Cine l-a văzut alunecând agale pe străzile Botosanilor îl
păstrează înapoia privirii pentru totdeauna. Cine l-a cunoscut îndeaproape
păstrează în inimă lumina și, mai ales, amintirea unui om erudit, o erudiție
dublata de o educație exemplară, care făceau din Dorin Glăvan un personaj al
vieții sale, dar și al celorlalți deopotrivă.
Dorin Glăvan s-a născut pe 14 februarie 1942, la Botoșani. A
fost un reputat teatrolog, activând zeci de ani că secretar literar al
Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani și, în ultimii ani ai vieții, consilier la
Inspectoratul pentru Cultură.
"Jos cu jugul sovietic!"
Că elev al Liceului Laurian, este arestat pe 24 octombrie
1958, pe când avea doar 16 ani și opt luni. Dorin Glăvan a fost considerat
duşman al poporului şi condamnat mai întâi la moarte, cu întregul lot, apoi la
18 ani de muncă silnica pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.
Mai exact, elev fiind, Dorin Glăvan inițiase și organizase
Asociația Eliberării Naționale, sau Asociația Elevilor Naționaliști, pentru
eliberarea României de ciuma sovietică comunistă care cuprinsese ţara. Nu au
reușit mare lucru, pentru că Securitatea, extrem de vigilentă, i-a descoperit
foarte repede. Într-o zi, pe când chiulea de la o oră de sport, a scris cu
creta, la gazeta de perete, "Jos cu jugul sovietic", drept răspuns la
înfierarea gestului unui coleg de clasă, care îndrăznise să își exprime
nedumerirea față de anexarea Basarabiei la URSS. A urmat ancheta la Securitate.
I-au dat de gol ștampilele de cauciuc folosite la tipărirea manifestelor, pitite
într-o pianină.
Un an mai tărziu a fost anchetat și tatăl sau, pentru că în
urma unei percheziții la domiciliu a fost găsită o decorație ce-i fusese
conferită în timpul războiului antibolșevic. A fost condamnat la 20 de ani de
închisoare, considerandu-se că era implicat și în acțiunile fiului său. Au fost
încarcerați amândoi.
"Arătam caraghios în hainele vărgate: uniformele erau
rupte, tatii îi ajungeau pantalonii până la genunchi, vestonul meu avea o
mânecă lipsă. Ne-am privit și am izbucnit în ras. A fost un râs sănătos, care
ne-a ajutat să plecăm cu moralul ridicat pe drumurile ce aveau să urmeze. Al
meu la Jilava, Aiud și Mărgineni. Al tatii, la Jilava și Gherla",
mărturisea prin 1997 Dorin Glăvan, cu trei ani înainte de a se săvârși din
viață, mărturisire consemnată de Dumitru Ignat în cartea "Calvarul
deținuților anticomuniști botoșăneni - Mărturii ale supraviețuitorilor",
editata de Inspectoratul pentru Cultura al Județului Botoșani.
Shakespeare, o lecție "pe viu" și carcera!
În penitenciarul de la Mărgineni a petrecut șase luni în
carcera cruntă.
"Înființasem o altă organizație subversivă. Pusesem la
cale și un plan de evadare, numai că, din păcate, sau poate din fericire, am
fost trădați de unul din cei vreo șase membri ai grupului. Singura izbândă a
organizației au fost cele șase luni de carceră pentru fiecare", mărturisea
Dorin Glăvan.
Într-o zi, pentru a descuraja pe viitor astfel de acţiuni
periculoase, gardienii şi mai-marii acestora au vrut să le dea o lecţie
celorlalţi băieţi din celule. L-au scos pe Dorin Glăvan şi, pe o masă de
ciment, l-au bătut cu funia udă. Şi totuşi,
acel copil încă, de 17 ani, nu a scos un sunet!
Constantin Adam îşi aminteşte, despre perioada neagră a
destinului lui Dorin Glăvan, mărturisiri venite în momente rare de apropiere
sufletească, colegul său fiind extrem de circumspect în a exterioriza astfel de
gânduri.
"Mi-a mărturisit că în perioada detenţiei a avut
"norocul" şi de o izolare de şase luni, timp în care a fost singur în
celulă şi nu a schimbat prea multe vorbe decât cu gardianul care-i arunca
"teica cu zoaie de mâncare". După vreo două săptămâni de claustrare
simţea că-i plesneşte capul, devenise agitat şi nervos, situaţie pe care a
constatat-o şi paznicul. Într-o zi, acesta i-a propus să se gândească la o
carte pe care ar vrea s-o citească, câştigându-şi acest drept "ca o
recompensă că a fost cuminte"! În acel moment şi-a adus aminte de un volum
de Shakespeare ce se găsea în biblioteca Liceului Laurian, foarte gros şi
consistent. Îl ceru. După vreo patru luni îl ştia aproape pe de rost!".
Cei 18 ani de închisoare au fost, până la urmă, cinci ani,
Dorin Glăvan fiind eliberat odată cu decretul din 22 octombrie 1963, un fel de
preludiu la decretul de amnistie a deținuților politici, ce avea să vină în
1964.
