Da, de tihna de care mă umplu atunci când îmi îngădui să-ți fiu odihnă. De asta simt acum că mi-ar fi cel mai dor. Și de ochii tăi care strălucesc într-un anume fel atunci când taci. Și de mâinile rătăcite în jurul trupului când emoția te invadează și te furnică. Și de cuvintele alandala pe care mi le arunci atunci când trupul tău cuvântează într-o intimitate ușor obraznică și totuși reținută cu trupul meu, când se recunosc și se leagă între ele cărările de gânduri, când te știu și mă știi. Mi-ar fi dor de tăcerile noastre, de lungul drum către tine și de alergata prin lume dragoste. De felul bătrân în care te emoționezi de flori, de vreme, de pământul reavăn. De feciorelnica fremătare de palmă, de felul tandru în care te rușinezi. De firescul cu care urci în iubire…
Oriana întoarse privirea doar cât să arate că a auzit întrebarea. Gândul se opintește pe caietul de sub mâna ei și abia atunci slăbește strânsoarea care îi sufoca de-o vreme creionul proaspăt ascuțit. La doi metri, în marginea verandei, stătea Ioachim. Locul lui de mirosit grădina.
-Simt, Ioachime. Nu ai cum să nu simți așa ceva. Se face frig, îți aduc ceva pentru genunchi?
Ioachim smucește cu o aruncătură de umăr mâna pe care cu greu o controlează și, dintr-o mișcare, prinde cu două degete cartea de pe scaunul de alături. Încă o smucitură și cartea se rotește în aer, apoi cade ca un zdrăngănit de oale în ușa bucătăriei de vară. Decolare și aterizare de nota zero, zâmbește acru și lasă apoi timpul ferecat într-o tăcere apăsătoare.
Ce-i cu el, de unde încrâncenarea asta? Oriana își caută de lucru cu învelitoarea caietului. Nu îndrăznește să ridice privirea, dar simte cum picioarele lui Ioachim îi ating ca o întrebare coapsele. Nu mai are tremurul de altădată și bărbatul se apleacă brusc, într-o acceptată înfrângere.
-Oriana, ce facem cu timpul acesta? Nu știu cum să întreb, ce să fac și ce să nu fac.
Își îngroapă privirea în peretele din față, dar simte cum femeia de lângă el se face stană de piatră. O piatră albă, în ușoare irizații de albastru. Era rochia preferată a lui Ioachim, pentru că în ea Oriana căpăta un aer de amazoană. Acum, însă, totul încremenise. Până și răceala devenise crudă, spartă anume într-o neliniște necuprinsă.
-Am crescut amândoi, Ioachime. În bine, în rău? Și una și alta. Ne-am îmbunătățit unul pe altul în unele directii, dar ne-am și îndârjit în altele. Ne-am făcut și bine și rău, trebuie să vedem unde este izbânda mai mare. Hai să ne scuturam de vorbe, mi-ai spus de atâtea ori, de gelozii, de bănuieli nebănuite. Altfel vom rămâne doar biete flori nedăruite și nuci seci în trecutul nostru adolescentin... Să creștem pentru a ne descrește durerile din noi, îți mai amintești? Să creștem pentru a avea un sens găsirea noastră și pentru a pregăti, în lumină, regăsirea. Unde ne-am pierdut, Ioachime?
Vocea stinsă se împrăștia în lumina amiezii. La intervale scurte
de timp, o albină se repezea bezmetică înspre verandă, însă imediat ce se
apropia de părul Orianei schimba brusc traiectoria și se lovea în florile albe
care îmbrăcau stâlpul de lemn.
Ioachim ar fi vrut să o alunge, dar nu avea nimic la îndemână.
Se mulțumea doar să o urmărească și să spere că Oriana va reuși să scape
nevătămată.
-Când camera inimii e năpădită de durere, de neîncredere,
trebuie să faci curat întâi, nu să te faci că nu vezi. Nerăbdarea ta și
nepasarea față de toate acestea mă fac să rămân tăcută. Ar trebui să înveți că
tot ce aruncăm la nebunie se depune acolo, ca o umbră chinuitoare. Mă doare că
ma faci responsabila tot pe mine, Ioachime…
Nu
mai scria de mult, și totuși mâna ei scrijelea cu stiloul pagina caietului.
Acum privea îndelung la rana deschisă, șiroind a cerneală, și i se părea că de
pe hârtie își va lua zborul dintr-o clipă în alta un soi de….
(Fragment
din ”Călătoria”…)
