Este cunoscut experimentul lui Marcel Duchamp, artistul care
la începutul secolului XX a produs poate cea mai mare schimbare în percepția
artei și în ceea ce definește ea. După încercări multiple de a identifica un
drum propriu, Duchamp a devenit faimos datorită unui pisoar întors la 90 de
grade, o lucrare pe care a denumit-o "Fântâna".
Gestul său a vrut să fie unul satiric, la adresa snobismului
în artă. Însă consecințele expunerii acelui pisoar au fost devastatoare: în
primul rand, a scos la iveală un public snob, necunoscător, incapabil să
discearnă între artă și kitsch.
De la Duchamp, arta și-a pierdut caracterul sacru sau, cum
spune Roger Scruton, realizatorul faimosului documentar ”De ce contează
frumusețea”, "arta nu se mai ridică la un plan superior, moral sau
spiritual".
Mai mult, spune Scruton, ceea ce la început este șocant
devine plictisitor și găunos prin repetiție. Obișnuința, dară, ucide și ultima
sursă de inspirație.
La 100 de ani de la revoluția artistică a lui Duchamp privim
același pisoar întors conferindu-i, cu un aer cunoscător, statutul de obiect de
artă. Duchamp ne-a lăsat moștenire un cârd de artiști fără creativitate, care
este urmat de un cârd de mediocri diletanți, gata să declame în cor că, nu-i
așa, "arta e în ochiul privitorului". Asta în vreme ce criticul a
renunțat să mai strige că "împăratul de gol", fapt care a dus la
formarea unei complicități nu doar cu artistul, ci și cu publicul mediocru.
"Cu cât mai mulţi stăpâni, cu atât pâinea e… mai
cozonac"
Din păcate, pisoarul a devenit un simbol și regăsim această
reprezentare în toate domeniile, de la educație până la cercetare și, mai ales,
în politica zilelor noastre. În timp ce valoarea autentică își joacă fiecare
șansă de supraviețuire.
Ignoranța spirituală, rigiditatea creativă, surogatele de
fericire care ni se oferă cu generozitate pe tarabele din piața publică, au
devenit forme ale unei pseudolibertăți care se hrănește cu pâine și circ. O
concluzie excepțională găsim la Nick Sava, care mergea chiar mai departe și îi considera
pe acești artiști "creatori de kitschuri", care au asigurat oricând
un public format din snobi din lumea artei. "Aşa că, pentru a-şi lărgi
piaţa, tendinţa lor este să facă să dispară termenul de kitsch. În fond,
"clientul nostru e stăpânul nostru". Cu cât mai mulţi stăpâni, cu
atât pâinea e… mai cozonac", conchidea Nick Sava.
Este vorba, în fond, despre cum ne raportăm la valoare.
Despre capacitatea de a recunoaște valoarea într-o lume tot mai ușor vandabilă,
colcăind într-un superficial autosuficient, ghidat de o mediocritate tot mai
flămândă de rating, dornică de expunere și avidă de publicitate.
Cel mai mult a profitat de acest derapaj spiritual factorul
politic. Pentru a-și motiva lipsa de perspectivă, incapacitatea spirituală și
impotența creatoare, politicianul va înlocui valorile esențiale cu propriile
producții și va stimula pe toate căile un public menit să devină, în timp,
admirator necondiționat și aplaudac fervent.
Mediocritatea și negarea propriilor rădăcini, agresivitatea
și combativitatea în fața oricărei valori autentice devin criterii de selecție
în politică și, prin extindere, în toate domeniile în care politicul
stăpânește. Din păcate, regăsim aceste criterii în școli, în instituțiile
publice, în viața de zi cu zi a omului simplu.
Pentru a-și păstra supremația, politicul va oferi continuu
doza de pâine și va menține circul salvator.
SOS creativitatea!
Se știe, discreditarea artei are consecințe grave în
societate, iar lipsa creativității în toate domeniile nu face decât să despartă
definitiv omul de transcendent. Cel mai grav este ilustrat acest aspect în
școală, acolo unde tot mai puțini profesori luptă pentru victoriile mici,
într-un sistem care își epuizează actanții printr-un susținut exercițiu de
completare de hârtii ce vor sta la baza suplimentării salariului.
Un profesor universitar propunea ca noțiunea de profesor bun
să nu mai fie raportată la grosimea unui dosar, ci la performanța aplicată,
practicată în sala de clasă. Astfel, un profesor care preia o clasă de la nivel
mediu 7 și o duce spre nivel 8 să beneficieze de măriri substanțiale de
salariu. În condițiile, desigur, unor evaluări corecte. Același profesor, însă,
va avea salariul scăzut dacă o clasă de nivel 8 va "retrograda" spre
nivel 6 sau 7. "Știm că societatea este imperfectă, știm că elevul este
imperfect, dar este perfectibil. Iar societatea va deveni perfectibilă prin
oameni (poate suna ca o barbarie) perfectibilizați prin educație", spune
prof. univ. dr. Gheorghe Bunescu.
Un optimism pedagogic care, metodic vorbind, va provoca o
activitate mentală creativă, va determina aducerea elevului într-o situație în
care să pună întrebări. "Asta înseamnă profesor bun. Meritul esențial este
atunci când îl stimulezi pe elev să își pună întrebări", spune profesorul
Gheorghe Bunescu. Adică întoarcerea la creativitate, revenirea la comunicare și
comuniune, în fapt acea pedagogie despre care vorbesc numeroși teoreticieni, o
pedagogie care are la bază cele trei valori fundamentale în societate: iubire,
încredere și respect.
"Dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca
Dumnezeu"
În lipsa acestor criterii, vitrina societății ne va arăta la
nesfârșit același pisoar în fața căruia vom vedea aceleași încremenite priviri,
vom asurzi în aceleași zgomotoase aplauze pe care le auzim de un secol.
O societate a derizoriului, dezintegrată spiritual care va
purta după sine consecințe greu de anticipat în următoarea sută de ani.
Cuvintele lui Cezar Ivănescu, rostite într-un interviu din
1996, sunt cele mai potrivite pentru a rotunji acest secol de la Marcel Duchamp
până astăzi: "Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să
descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă
de proşti. (…) artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii,
împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne
vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe
plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum
spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă
Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu".
Cine se încumetă să urle în deșert, chiar de-ar fi să-și
scuipe plămânii cu ultimul strigăt? O întrebare pe care suntem datori să o
rostim cu voce tare fiecare dintre noi. Chiar dacă nu avem niciun răspuns...
