Poezii din vreme. Dan Cornel

Astă seară am coborât din nou în timpul de demult, am răsfoit hârtii vechi şi am dat peste poeziile pe care în urmă cu 23 de ani le transcriam pe furiş dintr-un carneţel ponosit. Am mai povestit despre acele întâmplări.

Am rescris astă seară 4 poeme. Cred (adică sigur!) că am mai pierdut din file (am o poezie pe un cap de pagină, nu i-am găsit începutul, dar e acel capăt de poezie care ani în şir m-a urmărit în multe drumuri: "(...) nu vrei să vezi cum muşc, cu durere,/ din ora ce trece de şase?/ E ora când trebuie să-l trezesc pe Dumnezeu" - 1983).

Am scris povestea Pictorului aici, dar şi în revista Mişcarea Literară. (sursa foto: agentiadecarte.ro)



DAN CORNEL (1948-2013)

Ziua părăsirii

Se-ntunecă a ploaie, ce mohorâţi sunt norii,
în sufletul meu plouă cu grea singurătate,
mă dor, ca-n alte vremuri, tăcerile viorii
şi toate-mi par urâte şi toate-mi par furate

cui să întind o mână, sau amândouă, doruri,
chemarea se izbeşte de ziduri şi de uşi,
ferestrele sunt oarbe, pustiu-i fără maluri,
în praf cad pescăruşii, de linişte răpuşi

lumina ta se stinge, încet, prin nori de ploaie,
îţi moare râsul tandru, fără egal în lume,
mi-s mâinile murdare cu cenuşii noroaie
şi iarăşi rămân singur pe-un deal fără de nume

sub fruntea mea-ntristată se prăbuşesc cocorii
simt cum sfârşitul rece în suflet mi se zbate
timpul cerşeşte viaţa din resturi de istorii
agonizând imagini din clipele trădate

şi plouă peste lumea de ceaţă şi de friguri
te caut iar prin beznă, mari ziduri se apleacă
mă prăbuşesc sub ele, nu mai ajung la digul
ce-aşteaptă-n întuneric ca viaţa să îmi treacă...

(26 mai 1983)


Doamne...

Doamne,
omule, te botez "doamne"
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte firul sacru al vieţii,
unde se naşte lumea, ca lume?
Doamne,
ţie, omule, îţi spun
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte cuvântul,
cuvântul spus spre primenirea fugarilor?
Doamne,
de-un timp
nu mai ştiu cine sunt
mă doare cerşitul ce-l fac înspre seară...
Mă doare
şi iarăşi te-ntreb:
unde ne vom regăsi şi când, prieteni,
unde-om găsi un mult dorit răspuns?
Doamne,
unde?  

(1983)


Vitrina 

M-am prăbuşit într-o zi pe nişte scânduri,
erau de esenţă moale şi n-am păţit nimic.
M-am ridicat şi, căutând drumul spre casă,
nu ştiu cum, am ajuns în faţa unei vitrine
care expunea păpuşi mecanice...

Una dintre ele întinde mâna spre mine,
mână de plastic, cu degete retezate;
una mă salută, pare subaltern din armată,
alta stă pur şi simplu în poziţie de zbor...

Şi-am văzut atunci:
una singură nu făcea nici un gest,
m-am uitat mult la ea şi m-am întrebat
cum poate fi o păpuşă atât de tristă?

Şi am plecat.

(1983)


Cine?

Am nişte ani.
Unora care trec paşnici pe lângă mine
nu le vine să creadă că,
într-adevăr,
am treizeci, patruzeci, şaizeci
sau mai mulţi ani...
Oameni, prieteni
veniţi de pe alte meleaguri
la ziua mea,
ştiu multe despre Hiroshima,
şi ştiu multe despre alte ruşini ale oamenilor,
de aceea ascultaţi-mă:
vă vreau lângă mine, să cultivăm
hectarele de pământ care-mi aparţin
cu lalele.
Cine mă ajută?
Cine mă urmează?

(1983)  

duce-m-aş...

în seara aceea destrămai o mănuşă

degetele atârnau în culoarea de ceară a lânii

prin cotloanele timpului locomotivele

vin la culesul poeziei (e primăvară, ziceai, nu vezi sălciile, podul necuprins de gânduri? e toamnă, spuneam, cad statuile, gândacii evadează din ziduri)

are şi moartea demnitatea ei    doar noaptea 
se stinge precum în răsuflarea ta ar rătăci

un poem descompus

(dimineaţa culegi bruma dintre cuvinte

leac pentru singurătatea poetului)

un spectacol fără distribuţie în magazia cu umbre 

nu e niciodată târziu, porţi

coifuri de cenuşă la fiecare scâncet de îngeri

!saltimbancii fără bilet năpădesc grădinile 

(vocea lui Patrick Bruel peste fotografiile din clasa primară)

a plouat, se aude la radio

mai bine salvăm păpădiile

mai bine aruncăm coperţile-n aer

haaai-hui! huuuui-hai, duce-m-aş, îngere,-n rai!

VICTOR TEIŞANU sau Poezia ca reverenţă!

Poet, jurnalist, bibliotecar, fondatorul Muzeului "Leon Dănăilă". Autor de poezie şi depozitar-scotocitor în ale istoriei locale. Cititor al aproapelui-întru-poezie, a scris cu răbdare şi generozitate literară despre cărţile confraţilor săi. Un provincial care şi-a construit la Darabani propriul univers, fără să se lase locuit de complexe sau alte insuficienţe creatoare.

Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 şi până astăzi îl regăsim la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director este. A fondat și administrează Casa Memorială "Leon Dănăilă" din Darabani şi conduce publicația locală "Mesagerul de Darabani".

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutul în poezie al lui Victor Teişanu se petrece în toamna anului 1966, cu prilejul unei întruniri literare la care au participat, la invitaţia lui Lucian Valea, scriitori din Suceava. Printre ei, George Damian, Constantin Ştefuriuc, George Sidorovici, ultimul fiind şi cel care i-a publicat primul poem în "Zori Noi". După acest debut, revista "Cronica" din Iaşi, diriguită pe atunci de Horia Zilieru, îi publică trei poeme.

Numele său se iveşte, mai târziu, într-o antologie a tinerilor poeţi, la Editura Tineretului, un volum girat, la acea vreme, de către Eugen Simion. Aşteptatul debut în volum întârzie însă pentru că, în 1982, în urma câştigării unui concurs, editura Junimea nu mai tipăreşte volumul premiat. Astfel că prima carte a lui Victor Teişanu va apărea în spaţiul literar abia în anul 1994, "Viaţa într-o frunză".

În anul 1969, alături de poetul Lucian Valea, editează la Darabani revista Hyperion, o publicaţie care a reuşit, în vreme, să se impună în spaţiul revuistic naţional, bucurându-se de apreciere deosebită din partea unor scriitori şi critici. Lucian Valea îşi pune apăsat amprenta şi pe Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, grupare căreia Victor Teişanu îi datorează mare parte din formarea sa poetică. În anul 1975, pe când încă activa ca profesor la Hudeşti, Victor Teişanu organizează la Darabani Cenaclul literar-artistic "Nicolae Labiş" (denumit mai târziu Cenaclul "Corneliu Popel").

Colaborează, de-a lungul timpului, cu versuri, articole de atitudine, la revistele Amfitrion, Argeş, Cronica, Dreptatea, Forum cultural, Gazeta de Botoşani, Gazeta literară, Iaşul literar, Luceafărul, România liberă, România literară, Steaua, Timpul, Tribuna, Ţara de Sus, Zig-Zag.

Apare în volume colective, antologii precum: Peisaj sucevean (1967), Vibraţii (Botoşani, 1968), Viori Moldave (Botoşani, 1969), Tineri poeţi (Bucureşti, 1969), Arc de triumf (Botoşani, 1977), Intonaţii (Iaşi: Junimea, 1989), Altare (Botoşani: Geea, 2007), Nord (Botoşani: Axa, 2009).

A publicat volumele "Viaţa într-o frunză" (versuri; Iaşi: Timpul, 1994), "Neantul în doi" (versuri; Botoşani: Axa, 2006), "Ceremonii de iarnă" (versuri; Iaşi: Timpul, 2007), "Fulgul şi umbra" (versuri; Iaşi, Timpul, 2008), "Arta îndoielii" (versuri; Iaşi: Timpul, 2008), "Elegii şi extaze" (versuri; Iaşi: Timpul, 2009), "Călătorie în cerc" (Cluj-Napoca: Dacia XXI, 2011), "Mizez pe tăcere" (Cluj-Napoca: Limes, 2011), "Timpul dintre cuvinte" (Iaşi,Tipo Moldova, 2015).

În 2014 a publicat volumul "Poeţi botoşăneni de azi", o exegeză privind poezia contemporană din zona Botoşanilor, lucrarea reunind 29 de recenzii dedicate unor poeți contemporani reprezentativi, care s-au născut sau care au trăit în Botoșani. Cartea a apărut la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani.

Destinul său poetic s-a intersectat fericit, de-a lungul vremii, cu al altor poeţi precum Lucian Valea, Dumitru Ţiganiuc sau Corneliu Popel.



Poezia ca reverenţă!

Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare. Fără să îşi aroge vreun loc în confortabilele, dar trecătoare, generaţii literare, Victor Teişanu este unul dintre poeţii care privesc notorietatea nu ca pe o confirmare a valorii, ci mai degrabă o (auto)expunere cu orice preţ şi ceremonios regizată în spaţiul comercial al literaturii cotidiene. Or Victor Teişanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar şi a scepticismului şi a inadecvării la permutările literare de tot soiul.

De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine. Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne.

Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional, şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.

Evoluând de la un volum la altul, spiritul creator al lui Victor Teişanu naşte inovaţii ce implică planul sensibilităţii acute, chiar al singurătăţii fragile. Pentru a atinge înălţimile poeziei, este nevoit să renunţe, printr-un fel de "amnezie deliberată" (de la Pierre Bourdieu citire) la întreg corpusul de discursuri poetice de până la el. Doar astfel Victor Teişanu reuşeşte să ne arate aripa solemnă, miraculoasă a lumii. "Să uiţi că eşti viu/ respirînd miasmele sîngelui/ sevele sărate ale trupului/ în acest/ cadru de nisip roşcat/ cum te poţi conecta/ la solitudine la dorinţă// priveşti/ depărtarea graniţa orizontului/ doar acolo exist/ vorbitori care să înţeleagă" (Să te reculegi).

