SORIN LAVRIC, un cronicar în bolgia comunistă!

Ca autor, Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Și asta pentru că scrisul său emană o intimitate fremătândă, un soi de spontaneitate așezată. Ritmul în care sunt rânduite cuvintele nu lasă loc analizelor stilistice, tocmai pentru că cititorul își însușește mai degrabă înțelesul decât forma, imaginea mai mult decât structura. Cu toate acestea, avem în scriitura lui Sorin Lavric un limbaj spectaculos, o ordonare logică a verbului, dar fără să epateze, fără ca autorul să ceară atenție. Dimpotrivă. Sorin Lavric uimește prin capacitatea de a scormoni în subconștientul amorțit, dar o face fără să se impună. Este suflarea de pe umăr, iar cititorul simte în fiecare rând al cărții această însoțire.
Ca cititor, pe Sorin Lavric îl lecturezi în aceeași intimitate fremătândă. Autorul a citit, a răscolit, a aflat. A trăit propriul exil spiritual pentru ca, într-o zi, să răstoarne anii de învățătură și să se redimensioneze ființial. A urmat două facultăți deloc ușoare – Medicina și Filosofia. A trăit în lume fără ca lumea să îl satisfacă. Până într-o zi, când noianul de informație s-a clătinat. Întreaga strădanie profesională a căpătat altă dimensiune, iar arhitectura emoțională a urcat către etajele superioare ale ființei. Sorin Lavric recunoaște că datorează toate acestea unor oameni veniți din vremuri de demult. Vremuri a căror istorie nouă ni s-a servit în alte coordonate, măsluite și prefăcute de regimul comunist. “Am fost fără Dumnezeu. Până să întâlnesc doi bătrâni, pe Mircea Nicolau și Gavril Vatamaniuc. Ei mi-au trezit din latență această virtute a credinței. Dacă nu i-aș fi întâlnit aș fi rămas cum eram înainte: inert, irațional și logic. Fără să cred în ceva misterios pe care nu-l poți explica, dar există”, mărturisea Sorin Lavric într-o convorbire cu Eugenia Vodă. Parcugând "Glasuri din bolgie", cititorul primește aceeași șansă, dar înzecit mai valoroasă, Pentru că va cunoaște nu doi, ci mai mulți bătrâni care vin cu acest mare dar: trezesc din latență virtutea credinței. Și da, la finalul cărții nu mai poți fi nici inert, nici irațional, nici logic.

"Glasuri din bolgie", publicată de Editura Ideea Europeană în colecția Istoria mentalităților, ni-l prezintă pe Sorin Lavric în postura unui autor-conferențiar, a unui vorbitor prin excelență, un teoretician al Timpului, predând o istorie care nu ține cont de date, ci de trăire. Eroii lui Sorin Lavric sunt reali. “Unii au crăpat ca victime inocente, alții au intrat în pielea torționarilor. Alții au fost partizani, alții sfinți, alții martiri”. Ce carte de istorie ar include oare aceste cuvinte? Vom învăța vreodată la școală că spiritul se află “în răscolirea mistică pe care o resimți în fața ororii sublime”? Sau despre „metamorfoza spiritului în condiții de exterminare”?
Despre literatura penitenciară s-a mai scris. În termeni de tot soiul. Dar mai mult despre faptul că nu ar fi literatură. Memorialistica rămâne și astăzi o Cenușăreasă la curtea bogată a scriitorimii. A acelei scriitorimi care în ficțiune trădează spiritul. Literatura mare, spune Sorin Lavric, „cere ori filosofie, ori o profunzime a gândului pe care nu ți-l dă decât suferința. Literatura penitenciară e din a doua speță”. 
Ce înseamnă, așadar, să împărtășești în spirit, să scrii biciuind cuvintele simțind cum nu hârtia, ci viața însăși sângerează? E de ajuns să citim memoriile celor care au încercat suferința în ungherele ei cele mai ascunse. Și chiar dacă, spune Sorin Lavric, „Sfântul Duh nu face casă bună cu talentul literar”, de multe ori paginile care descriu suferința celor din închisorile comuniste copleșesc și transfigurează. Pentru că întâmplările transcend realitatea imediată și transpun cititorul într-o altă dimensiune a trăirii. Căci “viața personajului e atât de neverosimilă, încât nu doar că face de rușine ideea de ficțiune, dar chiar strecoară în cititor senzația că un element incredibil s-a ascuns sub aparențele unei existențe prozaice”. 