După eliberarea din închisorile comuniste, Dorin Glăvan s-a
angajat în Botoșani, la o cooperativă meșteșugărească, după care a reușit să
găsească un post de contabil la IAS Todireni. În 1965 a reușit să își termine
studiile liceale, între timp lucrând - un an - ca actor la Teatrul de păpuși
Vasilache.
Finalizarea liceului
i-a deschis drumul spre studii, astfel că s-a înscris la Facultatea de
Filosofie a Universității București.
Filosoful de la teatru!
Trecutul l-a urmărit, însă, îndeaproape. Desi șef de promoție
la facultate, Dorin Glăvan nu a avut acces la o catedră universitară, dar nici
măcar în învățământul preuniversitar: avea dosar de fost deținut politic!
În final s-a recalificat, alegând domeniul teatrologiei,
care se pare că i-a adus și cele mai mari satisfacții.
A petrecut cei mai mulţi ani în Teatrul ”Mihai Eminescu”,
unde a activat că secretar literar.
"Era un adevărat specialist, căutat, consultat şi
recunoscut, verdictele lui apreciative fiind de mare valoare, sincere şi
obiective. Îşi spunea punctul de vedere având criterii în sprijinul susţinerii
lui, cu seriozitate şi direct, fără a folosi ocolişuri neproductive", îşi
aminteşte Constantin Adam, regizor artistic al Teatrului ”Mihai Eminescu”, cel
căruia îi datorează lui Dorin Glăvan intrarea în scena profesionistă de teatru.
"Era un bun coleg, cinstit, de încredere, loial, necălcând niciodată
deontologia profesională. Era şarmant, cult şi tot timpul gata să-şi pună
cunoştinţele la dispoziţia celor care îi cereau ajutorul. Se enerva rar, dar
motivat, se supăra şi mai rar, dar îi trecea repede".
O viaţă, două vieţi, mai multe destine...
Doamna Glăvan îmi zâmbeşte cu bucurie. Mare lucru, iată, că
cineva se gândeşte la soţul ei. Acum câteva zile, nepoţica cea mică a
întrebat-o din senin: Bunica, noi avem vreun erou în familie?
I se luminează chipul de fiecare dată când povesteşte despre
Dorin. E mult mai tânără decât m-aş fi aşteptat şi nu îmi pot ascunde
nedumerirea. Aveam să aflu, peste câteva minute, că era o copilă atunci când
s-a căsătorit. Nu regretă nimic din viaţa ce le-a fost dată, lor şi copiilor
lor.
"Ne-am cunoscut când a ieşit din închisoare. Avea 21 de
ani, eu aveam 14. Locuiam în aceeaşi curte. După ce a venit şi-a continuat
studiile, pentru a termina liceul, apoi a dat la Facultate. Ne-am căsătorit
după primul an de facultate şi am rămas împreună până la sfârşitul vieţîi lui,
care a venit mult prea devreme. A murit la nici 58 de ani - după ce a suferit
un atac cerebral - pe 2 ianuarie 2000. Avem doi copii, băiatul este inginer
constructor, fata este asistentă medicală", povestește Doamna Glăvan.
Detenţia a fost grea, dar nu vorbea niciodată despre el că
ar fi vreun erou. În puşcărie s-a îmbolnăvit de hepatită, după ce a mâncat
dintr-o farfurie în care a găsit un cap de şoarece. "El a fost singur la
părinţi. Mama lui îi spunea mereu: Ce-ai să faci tu când pleci la facultate,
pentru că eşti atât de pretenţios la mâncare! Şi iaca, bietul de el, ce
facultate i se pregătea!".
Percheziţia, o scenă demnă de Oscar!
A fost mereu sub supraveghere, i se atrăgea atenţia că ar
putea oricând să se întoarcă în puşcărie. În 1986, la teatru au venit nişte
tovarăşi de la Bucureşti. Se făcea un spectacol după un text scris de unul din
garda lui Ceauşescu. Au venit puhoi şi securiştii. În timpul unor discuţîi,
Dorin Glăvan, încurajat niţel de o gură de vin, le-a ţinut o scurtă lecţie
celor care, voalat sau nu, voiau să îl determine să îşi facă autocritica în
legătură cu trecutul lui. Nu numai că nu a făcut-o, dar le-a spus tovarăşilor
că vă veni timpul în care vor trebui să dea socoteală pentru tot ce au făcut
comuniştii şi Ceauşescu.
În 1987, la un an după discuţia din teatru, un an în care a
fost şi mai atent monitorizat, le-au făcut percheziţie acasă.
"Eram foarte speriaţi. Dorin avea doi dolari de la
nişte bătrâne nemţoaice ce locuiau pe strada Iorga, care se rugaseră de el să
îi cumpere pentru că nu aveau ce mânca. Dolarul era ieftin, dar Dorin le dăduse
pe ei, de milă, cât nu făceau. Dolarii erau ascunşi în Biblie. Nu era mare
lucru, dar dacă îi găseau aveau motiv să îl ridice din nou", își amintește
Doamna Glăvan.