Victor Teişanu transfigurează materia, descompune trupul carnal şi îl recompune prin renunţare la superficial, supunându-l totodată unei renaşteri asumate, unui ritual al (pre)facerii poetice. Prin vers, percepe realul dinlăuntrul poemelor spre afara cuvintelor, conferind existenţei poetului o aură martirică: "În odaia sa/ poetul este aşezat pe cruce/ litere silabe şi diftongi/ pironindu-i cele două palme// tot astfel şi la picioare/ tălpile găurite cu piroane/ fac să curgă în pămînt/ sîngele verbelor şi substantivelor// martiriul continuă/ pînă mult după miezul nopţii/ cînd crucea şi cele patru piroane/ devin literatură existenţialistă". (Răstignire)

Discursul interior este dominat de o nevindecabilă nelinişte, de o a/justeţe a trăirii în cotidianul celor care "fac ca eroarea să existe": "...prea mulţi poeţi/ mişună liber/ în loc să-şi spună textele/ în colivii de aur// lumea este/ a celor împăcaţi cu eroarea/ este a celor/ care fac ca eroarea să existe" (Prea mulţi)

Victor Teişanu este exact atât cât vrea să fie: un poet de sărbătoare, ce îşi poartă prin lume versul ca pe o liturghie. Poezia nu îl stăpâneşte, dimpotrivă, ea completează, adaugă, înalţă. Precum smirna în îmbietoare duminici creştine. Pentru că, şi atunci când nu scrie, Victor Teişanu tot în sinele poeziei trăieşte.

PETRUŢ PÂRVESCU, poetul din patria cu hotare nelocuite

Născut pe 17 februarie 1956, un "sudist" din Păcala Făgeţelului, cum se mai audefineşte deseori, Petruţ Pârvescu se identifică astăzi, temporal şi structural, cu spatiul moldav pe care şi-l asumă de trei decenii. Creator de vers şi de limbaj oarecum distinct în peisajul poetic contemporan, un poet al "abstracţiunii şi al amplelor tornade lirice" (Daniel Corbu), Petruţ Pârvescu se situează confortabil în zona scriiturii profesioniste, fără să cadă în păcatul manierismului devastator.

Este profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iniţiator al anchetei literare Scriitorul - destin și opțiune, îndrumător al tinerelor talente.

De la Păcala Făgeţelu la Botoşani, via Dorohoi!

Petruţ Pârvescu s-a născut în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş), pe valea Vezii, lângă Piteşti. A urmat şcoala generală în localitate, Liceul teoretic Vedea, Argeş, şi Liceul teoretic Vitomireşti, Olt. Membru al cenaclurilor George Topîrceanu (Curtea de Argeş) şi Alutus (Slatina) între anii 1975-1980.

Licenţiat al Facultăţii de Istorie-Filosofie, Universitatea Bucureşti (1981-1985), secţia istorie - filosofie. În perioada studenţiei a frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul şi profesorul Nicolae Manolescu, cenaclul Junimea, condus de criticul şi profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, cenaclul Numele poetului, condus de poetul Cezar Ivănescu, şi a fost membru în Cenaclul Universitas, condus de criticul şi profesorul Mircea Martin.

În 1985 este repartizat ca profesor de istorie - filosofie în oraşul Dorohoi, Botoşani (1985-1999), iar din 1999 este profesor de istorie-filosofie în oraşul Botoşani. Din 1985 membru fondator al cenaclului literar Septentrion. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania – USR, membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – ASPRO, membru al Fundaţiei Naţionale pentru Cultură, Artă şi Literatură Mihai Eminescu, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni.
Dincolo de activitatea literară constantă si în egală măsură consistentă, Petruţ Pârvescu îşi asumă, de ceva vreme, şi o misie - riscantă, e adevărat, de îndrumare a tinerelor talente din şcoli prin organizarea unor concursuri de gen.

Debut publicistic în 1984, în revista Tribuna. Debutul editorial în 1995, Câmpia cu numere - Prima zi, poeme, Ed. Panteon, 1995, carte premiată la cea de-a XIII – a ediție a Festivalului - concurs național de poezie și interpretare critică a operei eminesciene Porni luceafărul…, ed. 1995.

Urmează Imnele tăcerii, micropoeme în stil haiku, Ed. Agata, 2003, Gesturi aproximative, poeme, Ed. Princeps Edit, Iași, 2005, Imnele tăcerii, ediție liliput, micropoeme, Ed. Agata, 2005, Câmpia cu numere - Geometria visului, poeme, Ed. Paralela 45, 2005, Câmpia cu numere - A opta zi, poeme, în colecția Poeți optzeciști, Ed. Axa, 2005, Câmpia cu numere, Opera Omnia, Ed.Tipo Moldova, 2011, Gesturi aproximative și alte poeme, antologie, Ed. Dacia XXI, 2011.

Colaborează la revistele Amfiteatru, Astra, Tribuna, Luceafărul, Echinox, Dacia literară, Poezia, Zburătorul, Poesis, Cronica, Calende, Ramuri, Convorbiri literare, Cafeneaua literară, Helis, Feed Back, Argeș, Revista nouă, Oglinda literară, Hyperion, Viața românească ș.a.

În perioada 1989 – 1991 a fost redactor la  Curierul de Dorohoi, apoi la Coloquium (1997-1998), Intertext și Mentor XXI (din 1998).

