii
aruncatã pe cerul meu ca un curcubeu trist si tãcut
iubirile împrãstiate peste tot în ochi
pe umeri pe glezne

de unde aceste dureri în fiecare dimineatã
cînd deschid portile si mã gãsesc strãin
cu trupul obosit în zãpadã?