Scena pare desprinsă dintr-un film de Oscar! În apartament
locuiau acum cu fiica lor (băiatul era plecat la facultate) şi cu tatăl lui
Dorin Glăvan, aflat pe patul de moarte, foarte bolnav, el însuşi fost deţinut
politic. La uşă, securiştii îşi dezbracă tacticos hainele, pregătiţi să
devasteze vieţile celor care credeau că nu mai era nimic de devastat. Dorin
Glăvan le iese înainte şi îi roagă şoptit: "Vă rog frumos, tata e pe
moarte! Aş vrea să nu ştie cine sunteţi, o să le spun că au venit nişte
scriitori!". Cei doi sunt de acord, parcă încep să creadă ei înşişi că
sunt ceea ce li se spusese. Numai că, neașteptat, bătrânul tată îi strecoară
printre uşi fiului său, destul de tare cât să audă şi musafirii: "Vezi,
dacă tot sunt scriitori, spune-le şi despre cum am pătimit noi în
puşcărie!".
"Nu am văzut niciodată o casă mai devastată că a
noastră atunci! Ne-au scormonit tot. Priveam cu groază spre bibliotecă, unde nu
ajunseseră, şi unde aveam Biblia cu cei doi dolari. Şi atunci s-a întâmplat
ceva incredibil. Pe uşă a intrat fiica noastră, venea de la şcoală. Imediat ce
a văzut casa, s-a dus întins la Dorin şi a început să facă o scenă: Tată, ce e
în casa asta! Ce e cu dezordinea asta, când ştii cât se chinuieşte mama, chiar
nu ai un pic de respect pentru ea! Striga, şi noi stăteam înmărmuriţi.
Securiştii au privit unul spre altul şi, mai de voie, mai de nevoie, au spus:
Apăi, noi plecăm, vedem că domnişoara e foarte supărată, o să venim noi
altădată. Imediat ce au ieşit, Dorin a luat-o pe fiica noastră în bucătărie.
Tremurau amândoi. Tu ştii cine erau ăştia?! Da, tată, ştiu. Sunt securişti. De
unde ştii?! Am văzut, de cum am intrat, hainele de piele atârnate în
curier".
Fata, de 17 ani, avea aceeaşi vârstă la care tatăl ei, tot
elev, fusse arestat. Peste doi ani, avea să plece înflăcărată Bucureşti, la
Revoluţie, sperând că regimul care i-a măcinat familia vă fi distrus. Şi tatăl
ei a avut aceleaşi sfinte aşteptări. A crezut foarte mult în momentul
Revoluţiei, dar a coborât repede cu picioarele pe pământ.
"Nu se schimbă nimic. A venit eşalonul doi",
spunea Dorin Glăvan la câţiva ani de la mirificul şi tragicul an 1989.
Au fost convinşi că, la percheziţie, securiştii le-au montat
şi microfoanele de urmărire. "De atunci aveam mereu grijă ce vorbim în
casă, iar Dorin a început să facă ordine în scrisori, să distrugă orice le-ar
fi dat comuniştilor motiv să îl aresteze".
Asta nu l-a făcut, însă, să lase garda jos, să cadă în
extrema umilinţă în care trăiau cei mai mulţi dintre români. Accepta realitatea
fără că prezentul să îi impună o poziţie nedemnă a umerilor. Dimpotrivă!
Salvarea lui venea, însă, din talentul excepţional de a-şi dezarma urmăritorii.
Epoca-lumină fără lumină!
În anul 1989, cu puţîn înainte de căderea comunismului,
Constantin Adam îşi aminteşte una dintre şedinţele de învăţământ politic
obligatoriu, la care erau obligaţi să asiste.
"În timpul unei astfel de întâlniri, când tovarăşul de
la partid ne vorbea despre "epoca de aur" şi "noile aventuri ale
celor mai iubiţi fii ai poporului", energia electrică s-a întrerupt,
becurile s-au stins şi, prin întuneric, în primele câteva clipe de stupoare,
s-a auzit vocea lui Dorin Glăvan lăudând batjocoritor, cum numai el ştia s-o
facă fără a-şi atrage eventuale ostracizări: epoca lumină (fără lumină) şi
binefacerile ei comuniste!", ne mărturiseşte Constantin Adam.
Cu toate acestea, Dorin Glăvan evita discuţiile îndelungi
sau ieşirile publice care să îl expună inutil. A continuat să trăiască discret
în oraşul plin de oameni, să accepte că lupta pe care a purtat-o în tinereţe
poate să-i fi fost şi în zadar.
Nu s-a înclinat, însă, niciodată în faţa noilor ocupanţi.
Când a înţeles că noua Românie e veche, când a simţit că tinerii calcă niţel
nepăsători pe pământul încă neuscat de lacrimile martirilor din puşcăriile
comuniste, Dorin Glăvan s-a hotărât să moară puţin... Era a doua zi a anului
2000.