Poezia, o patrie cu hotare nelocuite

La Petruţ Pârvescu, poemul nu este o stare de repaos, nici de meditaţie continuă, interiorizată şi ermetizantă, chiar dacă deseori lasă impresia că refuză comunicarea cu exteriorul, apelând la un limbaj aproape încifrat, prin excelenţă poetic, dând "sensului năluciri multiple".

A scotoci printre înţelesurile poemelor pârvesciene, a le conferi alte capacităţi asimilatorii decât însuşi autorul acceptă înseamnă să reconstruieşti, facil şi ingrat, un spaţiu străin de geometriile în care poetul îşi preumblă cuvintele. "Îmi număraţi cu atenţie aproape cu încrâncenare pauzele dintre silabe dintre cuvinte distanţele parcurse vă simt respiraţia cefei umbroase" (un alt fel de cântecel sau dulcele fum alexandrin). De aceea privitul îndărăt, vederea prin poezie creează surprinzătoare efecte imagistice, conturând noi forme ale trăirii: "un creier cu ochi cuvântul!" (naivă IX sau gesturi aproximative). Pentru că la Petruţ Pârvescu, aşa cum observă şi Victor Teişanu, "emanaţiile textului izbucnesc libere, dar în spatele lor există un ochi care le măsoară şi le cântăreşte".

Poetul îşi fixează un limbaj original, abstractizând uneori firescul pentru a experimenta, în stilul propriu, o altă realitate, cu alte perspective ("sunt prea mulţi poheţi veţi spune să tragem linie să adunăm uite amiaza ăstuia nu încape e prea nu ştiu cum prea în colţuri şi nu se vede nicăieri cestălalt e prea neted prea lucios"). Dotat cu o mobilitate intelectuală menită să îi ofere libertatea oricărei interpretări, Petruţ Pârvescu îşi invită confraţii la "taraba plină de interjecţii vocale şi propoziţii", unde un "vânticel dulceag alexandrin va despuia până la piele liturghia din piaţă" (un alt fel de cântecele sau dulcele fum alexandrin).

Dincolo sau dincoace de cortină, în spatele sau înaintea vederii ("căutători de spaţii siderale şi-mblânzitori luminii de pe pleoape"), timpul se colorează copilăreşte, se reorganizează treptat călătorind prin amintiri nostalgice sau "săpate-n maluri grele de-ndoială". O altă lume se iveşte în fisura visului, o fisură prin care se întrevăd zbaterile interioare mereu cenzurate, dar mereu strunite de un calm intuitiv, care dozează inteligent orice reverberaţie a firii: "în fiecare noapte/ cineva/ mă cam fură/ simt asta/ după ce trag pleoapele/ şi cad în mine… dacă zorile ar întârzia/ m-aş putea trezi fără mine/ gol/ ca o trestie prin lume umblând!" (naivă II sau fără  mine în provincial trupului).

Găsim la Petruţ Pârvescu o lume elegiacă, dar şi o vocatie a trăirii în şi prin sine, un creator de stări şi de limbaj poetic propriu, aşa cum intuim, asemenea, noi forme ale trăirii într-o "geometrie lichidă" care conferă, neaşteptat şi carnal, o "stare de patrie" înduioşătoare: "orizontal/ şi/ drept/ patria urcă în noi/ precum sângele/ într-un corp omenesc". O patrie cu "hotare nelocuite", în care brazda se aşază trainic precum poetul în propriul destin ("de câte ori/ am vrut să mă opresc/ să îmblânzesc hotarele din mine/ iscoditor/ trufaş/ un ochi domnesc/ mă plugărea dincolo de retine").

GABRIEL ALEXE: "...mă voi răstigni copil"

Poet și profesor de matematici în Botoșani, Gabriel Alexe s-a născut pe 2 noiembrie 1959, la Câmpina, în judeţul Prahova. Şi-a făcut studiile în oraşul natal, pentru ca apoi să se înscrie la Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti şi, ulterior, la Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea "Petre Andrei" Iaşi. Tânăr profesor, în 1984 se încadrează la Şcoala 13 din Botoşani, unde activează până în anul 1990, când devine director al Şcolii 16, funcţie pe care o deţine până în anul 2013.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2006. A colaborat cu versuri la revistele: Convorbiri literare, Cronica, Familia, Agora, Hayku, Hyperion-caiete botoşănene, Literatura şi arta (Chişinău), Poesis, Timpul ş.a. Poemele sale au fost premiate de numeroase reviste literare din ţară, precum Poesis (Satu Mare, 1992), Literatura şi arta (Chişinău, 1992), Familia (Oradea, 1993), Timpul (Iaşi, 1994), poetul fiind distins şi cu Premiul Editurii Moldova (Iaşi, 1996).

Gabriel Alexe s-a evidenţiat în plan literar şi prin haiku, fiind inclus în mai multe antologii de gen, printre care "O sută de catarge" (antologie de haiku românesc; Bucureşti: Haiku, 1997), "Surâsul crizantemei" (antologie de haiku românesc; Târgu-Mureş: Ardealul, 2004).

Volumul de debut, "Cameră cu păianjen", a apărut în anul 1996, la Editura Moldova Iaşi, următoarea carte de versuri fiind editată doi ani mai târziu, "Suflet vândut iubirii", la Editura Axa din Botoşani. Anul 2000 aduce pe piaţa literară un alt volum de versuri sub semnătura lui Gabriel Alexe, "Arome târzii", iar patru ani mai târziu apare cartea "Asha", ambele la Editura Axa Botoşani. La aceeaşi editură botoşăneană publică, în anul 2005, volumul de versuri "Calea Soarelui".