Și pentru a înțelege toate acestea este de ajuns să citim despre preotul Dimitrie Bejan („Crucea de la Oranki”). Preotul din Hârlău rămâne până astăzi personajul real al unei lumi ignorante. Dimitrie Bejan a străbătut veacul suflându-i Morții în creștet. Lăsând mărturii incredibile despre lagărele rusești, contemporan și student al lui Iorga, supraviețuitor al demonicelor pușcării comuniste. Condamnat la moarte de către ruși, părintele Bejan a refuzat oferta Anei Pauker şi a celor care făceau înrolări pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”. Or știm bine cum s-au schimbat destinele celor care au intrat în țară triumfători sub stindardele celebrei Divizii și, mai ales, ce drum li s-a deschis – până astăzi – urmașilor vechilor trădători.
În „Hiperbola cruzimii”, în schimb, autorul volumului „Glasuri din bolgie” ne prezintă o altă față a memorialisticii carcerale. Florin Constantin Pavlovici, autorul cărții „Tortura, pe înțelesul tuturor”, este - în viziunea lui Sorin Lavric - un „erudit cu inteligență caustică, fără coardă emotivă”. Iar cartea este prezentată a fi o scriere „cu timbru sarcastic, care încântă printr-o inteligență corozivă de factură rece”. Și asta pentru că Florin Constantin Pavlovici „nu are imboldul lamentației și nici intenția acuzațiilor”, astfel încât „atenția cititorului se mută de pe cruzimea detaliilor pe savoarea descrierii”. 
Impresionează cu osebire portretul pe care Sorin Lavric i-l face lui Mihai Buracu în „Fiziologia supliciului”. Arestat în 1949, după liceu, pentru vina de a se fi implicat într-o chetă pentru profesoara de română rămasă pe drumuri după arestarea soțului, Mihai Buracu este întemnițat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Primește doi ani de închisoare, „din care a executat 5”.
Cititorul se va reîntâlni, în „Glasuri din bolgie”, și cu Valeriu Gafencu, „Sfântul fără moaște”, martirul hăituit și astăzi de noii persecutori. Dar, ne spune Sorin Lavric, “să nu se îngrijorăm: viitorul lui Valeriu Gafencu este sigur și tocmai acesta este detaliul care îi înnebunește pe supraveghetorii ideologiei”. 
"Glasuri din bolgie" nu ar fi fost o carte întreagă fără unele nume care, chiar dacă încă necunoscute publicului larg, se evidențiază într-o panoplie a spiritului. Este vorba despre Alexandru Mironescu, căruia Sorin Lavric îi dedică „Rețeta capodoperei”. Poposind asupra cărții “Admirabila tăcere”, a lui Alexandru Mironescu, jurnalul apărut în anul 2014, la Editura Eikon, Sorin Lavric realizează, la rându-i, o recuperare a memoriei extrem de necesară într-o perioadă atât de degradată spiritual şi confuză identitar. Cartea "Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967 – 29 septembrie 1968)", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, atrage atenţia în special prin rigurozitatea cu care a fost construită, fapt ce îi conferă statut de document, de izvor istoric scris, chiar dacă el se situează într-o perioadă relativ recentă. Să nu uităm, însă, că vorbim despre un secol al istoriei "oficiale", care a dispus de un imens aparat de partid şi de stat a cărui preocupare a fost prelucrarea, interpretarea şi în final mistificarea datelor şi a faptelor. Că, în subsolul "iepocii de aur", funcţiona un sistem concentraţionar terorizant, un program asumat de exterminare a elitelor, o înăbuşire a oricărui suflu de libertate spirituală. O perioadă în care se naşte, spune Alexandru Mironescu, "o nouă categorie de tâlhari: jefuitorii de suflete".
Sorin Lavric ne aduce aproape, așadar, un intelectual de mare clasă, un gânditor prin excelență, un creștin fără urmă de îndoială. Care a păstrat până la sfârșit filonul divin al ființei. “Spiritul e ce rămâne din tine după ce biografia ți-a intrat în faliment”, ne spune Sorin Lavric, cu condiția să posezi un spirit care nu cedează în fața intemperiilor. Or asta este cea mai grea încercare, și deseori ultima. "Ai stofă, te transfigurezi și îți ridici conștiința peste pragul obișnuit, nu o ai, te abrutizezi și cazi în delăsare". Alexandru Mironescu a fost un purtător de aleasă stofă!

