Corupere pentru a corupe!

Suntem invadaţi de o lume nouă, pentru care credem că suntem pregătiţi. Dar ne-am întrebat vreodată care este preţul ce ni se va cere? Şti-vom ce să facem cu aceste noi "cuceriri", ne vor împlini ele sufletele, vom rămâne întregi şi împăcaţi în propriul gând?

Ce a rămas din România de la 1918? Anul trecut a fost marcat de câteva evenimente ce vor rămâne consemnate în paginile viitoarelor istorii. Disputa privind ora de religie în şcoală, cu dezbateri ample în toate mediile sociale, adoptarea şi promulgarea, de către preşedintele României, a Legii 217 din 2015, supranumită şi Legea antilegionară, cea care ni-i interzice pe Ţuţea, pe Nae Ionescu, pe Eliade sau Radu Gyr. Tragedia din Clubul Colectiv, în urma căreia au murit 60 de tineri şi care a răscolit cenuşa revoltaţilor împotriva Bisericii. O tragedie care a condus la schimbarea Guvernului, un guvern a cărui preocupare, la doar câteva zile de la instalare, este... educaţia sexuală a copiilor în şcoli. Nu ne-am fi oprit asupra acestor aspecte dacă nu am fi regăsit cele de mai sus într-o serie de reglementări ce par desprinse din cele ce trăim şi auzim în fiecare zi.
Iată:

1. Crearea infracţiunii de "rasism". 2. Continua schimbare pentru a crea confuzie generală. 3. Informarea copiilor, în sistemul educaţional, asupra aspectelor ce ţin de sex şi homosexualitate. 4. Subminarea autorităţii şcolilor şi a profesorilor. 5. Imigraţia intensă cu scopul de a distruge identitatea naţională. 6. Promovarea consumului excesiv de alcool. 7. Golirea bisericilor. 8. Un sistem juridic nesigur, duplicitar fatţă de victimele infracţiunilor. 9. Dependenţa de stat şi de alocaţiile de stat. 10. Controlul şi tăcerea mass-media. 11. Încurajarea distrugerii familiei. 

Să recitim cu luciditate, cu proprie măsură şi judecată. Pentru că aceste recomandări, parcă decupate din realitatea prezentului nostru, au fost trasate în anii 20 ai secolului trecut şi aparţin Şcolii de la Frankfurt, în fond o grupare formată din câţiva intelectuali ai vremii al căror unic scop era instaurarea marxismului cultural. Toate aceste recomandări sunt, în fapt, componente ale viitoarei "corectitudini politice", o formă de ideologie perversă, dar prezentă în discursurile anumitor categorii sociale, cele cu tendinţe hegemonice clare. 

În spaţiul românesc, însă, punctele enumerate mai sus nu creează niciun fel de panică, nu determină reacţii opozante, iar acolo unde criticile sunt prezente ele sunt imediat anihilate prin atacuri la credinţă, la tradiţie, la valori considerate distructive şi perimate. 

Corupere pentru a corupe! 

Am început, aşadar, acest material cu ceea ce este esenţial în teoria Şcolii de la Frankfurt, sintetizată de Timothy Matthews, în studiul său "The Frankfurt School: Conspiracy to corrupt" (Şcoala de la Frankfurt: Corupere pentru a corupe), realizat în 2009 şi publicat de Catholic Insight. 

Să recitim cele 11 "recomandări". Fac parte din realitatea românească. Enunţate în urmă cu un secol, ele sunt astăzi mai aproape ca niciodată. Sunt, în mare parte, prezente în societatea în care trăim, în familia noastră, în şcolile noastre, în bisericile, în instituţiile noastre, la locul de muncă, pe reţelele de socializare. România devine, pe zi ce trece, un stat "politic corect". 

De ce atât de uşor îşi face loc această ideologie în spaţiul românesc? De ce atât de puţine voci reuşesc să acopere corul susţinătorilor noului marxism cultural? Să fie oare o continuare a liniei obediente trasate timp de 45 de ani de comunism? Să fim oare atât de incapabili de a ne rupe de vechile tare comunistoid-schizofrenice încât să primim astăzi fără revoltă o atât de perversă nouă şi revoluţionară "realitate"? 