Profesor de matematică, a atras de partea sa rigurozitatea cifrelor, pe care le urmăreşte şi le cucereşte prin cuvinte, transformându-le în poeme. Pasionat de număr şi de rimă deopotrivă, Gabriel Alexe păstrează în poeme armonia şi exactitatea matematică a regulilor vieţuirii. Chiar dacă uneori ea, vieţuirea, trece din planul uman, ordinar, în cel idilic, extraordinar, supranatural până la misticism.

Un bun cunoscător al haiku-ului, poetul îşi amprentează versul cu o estetică specifică trăirilor unice, efemere. Poeziile lui Gabriel Alexe se situează în sfera simplităţii, marcate de acea "imagine care vorbeşte" ce caracterizează construcţiile haiku. Pentru că, şi atunci când nu scrie haiku, Gabriel Alexe rămâne tributar unei expresii con/strânse în sine, o stilizare a expresiei până la senzaţia stranie a "absenţei cuvintelor", cum o numeşte Florin Vasiliu, unul dintre cei mai importanţi creatori de haiku din România.

Poezia lui Gabriel Alexe este iniţiatică, neconformistă, apelând la concepte confucianiste, daoiste sau din filosofia populară japoneză. O inițiere care trece în spațiul trăirii, deseori echilibrând spiritual acel comun al cotidianului bulversant.

Gabriel Alexe pare să îşi găsească rostul acolo unde simte că poate transmite energia creatoare, unde mediul îi absoarbe cu nesaţ discursul cursiv, degajat şi mereu neprotocolar cu care îşi încântă audienţa. Cu toate acestea, nu de puţine ori poemele capătă o aură empirică, fiind străbătute de sentimente, străfulgerări menite să determine o stare de plutire, de levitaţie a cuvintelor.

"Precum în cer/ ce-i pe pământ îngere/ să nu le confunzi/ aici e altă ordine/ totul e altă/ ordine/ devine înainte de/ a fi/ şopteşte-mi din înălţime/ ce pleacă ce vine/ numai/ pentru mine/ nu suntem acasă/ îngere/ lasă-l pe Asha/ în delir".

Plutirea este, pentru Gabriel Alexe, o formă de evadare care modifică însăşi anatomia umanului, transcende trăirea şi trece dincolo de trupesc, palpabil, pământean.

"...parcă am zbura/ în/ aranjamente cromozomiale/ femei cu bioritmuri gemene/ mânând/ herghelii crepusculare".
 
Gabriel Alexe se lasă provocat de fiecare imbold al realităţii interioare, transformând experienţele senzoriale în poeme care păstrează, totuşi, luciditatea fiecărei clipe. Cu toate acestea, realitatea poetică nu mai este aceeaşi cu trăirea cotidiană, sentimentele devin "ruguri" care se "aprind/ cuibărite/ în inima unui echinocţiu".  Tatei "îi plânge singurătatea", înaltul coboară în umanul carnal şi curge cu "lacrima cerului".

"Cerul s-a împământenit/ din cerul înalt/ priveşte Mama/ lacrima cerului/ privirile ei/ icoana/ flacăra lumânării/ lacrima pământului/ înteţită inima mea înteţită/ Tata aşteaptă cu palma căuş/ la streaşina casei/ în curând va strânge/ un pumn de ploaie/ îşi va umezi sufletul/ apoi va adormi/ între dalii/ senin precum cerul/ inert ca pământul/ mă voi răstigni/ copil/ ţi-am spus eu/ Asha/ din cerul înalt ne priveşte/ Mama".

Poetul Gabriel Alexe a dovedit, în volumele publicate până acum, că dispune de un bogat univers interior, gata oricând să se structureze în poeme de o neașteptată perspectivă. Depinde numai de el dacă va ști să își valorifice trăirile poetice sau, dimpotrivă, rămâne în zona experimentului creativ, într-un joc al simbolurilor, fără a parcurge drumul până la capăt. Iar capătul nu poate fi decât unul singur: POEZIA!

VLAD SCUTELNICU - "Aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă..."

Un poet discret, care îşi poartă cuvintele în braţe ca pe singurul adevăr ce i-a fost hărăzit. O încărcătură care uneori îi devine povară, alteori libertate. Umilinţa muncii îi ordonează versul într-un cotidian haotic, pe care îl străbate cu liniştea celui ce-şi nelinişteşte cu impenitenţă propria poezie, într-o permanentă re-facere a lumii.

Vlad Scutelnicu s-a născut într-un martie 11, anul 1960, în satul Poiana, comuna Vorona, judeţul Botoşani. A urmat cursurile primare în sat, continuând apoi studiile în Botoşani, la Liceul "Mihai Eminescu". După absolvirea cursurilor liceale activează, aproape trei ani, ca profesor suplinitor de biologie în satul natal, iar în 1982 devine student al Facultăţii de Zootehnie şi Medicină Veterinară, secţia medicină veterinară.

Debutează cu poezie în anul 1999, în revista Hyperion (al cărei secretar de redacţie este în prezent), publicând primul volum peste trei ani, "Strigătul sferei", Editura Axa, Botoşani. Cartea a fost premiată la Festivalul internaţional de poezie, Sighetul Marmatiei (serile de poezie Nichita Stanescu de la Deseşti). A fost nominalizată, de asemenea, la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Prima, Botosani, 2003.  Drept confirmare a valorii, volumul lui Vlad Scutelnicu a obţinut şi Premiul pentru debut pe anul 2002, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, dar şi Premiul  pentru debut al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, la concursul "Porni Luceafarul", 2003, Ipotesti-Botosani.