Excelent portret al lui Valeriu Anania aflăm în “Împlinirea unui suflet”, o viață "ca o înlănțuire de răsturnări, urcări și căderi, de peripeții, întemnițări și stigmatizări, de conflicte, împăcări și reabilitări". Sau "un amestec bizar de călugăr fără vocație mistică și de artist cu înclinație de reformator social". 

Să nu uităm că multe dintre figurile despre care Sorin Lavric scrie în "Glasuri din bolgie" au trecut prin Rugul Aprins, mișcare interzisă din anul 1948, întâlnirile căpătând astfel, în concepţia comuniştilor, caracter subversiv. Au “ars” în Rugul Aprins personalități precum Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, părintele Dumitru Stăniloaie, Nichifor Crainic, părintele Petroniu Tănase, părintele Bartolomeu Valeriu Anania, părintele Andrei Scrima... În 1958, membrii grupului sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. 
De aceea, paginile lui Sorin Lavric despre acești martiri ai neamului capătă pecetea unui epitaf. Iar paginile despre cei "Doi interbelici" – Mircea Vulcănescu și Constantin Noica – sunt antologice nu doar prin expresivitate, cât mai ales prin tonul aparent antagonic și totuși atât de corelativ.
Lăsăm cititorului bucuria de a descoperi celelalte personaje pe care Sorin Lavric ni le aduce în "Glasuri din bolgie". O carte despre oameni și cărți, dar nu în factura cu care ne-am obișnuit. Pentru că Sorin Lavric scrie ca și cum ți-ar privi peste umăr. Nu dă indicații, doar imprimă o stare, transmite emoția în care să te așezi confortabil astfel încât să asimilezi trăirea, să parcurgi drumul și să îți asumi viziunea despre lume. Acea lume despre care nu ni s-a vorbit, despre care nu am aflat, despre care parcă nici nu prea am vrut să știm.

Și vremurile nu sunt deloc încheiate. E de ajuns să citim “Portretul persecutorului modern”, ultimul capitol al cărții lui Sorin Lavric, pentru a înțelege. Pentru că, ne-o spune răspicat autorul, „trăim suflarea persecutorului în ceafă și numai naivii nu au intuiția supravegherii la care suntem supuși cu asiduitate”, motiv pentru care suntem invitați să parcugem cele paisprezece trăsături “din înmănuncherea cărora fiecare îl poate depista pe supraveghetor în preajma sa”. 

Ne vom opri doar asupra celei de a treisprezecea trăsături, și anume că “persecutorul urăşte atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea persecutorul e cuprins de frenezie când aude de eroi (partizani), de martiri (victimile din închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuieşte câmpul de forţă simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-şi întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea-eroi, sfinţi, martiri-au un damf ,,antidemocrat” ce-l scot din minţi pe persecutor, şi aşa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic”.
Este de ajuns pentru a înțelege pe deplin cartea lui Sorin Lavric, demersul său spiritual. Depinde doar de noi dacă luăm atitudine sau dacă, chiar știind toate acestea, devenim instrumente ale vechilor/noilor ideologii. 