Ideologiile, în vremurile de demult sau de aproape, s-au bazat în primul rând pe manipularea maselor, în special a celor de jos. Am trăit un tip de ideologie, cea a marxismului economic, tradus decenii la rând prin noţiunea de comunism răsăritean, "varianta hard a revoluţionalismului marxism", după cum îl numeşte Răzvan Codrescu. Un sistem care a făcut 100 de milioane de victime în întreg spaţiul comunist, "faţă de cele şase milioane din Holocaust", mai adaugă scriitorul Răzvan Codrescu. 

De ce este important să vorbim astăzi despre corectitudinea politică? De ce este grabnic necesar să identificăm sursele şi resursele acestor noi ideologii care îşi fac loc şi ocupă tot mai spaţiu în realitatea românească?

Pentru că ele nu sunt întâmplătoare, pentru că nu sunt emanaţii fireşti ale tradiţiei şi valorilor româneşti.

Pentru că provin dintr-o ideologie menită să distrugă, să anihileze, să producă anarhie şi o nouă formă de stăpânire, mult mai perfidă şi mult mai periculoasă decât comunismul.  Lipsa unei legi a lustraţiei, sărăcirea continuă a populaţiei, bulversarea sistemului educaţional şi degradarea stării de sănătate a populaţiei au făcut ca românii să poarte în spate, la un sfert de secol de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, sechele ale comunismului, forme absconse ale ideologiilor de până în 1989. Aici îşi fac loc noile teorii bazate, în special, pe ateism şi toate consecinţele sale agresive.  

Ce urmăreau corifeii şcolii de la Frankfurt, ce vor continuarii lor astăzi?

Răsturnarea lumii vechi, distrugerea tradiţiei, instaurarea unei forme de manipulare lipsită de violenţă, chiar blândă, dar cu repercusiuni mult mai vizibile şi mai rapide decât cele reuşite de comunism. Şi asta pentru că, de cele mai multe ori, lipseşte opoziţia la schimbarea care ni se impune, o schimbare care implică, de fapt, modificarea întregii mentalităţi. "E o formă de manipulare cu alte mijloace, mai blânde, dar la fel de dizolvante, poate mai primejdioase. Prin formele dure, ştiai să te fereşti de comunism. În această nouă formă ajungi să gândeşti în virtutea lor aproape fără să îţi dai seama. Uniformizare la nivelul de jos. Egal de săraci, egal de proşti", spune cât se poate de categoric Răzvan Codrescu.

Să nu uităm că Georg Lukacs, fiul unui bancher evreu ungur (şi cel care a pregătit Şcoala de la Frankfurt şi termenii corectitudinii politice), a promovat în Ungaria, în anii 20, un program radical de educaţie sexuală în şcoli, componentele acestuia fiind iubirea liberă, natura arhaică a codului familiei, caracterul demodat al monogamiei, irelevanţa religiei. Ceea ce s-a numit, şi termenul a ajuns până astăzi, drept "terorism cultural". Din nou: sună cunoscut?

Aceste principii au stat la baza formării, în anii ce au urmat, Şcolii de la Frankfurt, o grupare fără personallitate juridică, instituţională, dar care a marcat puternic întreg secolul trecut şi pare să îşi atingă pe deplin apogeul în acest secol, prin ceea ce se numeşte "corectitudine politică", cu tot ceea ce acest termen a târât după el: libertinajul sexual, explozia mişcărilor feministe, a minorităţilor sexuale etc., cu cea mai gravă consecinţă, cea a distrugerii credinţei şi a familiei creştine, care devine astfel incorectă politic şi sursa tuturor impedimentelor care stau în calea dezvoltării omului nou, a adevăratei modernizări socio-culturale, cu adversarul ei direct şi declarat: biserica.

De aici până la suprimarea libertăţii de opinie nu mai este decât un pas, de aici până la controlul gândului mai este foarte puţin. De fapt, se şi întâmplă...