După debutul editorial din 2002 urmează, un an mai târziu, volumul de versuri "Ultima arcă", Editura Timpul, Iaşi. În 2005 publică, la Editura Dionis, Botoşani, cartea "E frig în oraş şi sunt singur" (volum distins cu Premiul special al juriului la Zilele "G. Cosbuc", Bistriţa, şi cu Premiul revistei Convorbiri literare pentru Poezie, Iasi), iar în anul 2006, de această dată la Editura Conta, din Piatra Neamţ, "Târgul cu arlechini" (Premiul pentru poezie pe anul 2006 al Filialei Iasi a U.S.R). O pauză de patru ani îi oferă răgazul unei regăsiri, a unei fericite re-aşezări metaforice, volumul "Zaruri", apărut în 2010 la Editura Brumar, din Timişoara, bucurându-se o bună reacţie din partea criticii. În 2011, Vlad Scutelnicu apare pe piaţa literară cu o antologie, "Vinovat în clepsidră", la Editura TipoMoldova, Iasi, tot la Iaşi construindu-se şi următoarea carte, "Piramida Ka-zar", la Editura Junimea.

Colaborează constant cu revistele literare (Hyperion, Convorbiri literare, Cronica, Antiteze, Luceafarul, Poezia, Bucovina literara, Lumina lina (S.U.A., New York), Poesis, Baaadul literar, Oglinda literara, Caietele Oradiei, Conta etc.).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2004.

 "Preţul tău e faptul că exişti"

"Este valoroasă orice carte care nu seamănă cu cealaltă", spunea Eugen Ionescu acum opt decenii, considerând fiecare carte un nou univers, cu legile lui proprii şi ireductibile de raporturi, cu o scară unică de valori. În "Ultima arcă", Vlad Scutelnicu a încercat cu seriozitate şi maximă prudenţă toate cuvintele care definesc trăirea. După cuvinte, au urmat înţelesurile. Fără înţelesuri nimic nu mai are sens, şi într-un final scriitorul născut poet s-a hotărât: "E frig în oraş şi sunt singur!". Experimentează toate prejudecăţile şi uzanţele, fără a se sfii să trăiască, temporar, în "Târgul cu arlechini". Revine cu acelaşi scris disciplinat, cu răbufniri lingvistice doar cât să intrige sau să înfioare. "Zaruri"-le sunt împrăştiate, iar autorul, cu o remarcabilă (clară)vedere şi cu o afabilă siguranţă de sine, se arată lumii "Vinovat în clepsidră".  

Abstragerea din viaţa reală a poeziei este, pentru Vlad Scutelnicu, un refugiu din faţa unei realităţi ce tinde să se manifeste hegemonic, constrictiv. Cu toate acestea, poezia nu este lipsită de raţional, de palpabil, materialul care hrăneşte şi dezvoltă spatiul poetic fiind chiar cotidianul brut, colţuros uneori, alteori un amestec de real, de luciditate, cu material obscur, la limita conştiinţei. Însă poezia lui Vlad Scutelnicu nu coboară sub nivelul conştiinţei, ea domină instinctul, îl cuprinde, urcă spre stări superioare. Chiar dacă, spune poetul cu apăsătoare smerenie, "timpul ţi-a oferit locul/ nu înălţimea".

Scrie cu voluptate, ca şi cum poezia ar fi ultimul act al vieţii. "Port o cruce de paie ce oricând poate/ să ardă la scânteia dintre cuvinte", spune poetul care are puterea "să nu întrebe sângele/ despre starea de labirint a sufletului".

Universul liric al lui Vlad Scutelnicu este unul generos, amplu, fără a cădea în desuetudine, evitând însă limbajul dezlegat, liber de prejudecăţi, deşi poetul umblă "descheiat de frustrări".
Poezia se înfăţişează deseori într-un mod frust, o goliciune plastică, picturală, fără să scandalizeze sau să îmbie la înşelătoare discursuri filosofale, amintind de ceea ce Anton Dumitriu numea atât de inspirat filosofia garrula, cu referire la "sfânta" şi atât de obişnuita vorbărie, flecăreală poetică ce umple în zilele noastre sute de cărţi. O capcană de care Vlad Scutelnicu se îndepărtează cu eleganţă, situându-se într-o zonă a izolării purificatoare: "regret dar nu mai fac nici o filosofie/ de mult/ nici măcar cea a vulgului/ aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă".

Libertatea, "lăcătuită" sau nu, respiră în poemele lui Vlad Scutelnicu, însă în forme dintre cele mai surprinzătoare. Carnalul omenesc capătă formă de penitenţă ("!vai ce urât e afară/ cum ţipă ploaia în trupuri"), cuplul devine retorică a vieţii ("doi/ doi şi câte întrebări în aceste/ exerciţii de libertate"), pentru ca, într-un final, să asistăm la o interiorizare bruscă, definitivă ("se închide poarta în faţa oglinzii").