"Urma" lui Adrian Alui Gheorghe

Pentru cititorii familiarizați cu memorialista de detenție postbelică românească, o carte al cărei subiect pătrunde dincolo de poarta unei pușcării comuniste nu mai reprezintă nicio surpriză. La fel cum nu este o surpriză autorul care semnează romanul "Urma", Adrian Alui Gheorghe fiind dintre puținii scriitori care s-au aplecat, în ultimul deceniu, asupra recuperării istoriei de după ziduri.

Scriitor optzecist cu o operă bine definită în dicționarul Poeziei românești, Adrian Alui Gheorghe a avut parte de o întâlnire ce avea să deschidă alte și alte cărări în destinul său literar. Este vorba despre scrierile realizate cu şi despre Părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă ("Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate" – 2005, "Cu Părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire" – 2006, "Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească și creștină" – 2008).

Nu este întâmplător, așadar, că avem în față un roman precum "Urma", publicat în 2013 la Editura Cartea Românească. 

Chiar dacă e construit într-o notă fantastică pe alocuri, cu elemente de ficțiune, subiectul este unul menit să așeze cititorul în mijlocul unor întâmplări reale, cutremurător de adevărate. Un laborator de recuperare și păstrare a memoriei, un act necesar și obligatoriu de divulgare a ororilor, de igienizare spirituală a unui adevăr purtat prea mult în lanțurile istoriei mistificate.

"Am scris Urma dintr-o respirație", ne spune Adrian Alui Gheorghe pe coperta a IV-a a cărții. La fel se și citește "Urma": dintr-o respirație! Odată ce ai trecut de poarta închisorii de la Aiud și prinzi a cunoaște personajele, "Urma" își începe călătoria. Anul 60, noiembrie. Și urmele suspecte pe zăpadă.

"...urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sîrmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor. Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudăţenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe şi varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard. A analizat, a privit jur-împrejur, s-a scărpinat în cap încurcat, dar nu a găsit vreo explicaţie. Urmele arătau de parcă cineva ar fi trecut peste gard din afară spre înăuntru şi apoi ar fi intrat în pavilionul înţesat cu deţinuţi. Urmele erau clare şi erau pe o porţiune aproape neatinsă de alte urme. Lucrul în sine era greu de explicat, mai ales că nimeni de pe lumea asta nu şi-ar fi dorit să fie înăuntru, într-o închisoare de politici".

Dacă vă așteptați ca paginile care urmează să vă desfășoare o istorie a detenției așa cum găsim, de pildă, la Ioan Ianolide, la Dumitru Bordeianu sau Nicolae Purcărea, foști deținuți politici care au trăit pe propria piele torturile din pușcării, e bine să știți de la început că Adrian Alui Gheorghe nu și-a propus să reconstruiască fapte, să contureze personaje cunoscute sau să demaște figuri ale Securității comuniste. Surprinde chiar în acest roman o anume detașare, o eliberare de furiile și de suferințele trecutului istoric. În schimb, reușește Adrian Alui Gheorghe un soi de umor amar, o de/râdere de ideologia comunistă. Asta nu înseamnă că cititorul ar putea ocoli în vreun fel adevărul. Detașarea autorului lasă cititorului libertatea de a pătrunde în toate cotloanele, arată drumuri pe care altfel cititorul nu ar păși, deschide uși și sparge lacăte care altfel ar fi rămas ferecate. Sub masca acestui umor bine strunit iese la suprafață toată mizeria umană pe care comunismul o implanta forțat în lucrătorii săi, cei care aveau misiunea de a făuri omul nou al socialismului.

Găsim în cartea lui Adrian Alui Gheorghe toate personajele unei pușcării comuniste: securiști mari și mici, gardieni, torționari, deținuți (inclusiv cei infiltrați), trădători, reeducați, nebuni ai lui Hristos, pătimitori de voie, asupritori de conjunctură. Și o singură realitate, din care nimeni nu putea fugi. Sau aproape nimeni! "Nu trebuie lăsați nici să doarmă, ca să nu fugă din realitate, era ordinul care îi privea pe cei închiși la Zarcă. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură, pe fund...! Să o simtă, mama lor de tâlhari! Nici să moară nu trebuie lăsați, că și asta e o fugă...!"