Care este soluţia? Una ar fi cea a reacţiilor, a rezistenţelor personale, cum se dovedeşte a fi cea de mai sus. Dar mai ales trezirea opiniei publice, păstrarea valorilor tari, a educaţiei sănătoase. "Trezirea opiniei publice de jos în sus, dacă nu se va petrece, omenirea nu mai are nicio şansă. Şcoala are un rol important. Germenii ideologiei se aruncă în spaţiul şcolii, se promovează ideea de educaţie sexuală la copii foarte mici, se vorbeşte doar despre respectul de sine, despre venerarea sinelui, nu şi despre rafinarea sinelui. Vedem şi acţiunea antireligie în şcoli, iar agresiunile vor continua, există riscul ca schimbările să se impună cu forţa într-un final", atrage atenţia scriitorul Răzvan Codrescu într-un interviu.

Să nu pierdem din vedere că, rămânând în amorţire, peste un timp nu vom mai avea nici istorie, nici mândrie, nu vom mai fi un popor, ci o populaţie de indivizi. Tot mai multe voci atrag atenţia asupra a ceea ce se petrece astăzi în lume. Una este cea a lui Raymond V. Raehn, dar să privim şi spre William S. Lind sau, la noi, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Răzvan Codrescu. "Cel puţin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor. Cu certitudine, acţiunea Şcolii de la Frankfurt nu se încheie în anii ’60, ea continuă şi în prezent, cu precădere în domeniul educaţional", rosteşte foarte edificator Raymond V. Raehn.

Este de ajuns să privim în jur, să urmărim programele TV şi ziarele de tot felul. Astăzi vedem spectacole gay, mâine o nuntă între doi taţi având alături un copil care va avea dreptul să aleagă singur dacă este băieţel sau fetiţă. Nu avem voie să ne cinstim sfinţii, nu mai ştim să ne alegem oameni destoinici pentru a ne conduce. Să scoatem icoanele din şcoli, bătrânii din biserici, mamele de lângă prunci. Să umplem crâşmele, să mâncăm chimicale, să otrăvim câmpurile, să pustiim grădinile. Şi nu, nu este alegerea noastră, sunt planurile lor. Vechi şi iarăşi noi.

DE 1 DECEMBRIE, LA MULTI ANI: Avem o tara!

AVEM O TARA, versuri RADU GYR
(interpreteaza corul Maicilor de la Diaconesti)
 
Avem o tara unde au stapanit odata

Vitejii daci, barbati nemuritori
Si unde stau de veacuri laolalta
Izvoare, vai si munti cu fruntea-n zari.

Avem troite sfinte, altare si icoane
Si candeli ard cu mii de palpairi.
Avem atatea lacrimi si prigoane
Ca ne e plin pamantul de martiri.

Avem la Putna, sfant si viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Si azi de-l vom chema sa-nfranga Apusul
Va rasturna cinci veacuri de pamant.

Avem pe Brancoveanu pilda tare,
Ca pruncii lui sub sabie-au cazut
Ca sa pazeasca fara de schimbare
Credinta dreapta-n care s-au nascut.

Avem Ardealul sfant, pamantul rastignirii,
Cu tunuri sfartecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinti, pe Iancu si martirii,
Pe Horea tras pe roata pentru neam.

Azi iarasi te-au suit vrajmasii tai pe cruce,
Ardeal cu trei culori impodobit,
Scriind deasupra vina ta cu sange:
Aceea ca Ortodoxia ai iubit.

Avem un rai de sfinti in temniti dati la moarte
Si aruncati in groapa nestiuti;
Dar astazi, dand pamantul la o parte,
Ies moaste sfinte-n zeghe grea de detinuti.

E jertfa lor de veacuri marturia
Ce striga din morminte pan’ la noi
Sa aparam cu ravna Ortodoxia
Si-acest pamant de Sfinti si de Eroi

Zicea Petre Ţuţea...

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.


O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităti, si te misti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stăpîn.

Nu pot evita neplăcerile bătrînetii si nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a tinut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înteleaptă: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferintele bătrînetii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

În afară de cărti nu trăiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru că n-au ratiune, ceilalti pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creatie - literară, muzicală, filozofică - lesin de rîs. Omul nu face altceva decît să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.

Inteligenta, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăta de prejudecăti. Cu cît inteligenta e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

Am făcut o mărturisire într-o curte cu sase sute de insi, în închisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, dacă murim toti aici, în haine vărgate si în lanturi, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă si cutremure, ne dă si război.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? - ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. - Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu altii...

