O carte specială şi, în acelaşi timp, tulburătoare, care
cucereşte cititorul încă de la primele pagini, este romanul "Şi cine este
aproapele meu?", o creaţie de excepţie care dezvăluie calităţile incontestabile
ale autoarei şi în arta discursului epic.
O construcţie epică ingenioasă, care îmbină o diversitate de
tehnici narative specifice romanului modern dar şi modalităţi de expresie care
duc spre o analiză profundă a sufletului uman.
Florentina Toniţă foloseşte cu abilitate introspecţia şi
retrospecţia, jurnalul intim, anamneza, reflecţia, secvenţe de povestire în
ramă etc.
Însă uimitor pentru o autoare tânără este veridicitatea în
descrierea şi înfăţişarea unui mediu existenţial întunecat, cum este cel al
detenţiei şi al atrocităţilor săvârşite în perioada comunistă în închisorile de
la Aiud şi Piteşti, înfăţişate cu atâta autenticitate încât "ai zice că doar un
trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înţelegere şi creştină iertare",
după cum afirmă Simona Modreanu în textul de prezentare de pe coperta IV a
volumului în discuţie. Este o carte "despre suferinţa ce împinge marginile
durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de
trupuri chinuite" (ca s-o citez din nou pe autoarea textului pomenit mai sus),
o lume subterană "în care fiinţa stă să moară de ruşine".
Romanul este structurat în cinci capitole, prezentând
destine umane complexe peste care a trecut precum un torent devastator şi
transformator agresiunea unui regim torţionar şi degradant. Pe parcursul
naraţiunii apare intermitent un "leitmotiv" cu caracter de simbol – cel "al
aproapelui", încărcat mereu de semnificaţii care provoacă cititorul să
reflecteze. Sensurile lui ne sunt sugerate prin naraţiunea faptelor, dar mai
ales prin reflecţiile şi impresiile pe care pictoriţa Maria le notează în
jurnalul ei intim – "un jurnal al fericirii" pentru că prin el tânăra
jurnalistă se eliberează de povara sufletului şi desluşeşte sensurile vieţii.
Ea a găsit "măsura vieţii prin suferinţă", care "o dată trecută prin trup
deschide taina dragostei".
Demersul axiologic al operei tinde spre un act soteriologic
– o mântuire sufletească şi spirituală care are drept suport credinţa în valorile
christice şi ale umanului. Eroii cărţii ajung la o renaştere morală, la un
echilibru superior al existenţei prin iertare şi iubire. Chiar şi un torţionar
poate fi mântuit şi renăscut spiritual prin pocăinţă şi căinţă; aşa este cazul
călugărului Teodosie, fost torţionar al închisorii de la Aiud. Teodosie, fiul
unui tâmplar din Craiova, a fost arestat în 1948, pe când era student la
Medicină pe motivul că în timpul unui curs le vorbise colegilor despre Duhul
Sfânt. Dus la închisoarea de la Piteşti, a suportat bătăile cumplite, care nu
l-au doborât dar a cedat torturilor psihice. Eugen Ţurcanu, şeful torţionarilor
de la Piteşti, s-a folosit de slăbiciunile lui şi i-a oferit privilegiile de
care beneficiau deţinuţii din comitetele de agresori. Astfel a devenit unul din
cei mai temuţi torţionari din închisoarea de la Piteşti, torturând în special
studenţii. După căderea comunismului, urmărit şi hăituit de Securitate, s-a
călugărit iar duhovnicul său, tot un fost deţinut, singurul care îi cunoştea
trecutul întunecat, i-a încredinţat canonul mărturisirii. Emoţionant este mai
ales destinul călugărului Paisie, pe numele de mirean Petrică Scurtu, deţinut
şi duhovnic al închisorii, care a transformat puşcăria „într-o oază de linişte
pentru cei care în libertate ucideau, furau sau înşelau”. Aceştia, pe măsură
ce-şi ispăşeau pedepsele, deveneau adevăraţi rugători iar odată ajunşi în
libertate erau căutaţi şi cercetaţi de creştini de pretutindeni.
(textul integral, pe http://www.miscarealiterara.ro)