Cine citește cele 148 de pagini ale lui Adrian Alui Gheorghe înțelege că în spatele cărții se află o documentare de ani și ani. Or meritul romanului de 148 de pagini este acela de a prezenta, într-o manieră accesibilă, o frântură de istorie care însă, ca într-un scenariu bine construit, aduce în scenă personajele principale ale timpului. Găsim în "Urma", de pildă, un fost ministru condamnat pentru uneltire împotriva Statului și a ordinii sociale. "Nu, Statul mi-a furat mie casa, cariera, familia...! El a uneltit împotriva mea. Eu l-am slujit ca ministru, el m-a sancționat pentru că i-am fost loial".

Autorul strecoară în câteva locuri, fără să accentueze sau să augmenteze în vreun fel, metodele de tortură la care apelau securiștii pentru a scoate de la deținuți declarații de tot soiul. "Le stoarcem tot ce știu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund, le deșirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar știm că rezolvăm cazul".

"Urma" este un roman de ficțiune, ne asigură autorul, însă aici ficțiunea nu face decât să probeze faptele reale, să întărească un adevăr îndelung zdrențuit în istoria ultimei jumătăți de secol.

Desigur, prin această carte, Adrian Alui Gheorghe nu a dărâmat zidurile Aiudului, nici nu și-a propus, probabil, un roman care să șocheze, care să iasă în lume cu burtiera marilor și senzaționalelor dezvăluiri. Dar a creat un prilej, a construit o poveste dincolo de care sufletul îngheață, plânge, urlă, iartă, scotocește, izbește, se roagă, se împleticește, caută, hohotește și tace. "Urma" este un început pentru cei care cred că Aiudul a fost o poveste. "Urma" este o mărturie pentru cei care cred că Securitatea a fost un înger păzitor pentru un popor nevolnic.

Extraordinar, de pildă, raportul gardianului Molnar, cele nici trei rânduri care creionează perfect tipul uman și calapodul profesional în care se înscriau cei care îi păzeau/torturau pe deținuți: "Suptsemnatul Molnar D-tru, gardean la sect 1 bandiți cam 37-43 am anchetat 45 bandiți și am constatat că toți sunt vinovați de înaltă trădare d epatrie și suptminare a economiei naționale drept care suptsemnez..."

Deasupra lor, a acestor gardieni, se aflau adevărații securiști, cei care dădeau ordine, care supravegheau și formau noile cadre comuniste: "Pe intelectuali să nu-i chestionezi prea mult, ăștia sunt în stare să modifice realitatea, să te îmbârlige. Pe ăștia condamnă-i rapid, judecă-i sumar". 

Singurul regret, la finalul cărții? Că cele 148 de pagini ar mai fi îngăduit alte câteva. Că autorul, odată ce a dat deoparte vălul fantastic al poveștii lui Gurii Lovin, pare că se grăbește să iasă din scenă. Da, o întoarcere în realitate încearcă Adrian Alui Gheorghe în ultima pagină a cărții. Care este de fapt prima... Care, de altfel, nu este decât... Dar mai bine citiți cartea, nu veți regreta!

"Inocenții", cartea de amintire care nu se predă în nicio școală

Dacă privim vârsta ca pe o etapă dintre o naștere și o altă naștere, distingem entități cu care ne identificăm și în misterul cărora mai târziu căutăm culcușul. În vârsta copilăriei ne oploșim iubirile mici, scrijelite pe zidurile caselor sau ale cărărilor care ne-au purtat primii pași.