A fost întrebat un tăran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozăvie!

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu tin minte anul... Cînd m-au anchetat am lesinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităti.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom  le? - N-am vorbit, dom le. - Cum n-ai vorbit? - Păi împotriva voastră vorbeste tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat si să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă multumesc că m-ati arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un detinut să scrie. El poate să-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuti...

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiti asa, vă poate fura oricine... Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, tăranii nu-i cultivau. ''Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt...'' Ce a zis regele Frantei? ''Mă, seamănă, mă, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea tăranii că îi păzesc, or să-si dea seama că-s lucru bun. Lăsati-i să fure, că asa se răspîndesc cartofii în tară.''

AZI, 6 octombrie, SE IMPLINESC 109 ANI DE LA NASTEREA LUI PETRE TUTEA.

ASPAZIA OTEL-PETRESCU: Suferinta trebuie transfigurata...

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)

- Cum priviţi acum perioada detenţiei?
- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
- Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

- Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?

- De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

- Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?
- Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

- Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?
- La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…

- Şi aţi reuşit?
- Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

- Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?
- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.



(Raluca Tănăseanu, in familiaortodoxa.ro)

Vorbe şi fapte: Pentru ce ne trăim!

Adevărata moştenire pe care o lăsăm lumii în care trăim nu se măsoară în cantitatea averii materiale, ci în ceea ce am sădit în vieţile oamenilor cu care am interferat.

La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare, ci şi prin ataşament exagerat faţă de o altă fiinţă, dependenţa pe care o dezvoltăm în sufletul altora faţă de propria noastră persoană.
Orice patimă - dor, iubire, credinţă oarbă - te îndepărtează de la adevărata menire chiar înainte să ajungi să îţi defineşti rostul trecerii prin viaţă. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.

Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om. De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem.

Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.

M-au marcat profund câteva întâmplări trăite de oameni în momente crâncene:

Un deţinut primeşte o pedeapsă cu bătaia. Omul era îngrozitor de slab, nu ar fi suportat nicio palmă, darămite o bătaie la tălpi sau lovituri care rupeau carnea de pe trup. Atunci un coleg de suferinţă strigă: Bate-mă pe mine în locul lui! A fost bătut în locul aceluia. S-a întors în celulă cu capul tumefiat, ochii nu i se mai vedeau. A fost aruncat jos, un maldăr de carne. Dar era liniştit şi cu inima caldă: îşi salvase, în mod sigur, colegul de la moarte!

Filosoful Mircea Vulcănescu, închis la carceră, unde câteva zeci de deţinuţi erau nevoiţi să stea într-o celulă întunecoasă, cu mâzgă şi nămol rece, fără ferestre, s-a întins pe jos şi le-a spus celor tineri să se aşeze pe el, pentru a-şi salva măcar ei zilele. Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit atunci si a murit, nu înainte de le spune celor de faţă: Să nu mă răzbunaţi!

La Canal. Munca de salahori, pe arşiţă, ploaie sau zăpadă. Unul se trezeşte dimineaţa cu perna plină de sânge. "Ai lipsă de calciu", îi spune alt deţinut. Peste câteva zile, cel care îi pusese "diagnosticul" cere să fie luat în echipa de voluntari care muncea în stufărişul Bălţii. Pleca dimineaţa, ajungea seara zdrobit de efort. După un timp, le prezintă tuturor preţioasa recoltă: într-o cârpă murdară strânsese coji de ou, bucăţi una cu penele, de prin cuiburile în care păsările îşi clociseră puii. "Uite, ţi-am adus calciul", zice. La vederea cojilor în două cu pene şi sânge de la puii iviţi în grabă, omul nostru se ridică şi refuză să bage în gură asemenea grozăvenie. Zilele se scurg şi, odată, întreabă acela: "Ia spune, mai murdăreşti perna de sânge?". "Nu", e răspunsul, "de un timp nu mai am nimic". "Pai înseamnă că au fost bune cojile alea". M-a înduioşat profund povestea asta. Într-un Iad cum a fost cel de la canal, un om se oferă voluntar într-o echipa de muncă (nu că altfel nu ar fi muncit din greu!!), iar apoi, zile în şir, pisează pe ascuns cojile de ouă, le strecoară în blidul de mâncare şi aşteaptă senin ca celălalt să se înzdrăvenească.


