”Un bărbat pe nume Ove” se citește fără contenire de câțiva ani. Mai exact de vreo 4 la noi, dacă ținem cont că a apărut în 2017 în România, cu o traducere din limba suedeză de Andreea Caleman; dar scrisă de Fredrik Backman în 2012.
Fredrik Backman a debutat în lumea literară cu această carte, care l-a și propulsat în rândul celor mai populari scriitori contemporani, fiind editată în peste 35 de limbi.
S-a tot spus că este o carte ce nu poate sta în bibliotecă alături de cărțile mari, de la Murakami la Hesse. Probabil că nu. E lipsită de prețiozitățile literare, de înălțimile stilistice, de profunzimile umane pe care un autor de Nobel, să zicem, le rostogolește cu atâta ușurință.
Însă ”Un bărbat pe nume Ove” are altceva: place unei categorii uriașe de public, aceea a cititorului care „pune suflet”. Există în lume cărți, autori și cititori. Uneori aceștia toți se întâlnesc, alteori nu. Ove are acest dar, de a aduna laolaltă multă lume.
Și, culmea, asta reușește un bărbat pe nume Ove: cel mai morocănos, mai ursuz, mai mizantrop, chiar nesuferit om din câți există în univers. Un bărbat al cărui singur scop este acela de a muri, dar căruia viața îi mai dă mereu ceva de treabă.
”Timpul e un lucru de mirare. Cei mai mulți dintre noi ne gândim doar la ceea ce ne așteaptă peste câteva zile, săptămâni sau ani. Unul dintre cele mai dureroase momente din viața unui om este cel în care își dă seama că are mai mult timp în urmă decât înaintea sa. Iar când nu mai ai prea mult timp, trebuie să găsești lucruri pentru care să merite să trăiești”.
”Un bărbat pe nume Ove” este scrisă simplu, dar acea complexă și studiată simplitate care te face să ignori șiragul de perle doar pentru că, la femeia din fața ta, te impresionează strălucirea din privire. Fredrik Backman nu te vânează pe tine, ca cititor, cu construcții lingvistice de mare efect, însă îi recunoști în fiecare rând inteligența și măsura cuvântului. Are umor, pe care îl dezvăluie ori prin vocea personajelor, ori prin jocul de situații. Are ironie, dar fără sarcasmul tăios al multor autori contemporani.
Însă cel mai mult impresionează la această poveste modul ingenios prin care Fredrik Backman își construiește personajul principal. Ove este o ceapă care își desprinde unul câte unul învelișurile, și o face în modul cel mai clasic cu putință: te face să plângi, te emoționează, ții în mână cuțitul cu care mai îndepărtezi un strat, dar pui lacrimile pe seama usturimii ochilor. Ove însuși ți-ar da aceeași explicație, căci pentru nimic în lume nu ar recunoaște că… are o inimă mare.
Nu voi povesti mai mult din carte, aș știrbi din experiența personală a fiecăruia. O experiență care nu se sfârșește odată cu ultima pagină citită. Ove continuă să trăiască alături de tine. Îți pune întrebări. Îți nesocotete răspunsurile. Te intrigă și te uimește în aceeași măsură. Începi să îi recunoști gesturile în oamenii din jurul tău. Tu însuți devii Ove, vorbești ca Ove, trăiești ca Ove. Un om cu inima prea mare, atât de mare că inima pornește singură în căutarea semenilor aflați în nevoie.
Ove iubește simplu și clădește în același timp eșafod iubirii. Vrea să moară pentru că viața devine formalitate stingheră într-o lume în care ”nu se mai fac oameni ca Ove”. Cu toate acestea, viața continuă să-i dea de treabă. Și se naște întrebarea: cine este vinovat că un om cu inima prea mare nu mai vrea să trăiască?
430 de pagini ne-a dăruit Fredrik Backman. Și cea mai frumoasă poveste de dragoste citită în ultimii ani. Și, credeți-mă, nu e ușor să fii nici Ove, nici Sonja. Dar câtă duioșie, câtă tandrețe, ce neașteptată metamorfozare în niște ființe atât de diferite, și totuși atât de complementare în esență.
”A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă, obișnuia Sonja să zică. La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se miscă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău”.
