L-am cunoscut pe Vasile Zetu în urmă cu aproape trei
decenii, când poezia se rostea și încă se rostuia în viitoare cărți. Recitam și
ascultam. Vasile Zetu urca pe ”Everestul” Udeștiului, alături de doamna sa, un
loc al prieteniilor arhaice. Poeziei de pe Oadeci aveam să îi datorez, apoi,
privilegiul de a fi prezentă în 1998 la lansarea primului volum de poezii
semnat de Vasile Zetu, ”Roua lăuntrică” (psalmi), ediție bilingvă, română și
franceză, apărut la Suceava, la Editura Cuvântul nostru. O poezie elegantă, în
linii simple, dar acea simplitate care transformă cuvântul în Logos.
Fără a fi neapărat un poet creștin, Vasile Zetu a devenit
până la urmă un făuritor de rugăciune. Pentru că asta este cartea cu fior
testamentar pe care ne-a lăsat-o grăbit, sfios și deopotrivă smerit, parcă
anume să ne încerce iubirea-poeziei-fără-poet.
”Duc în spate fântâna secată” a apărut în 2021, la Editura
Junimea. Primisem doar semnalul apariției, pentru că ea, cartea, avea să se
”lanseze” fără poet. O carte tulburătoare, diferită și totuși atât de
asemănătoare cu însuși autorul, ca un tablou în care cauți analogii, dar
găsești semne stranii, identifici nuanțe, dar ajungi să pășești năuc pe un
tărâm al devastărilor interioare. Ale noastre devastări! Și peste toate, la
final, se lasă liniștea pentru că ”Poetul / A trecut pe aici”.
”Sunt trist ca un clopot / care și-a înghițit limba”, spune
Vasile Zetu cu imaginea unui pelerin care a învățat, după milioane de ani, să
observe muntele care ”are ieșire la ceruri”. Trece prin ”pădurea de cretă” și
traversează lumea pe o ”ploaie ambiguă”, poate de aceea și ”păstrăvii sunt
hieroglife”.
Imagini care devin sugestie, descrieri care răstoarnă
realitatea, dar numai pentru a-și face loc în prezentul amputat al lumii tot
mai zgomotos-arțăgoase. Vasile Zetu găsește soluția tăcerii, dar nu o transpune
în formule simandicos sau fals științifice. Dimpotrivă. Poetul învață să urce
”printre semeni / tăcut ca cruce”. Or tăcerea nu e totuna cu absența vorbirii,
ci ea se traduce printr-o gramatică a suferinței interioare, a durerii fără
leac. Pentru că, ne spune Vasile Zetu, ”poezia nici scrijelită pe lacrimă / nu
oblojește, nu vindecă / rana muțeniei”. De aceea ”mai înțelept / e să taci”.
Câtă duioșie, cât fast în tăcerea Poetului! Și câtă asumare în ”vacarmul tăcerilor sale”, în care un cioclu ”îngroapă /
herghelii de cuvinte”!
Un dicționar al vorbirii în psalmi, o catapeteasmă de
cuvinte, o rugă-poezie. Asta reușește Vasile Zetu în această ultimă carte, pe
care a construit-o anume ca pe ”un acatist pentru firul de iarbă” sau ca pe ”o
psaltire săpată-n fântână”. Pentru că
urmează imagini decupate dintr-o frescă a inimii pe care noi toți o bănuiam,
dar niciodată nu a dezvălui-o cu o atât de clară convingere. Acum, parcă vrând
să ne cuprindă cu totul în propriile-i îndoieli, pentru că nu mai știe ”care
parte a sinelui meu / e-n genunchi”, Vasile Zetu se confesează candid: ”o
rugăciune concisă / încearcă să fie / întreg trupul meu despuiat de cuvinte”.
Conștient de solemnitatea trăirii, poetul ne face părtaș la
rugăciune: ”Înalță-mă, Doamne. Ajută-mi / să fiu o fărâmă mai bun”. O
deznădejde care nu se mai salvează prin metaforă, o supracădere sfâșietoare își
face loc, precum tâlharul pe cruce care își pierde speranța în Înviere. ”O
funie fără nod / Este poemul acesta, de care atârnă / Trupul meu scorojit”.
Nicio salvare de nicăieri, ”de jur împrejur / munții îmi reazemă umbra”,
sufletul secătuiește-n cuvinte, ”cortegii de corbi poartă prapurii”.
Prin cuvânt renaște și se înaripează, prin poezie se mântuiește. Poartă în spate fântâna secată, dar la întoarcere capătă aura
fântânarului care asurzește ”ascultând / simfonia muțeniei”. Un pustnic al
poeziei, un pelerin care ”canonizează păpădii”, hirotonisește ”un mesteacăn”
sau închipuiește ”o biserică”.
Poetul se desprinde de teluric, dar nu o face abandonând, ci
înălțând cu sine lumea. Vasile Zetu ”a plecat de acasă, ușa pe care-a ieșit s-a
luat / după dânsul”. Niciun regret, nicio durere în carnal, în trăindul
fărăderost. A trăi nu înseamnă numaidecât a fi, ci a rosti. Când viața este
”triumful aripii / asupra migrării”, zborul nu mai este o componentă a
înălțimii, ci una a libertății absolute.
”Cobor în fântână și scriu / pe pereții ei de argilă, poeme/
cu versul rotund”.
Ca să se știe, ca să se afle, ca să rămână: ”Poetul / a
trecut pe aici”.
Cartea lui Vasile Zetu este o prelungire a vieții. A plecat,
dar și-a lăsat aici trupul în copertă. Poemele urcă pe cruce, se răstignesc,
sângerează. Cuvintele lui Vasile Zetu ne ostoiesc setea de viață, ne domolesc
dorul de moarte, ne umezesc buzele cu oțet sau ne încearcă în credință. Sunt
tandre, caustice, triste, sunt tămăduitoare și curate.
Un testament poetic la finalul căruia nu mai știi ”care
parte a sinelui / e-n genunchi”.
Mulțumesc, Vasile Zetu, pentru fântâna-poem pe care, prin
această carte, învățăm să o purtăm fiecare în spate!