Poveşti simple. Dar nu de puţine ori mi-am pus întrebări. Mă văd în măcar una dintre aceste situaţii? Vorba devine faptă sau trăieşte doar orgoliul cuvântului rostit?

Partidul vrea să te cumpere. Tu de ce te vinzi?

Doctrinele de partid au devenit un fel de latrine cu conţinut sterp, voit demagogic, dogit, mincinos, fratricid prin tendinţa de instigare la ură. Trebuie să fii dezmembrat sufleteşte ori realmente chinuit mental ca să accepţi o luptă în numele unei doctrine schiloade şi în mare măsură periculoasă.
Oricare ar fi umbrela doctrinară, partidele nu mai reprezintă demult garantul luptei pentru binele poporului. Nu pot investi încredere în persoana care decide să se coloreze politic cu motivaţia că o face pentru a schimba ceva. Politica nu schimba Ceva, ci pe Cineva. Partidul nu influenţează comunitatea decât prin racolarea şi compromiterea celor care cutează să creadă că ar putea cuceri lumea!
Partidul este cea mai periculoasă formă de degradare a umanităţii din ultimul secol, începând la noi cu Partidul Comunist.
După decapitarea în masă a elitelor – Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Parintele Daniil (Sandu Tudor), cărora li se adaugă cei care au sfârşit mai tărziu, măcinaţi de bolile căpătate în temniţele grele – cazul Parintelui Ilie Lăcătuşu mi se pare a fi cel mai înălţător spiritual, urmaţi îndeaproape de cei cu care Dumnezeu ne miluieşte încă – Părintele Iustin Pârvu, Parintele Arsenie Papacioc, România se zbate într-o neputincioasă trăire.
Partidul de astăzi este o (mal)formaţiune de tip tribal, bazată pe ierarhii stricte, cu principii mai degrabă subversive. Partidul a devenit, în ultimii 10 ani, un strălucit comerciant care, indiferent de criză, merge pe profit. Te bagi în politică chiar dacă partidul nu dă doi bani pe tine (adică nu câştigi nimic pentru că Liderul îţi spune că are nevoie de entuziasmul tău, de sinceritatea şi de motivaţia ta), eşti mânat de gândul că numai tu poţi schimba lumea. Mă rog, ce-a mai rămas din ea! Odată intrat, devii parte a sistemului. Adică nu mai ieşi de acolo decât înfrânt sau cel puţin cu sentimentul inutilităţii profunde. Acelaşi sentiment îl ai şi în afara sistemului, dar măcar nu te vinzi pe doi bani. Şi lumea, aşa cum e, nu aşteaptă să o cucereşti tu. Ci doar să o faci mai bună.
Eu te vreau pe tine aproapele meu, nu militant, politician, combatant sau revoltat. Noi suntem o sumă de individualităţi, nu o adunătură de politicieni. Noi suntem frumoşi prin ceea ce ne diferenţiază, nu neapărat prin ceea ce ne adună. Dezvoltarea individuală, sacrificiul pentru aproapele tău, identificarea şi conştientizarea misiunii pe care o ai în spaţiul în care trăieşti, dar mai ales sinceritatea propriei trăiri, acestea sunt lucrurile care te ajută să schimbi lumea, nicidecum să o cucereşti!
Dragul meu, dacă partidul nu dă doi bani pe tine, tu de ce te vinzi?!

CUTREMURATOR: Martirii de la Oranki!