Întâlnim la Vlad Scutelnicu o poezie a iubirii pure, asumate. O iubire trăită la scenă deschisă, într-o "intimitate publică", chiar dacă se desfăşoară într-un cotidian greoi, anost. În acest cotidian ordinar, populat de ţigănci, arlechini, în care "ai de plătit telefonul gazele întreţinerea/ şi rata la maşină", "tu aleargă/ să-ţi săruţi dragostea pe frunze pe buze pe ochi pe nervi/ pe mâini pe indiferenţă".

Drumul către această iubire care garantează veşnicia, care salvează, are un preţ: "preţul tău e faptul că exişti/ că suferi plângi, râzi, ţipi, te zbaţi". Dar, spune poetul, "stând drept în faţa Domnului/ drept vei fi găsit şi/ de Ea".

Poezia lui Vlad Scutelnicu nu scandalizează, nu intrigă, nu epatează. Ceea ce atrage este tocmai acest firesc al trăirilor, surprinzător şi totuşi posibil, fantastic şi deodată atât de credibil. Pentru că poemele sale oferă dimensiuni ale umanului care, odată eliberate, sunt asumate de fiecare cititor în parte.

aici opresc toate trenurile

îl ştiam pe bărbatul acesta
purta mereu fluturi albi, o caleaşcă de frunze sub talpă
peste braţ agăţată o cămaşă de paie
(niciodată să nu te scalzi în ochiul oglinzii
poţi să dai peste altul din tine
mai bine
cu spatele rezemat de-o idee sau adună fructe din seminţele arse)

a fost o vară amară ca un profet de hârtie
stoluri poartă amintiri din uşă în uşă numai tu
stai la marginea mesei
cu o lumânare în plete
scrâşneşti precum o
lance pe zidul coapselor bătrâne

în mansardă e petrecere de îngeri
(până unde coborâţi prapurile, până unde mirarea?)

fluturii ocolesc fericirile de ocazie
pitit în spaimă ca într-o mină parasită
umbra flăcării stăpâneşte dorinţa, cămaşa de paie
mocneşte în gânduri

aşezi o monedă pe frunte precum în copilărie îngropai piatra în gâtlejul şarpelui de pământ
un-doi, pas, trei-patru, stop
aici coboară nebunii, aici se opresc toate trenurile

peste tot ochi şi frunze albastre, oameni umezi calcă pe şira spinării
hei! heeei! nici un poet nu mai hrăneşte liliecii din streşini
la ultimul recensământ numeri harfele
îngheţate pe umerii femeilor

la gurile fluviului un pescar vinde haine vechi, prin buzunare viermuiesc părăsite poeme

VASILE VLAD. "În salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor..."

Pentru generaţiile care trăiesc în metafora stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat.

S-a născut pe 4 iunie 1941. Ani de viaţă ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.
Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a omorât părintele, pentru ca apoi să i-l scoată şi din pământ. Studentul nevoit să părăsească facultatea din cauza conflictului deschis cu Radu Florian, un nume care şi astăzi (vezi Alexandru Florian, fiul fostului profesor de marxism) încă scoate din literatură poeţi şi scriitori, valori incontestabile ale culturii.

Născut la Constanţa, Vasile Vlad începe anii de şcoală în Bucureşti, acolo unde tatăl său lucra, la Ministerul Metalurgiei, apoi în Ministerul Comunicaţiilor, ca director al unei întreprinderi. Constantin Vlad era membru de partid, însă a intrat repede în dizgraţia comuniştilor. Pe când avea 11 ani, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, care moare la scurt timp în condiţii neelucidate. Familia este informată că s-a sinucis în timpul anchetelor. Mama lui Vasile Vlad este supravegheată, somată să nu discute cu nimeni, nici măcar cu preotul, care nu este chemat să facă slujba de înmormântare. Se spusese că a fost vorba despre o sinucidere (Constantin Vlad s-ar fi aruncat pe fereastră, chiar dacă în dosar se menţionase, în stilul atât de cunoscut al securiştilor, "mort din cauza unei boli molipsitoare"). Fiul de 11 ani îşi vede tatăl mort şi izbucneşte într-un hohot isteric de râs care îl va ţine câteva zile.
Vasile Vlad, deşi încă la vârsta copilăriilor de cartier, citeşte şi scrie din ce în ce mai mult. La 13 ani cunoaşte un cărturar orb care îl va îndruma, în felul său, prin anticariatele clandestine ale Bucureştilor. În acea perioadă pătrunde în cercuri de scriitori, filosofi, traducători. Este un elev irascibil, vocal, cu opinii clare şi ferme. Intră în atenţia Securităţii, care nu îl va mai scăpa din ochi decenii la rând.
În 1960 se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde îl cunoaşte pe Virgil Mazilescu. Părăseşte facultatea curând, în urma unei dispute cu Radu Florian. Filosoful Radu Florian, profesor de marxism-leninism (tatăl lui Alexandru Florian, cel care în zilele noastre a pus ciurul "antisemit" sub cultura şi elita românească). Acelaşi Radu Florian care în ianuarie 1990, atunci când, prin Hotărâre de Guvern (55 din 19 ianuarie 1990), se desfiinţează Academia "Ştefan Ghiorghiu" (pepiniera de cadre a PCR), este numit la conducerea nou înfiinţatului Institut de Teorie sociala si politologie.
Scos din facultate, Vasile Vlad lucrează ca zilier la institutul de Energetică al Academiei, iar în 1963 se angajează la Şcoala de Surzi Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Abia în 1965 susţine un nou examen la facultate şi reia cursurile la Litere.
În 1967 predă la editură primul volum, "Pedepsele", pentru care primeşte, în 1969, Premiul revistei Amfiteatru. Pleacă de la Şcoala de Surzi în urma unui conflict cu secretarul de partid şi cu directorul şcolii. Scrie şi predă la editură "Omul fără voie", îi este sustras de către Securitate, dar poetul nu va renunţa, astfel că îl rescrie. În anul 1971 publică "Sărbătorile absenţei", la Cartea Românească, volumul este interzis. Vasile Vlad refuză să scoată poezii din carte, astfel că volumul este scos din librării şi topit. Poetul intră în greva tăcerii, nu mai publică nimic în presa din România până în 1989.
În 1973, Administraţia Cimitirului din Colentina îi refuză prelungirea concesiunii pe încă 7 ani a mormântului unde se află tatăl său. O prigoană greu de înţeles astăzi, dar atât de obişnuită în vreme. După 21 de ani, poetul îşi dezgroapă tatăl şi duce rămăşiţele părinteşti ale lui Vlad Constantin în afara oraşului.
Intră greu în Uniunea Scriitorilor din România. Se luptă cu nomenclatura, cu lichelele comuniste, dar se bate şi cu scriitori devotaţi regimului, cei care îl vor împiedica mereu să vorbească, să se facă auzit.