Parintele Dimitrie Bejan a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Manastirea Oranki incepand cu anul 1942. Mergand in padure, dupa lemne, parintele Dimitrie Bejan a intalnit un batran, ascuns printre copacii cei vechi. Acesta era unul, poate chiar singurul, dintre calugarii care au scapat cu viata din Oranki.
Parintele cel batran, ascuns in padure, scapand la parintele Dimitrie, i-a marturisit toata istoria locului. "Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Mergeti cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis: "Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!" Atunci am strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!".
Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat".
Dupa aflarea acestei vesti, a urmat si minunea. Facand niste sapaturi in curtea lagarului de exterminare din Oranki, unde era inchis si parintele Dimitrie Bejan, cai cativa muncitori au dat peste ramasite de trupuri. Sapand inca putin, ei au gasit trupul unui mitropolit, neputrezit. Nici macar hainele aceluia nu era putrezite, ci intregi si nestricate.
Pe locul de martiriu al atator sfinti se inalta astazi si o cruce romaneasca. Crucea din marmura neagra a fost lucrata in Romania, la Beius, pe ea fiind reprezentat "Hristos intemnitat". Mai jos, pe o parte si pe alta, se afla urmatoarele cuvinte, scrise in limba romana si in limba rusa: "Ati suferit, ati rabdat, ati plans si pentru noi, cei care nu am fost inchisi, pentru pacatele noastre. Va multumim."
Cand a fost instalata crucea de marmura, in Oranki, pamantul a scos la lumina ramasite din trupurile calugarilor martirizati de demult. Acestea erau frumoase la culoare si placute la vedere. O parte dintre ele au fost aduse in tara, urmand a fi asezate in biserica din Schitul Huta, dar si in paraclisul de la Aiud.
Pentru o vreme, Oranki a fost inchisoare de femei. Oranki a redevenit manastire de calugari incepand cu anul 2004. Astazi, multime de pelerini vin sa se inchine si sa faca rugaciune pe pamantul sfintit de atata multime de suflete de martiri, ale caror trupuri inca se afla in pamant. (crestinortodox)

FOTO: Parintele Dimitrie Bejan

AIUD. VIATA DE DINCOLO DE MOARTE

AIUD. Acum scriind acest cuvant, pentru prima data il vad altfel. (A)iud. iud(A). La Aiud totul este in afara lumii sau in mijlocul sau absolut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepuse cu un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.

Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe care Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.

Un proiect care ma onoreaza: Fundaţia INTER_ART Aiud IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU

Art-eveniment intermedial: document-audio-imagine-text-visual arts
Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009

Participanţi:Aurelia Călinescu (Sibiu), Bogdan Spătaru (Bucureşti), Cristina Chetrari Brâncoveanu (R. Moldova), Iulian Mîţă (R. Moldova), Elena Mînăscurtă (Italia), Sergiu Teleuţă (R. Moldova), Octavian Untilă (R. Moldova), Anişoara Cârlan (Turcia), Florentina Toniţă (Botoşani), Dorel Găina (Cluj), Mira Marincaş (Cluj), Feleki Karoli (Cluj), Eugen Moritz (Cluj), Eugen Savinescu (Cluj), Andor Komives (Cluj), Andrei Budescu (Cluj), Alina Bondrea (Cluj), Sabin Bors (Cluj), Andra Modreanu (Cluj), Andrei Ciurdărescu (Cluj), Carmen Pop (Cluj), Mădălina Surducan (Cluj), Larisa Crăciunaş (Cluj), Dan Tamaş (Cluj), Andreea Vanea (Cluj)

Documentele foto, audio, video, scrisori, manuscriseaparţin arhivei poetului Cezar Ivănescu

Concept: Aurelia Călinescu
Coordonator proiect: Istvan Balog
Proiect-Expoziţie IN MEMORIAM-Cezar Ivănescu

Acest proiect este dedicat memoriei poetului Cezar Ivănescu de la a cărui moarte s-a împlinit un an pe 24 aprilie 2009.

Proiectul conţine două componente:
Componenta documentară: extrase de presă, interviuri, opinii critice, scrisori, manuscrise; cărţi editate, poeme, cărţi cu dedicaţii, ziare şi reviste dedicate poetului, fotografii, premii şi diplome, obiecte personale etc.; documente video şi audio ale unor emisiuni tv. sau inregistrări din recitalurile de poezie şi muzica susţinute de poet.
Componenta artă plastică şi vizuală: pictură, grafică, fotografie, media aparţinând unor artişti contemporani a căror creaţie a fost influenţată de personalitatea şi/sau creaţia poetului Cezar Ivănescu.
Scopul acestui proiect este de a descoperi şi promova creaţia poetică dar şi personalitatea de excepţie a poetului Cezar Ivănescu.
De asemenea, de a arata în ce fel a fost percepută şi reflectată opera poetului de celelalte medii artistice.