Dincolo de "ferestrele stinse din cartierele orbilor"!

Poezia lui Vasile Vlad nu seamănă cu nimic în afară de sine. Scrise într-o formulă personală, trecute epidermic prin sita propriilor senzaţii, poemele lui Vasile Vlad ne prezintă o nouă geometrie a sentimentelor, o (des)facere a simţurilor dincolo de care există o lume fascinantă, fremătătoare şi totuşi atât de firesc trăitoare. Păşind pe tărâmul virgin al cuvântului, poetul recompune umanul după alte reguli, viaţa funcţionează în afara teoriilor existenţialiste, a ontologiei consacrate.
"După atâtea dislocări/ s-ar zice că oasele au rămas în mâini/ dinadins" (Ochiul imi este greu, 1970). În poezia lui Vasile Vlad senzaţia se simte cu "ochiul desfăcut", într-o "răsuflare îngropată în ape". Strigătul vine pe neaşteptate, închis în cuvinte stranii, cuvinte "neînsemnând desigur nimic". Poetul-peregrin caută "ferestrele stinse din cartierele orbilor", într-o singurătate lăuntrică mistuitoare.
Întreaga fenomenologie a percepţiilor vizuale creează o dimensiune nouă nu doar poeziei, ci a existenţei însăşi. Fără să inventeze un limbaj propriu, fără să surprindă prin preţiozitate a cuvintelor, şi totuşi inovator, cu un discurs insolit şi ducând cu sine, prin veac, dimensiunile vizionare ale altei lumi, Vasile Vlad aduce în literatura română o poezie nouă, proaspătă, rezultată din devastatoarele experienţe deopotrivă exterioare şi lăuntrice.
"...în fiecare spital/ există o sală de festivităţi/ unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini", scria Vasile Vlad în poemul "Despărţire", din 1968. Poetul îşi radiografiază în oglindă propriul trup, îşi macină în cotidian existenţa, cu riscul de a se nărui iremediabil. O luptă pentru poezie cum mulţi dintre scriitorii acelor vremi au purtat, nu de puţine ori nevoiţi să poarte războaie chiar cu confraţii lor trecuţi pe baricada securist-comunistă.
"pe colinele de cenuşă/ ajungând/ am măsurat toată singurătatea./ Ţine cât mine", spunea poetul în 1970, cu poemul "Şi mă prefac a şti". După ce "pivniţele tăcerii/ au fost cotrobăite şi ele./ Tufişurile arse de praf/ au fost şi ele date-ntr-o parte".
Poezia lui Vasile Vlad trimite la contemplaţie asupra percepţiei umanului, a viului, a tot ce până acum părea cunoscut fără a fi observat cu ochi lăuntric. Trebuie să ieşi din ordinarul rigid, arhicunoscut şi acceptat, să te eliberezi de frică, mânie, plictiseală, prejudecată şi tot ce este disponibil sau sufleteşte la-ndemână. Pentru că poezia lui Vasile Vlad nu are nevoie de cunoscut, ci de cunoaştere. Nu se citeşte cu ochiul, ea se agaţă în carne, creşte organic în creştet, într-alt umăr, dincolo de văz, înlăuntrul auzului. Dacă treci de aceste margini ale lumii palpabile, materiale, dacă străbaţi negura senzaţiilor lumeşti, atunci devii tu însuţi un mărturisitor al poeziei.
Vasile Vlad este, în libertate, la fel de marginalizat ca în dictatură. Prea puţin publicat, absent din mai toate antologiile postdecembriste, ignorat de jurii, ocolit de critici. Nominalizat fără să fie premiat. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi. Cine va da seamă de astă tăcere? Cine, înfruntând timpul, va îndrăzni să arate lumii cine este Poetul?


VASILE VLAD - Epoca noastră scăldată

Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.
În privirile ei deslușeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu era o bișniță delicată,
o boarfă adusă-n tranșee pentru uzul soioșilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morișcă pe cruci.
Nu știa să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a șansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.
Era ca un evantai prăbușit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.
Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.