Vârsta numită adolescență, cu obrajii roșii înfășurați în dimineți fremătânde, păstrează fiorii altor iubiri. Vin după ea alte vârste, alte iubiri. Vârste care, înnodate sau deznodate în iubiri vechi sau noi, ne cuprind și ne definesc într-un fel care ne aduce aminte de ce am fost până ieri. Rareori ne gândim că și casele au vârstele lor. Și drumurile au vârstele lor. La fel gândurile, amintirile, lacrimile.

Ioana Pârvulescu a reușit să adune vârstele într-o carte. Excepțional, la "Inocenții" (Editura Humanitas, 2016), este că se dăruiește cu aceeași voluptate tuturor vârstelor. Pentru că ea, cartea, reconstituie nu doar un timp, ci redă sufletului puritatea dintâi.

Avem patru eroi - Ana, Dina, Doru și Matei - și o poveste narată de cea mai mică dintre ei - Ana. Avem o casă a copilăriei care, ca toate casele copilăriilor noastre, împrumută din sufletele tuturor celor care au locuit sau locuiesc în ele. Acolo, în casa copilăriei, se întâmplă toate minunile. Or Ioana Pârvulescu știe să se apropie - cu o candoare aproape nemainîntâlnită în literatura română - de lumea copilăriei, păstrând o percepție a inocenței absolute.

Și totuși, în această absolută inocență, șerpuiește continuu o istorie gravă a tuturor personajelor care străbat timpul și care se hrănesc din timp. Și în acest timp al ororilor comunismului, cartea Ioanei Pârvulescu așază o sensibilitate sufletească, un freamăt de inimă, o dulceață a sentimentelor pe care cu greu le-am mai găsi risipite în vremurile de astăzi.

"În toată copilăria, tot ce am învățat a fost să supraviețuim", spune autoarea chiar în primele pagini. De altfel, Ioana Pârvulescu recunoaște că a scris o carte cu caracter autobiografic, fapt care nu îi știrbește cu nimic din caracterul literar, dimpotrivă, invită cititorul să identifice trăiri, stări, sentimente, personaje, elemente comune ale aceleiași istorii. De aceea, "Inocenții" capătă pe alocuri aspectul unei spovedanii, pentru ca în paginile următoare să ne fie cuminecătură, sfântă împărtășanie pentru a străbate fără ură și fără părtinire un trecut comun, un timp al prăbușirilor care făceau loc reconstrucției prin omul nou.

Cu toate acestea, singurele lucruri cu adevărat reale, ne mai spune Ioana Pârvulescu, sunt casa și niște obiecte din casă. La care adaugă modele ale personajelor.

Casa Ioanei Pârvulescu devine, se transformă, se joacă. O găsim curioasă, îmbufnată, lăcrimată sau pusă pe șotii. În raport cu alte case, dezvoltă relații umane și se lasă purtată de o fermecătoare cochetărie. O casă mai mare, de pildă, "își făcea ocheade cu a noastră, dar a lor avea ochi și la spate. Unul dintre multiplelele lucruri prin care casele le sunt superioare oamenilor".

Casa Ioanei Pârvulescu se bucură sau plânge, la fel ca oamenii. "...nu mă îndoiam că și casa suferă când îi moare un om. Pe-atunci casa noastră era încă foarte fericită: îi trăiau toți oamenii".

Dacă vă hotărâți să citiți "Inocenții", veți avea parte de 335 de pagini de emoție în toate formele ei de manifestare. Întâmplări ale unei copilării din care abia ne-am desprins, amintiri de oameni mari care compun o istorie comună, povești despre un comunism hâd, despre deportări, demolări, urmăriri. Unele despicate de sens în inocența copilăriei, altele încărcate de înțelesuri în înțelepciunea vârstelor târzii.

Pentru cititorii mici, cartea este un studiu atractiv despre un timp care nu se învață la școală. Pentru cititorii adulți, "Inocenții" este manualul de trezire din timp, de ieșire din letargia prezentului continuu și dezolant.

"Inocenții" este casa/carte prin ale cărei ferestre/pagini privești nesătul, ca și cum ai tânji după copilărie. Cartea se citește rând cu rând, pagină cu pagină. E un drum pe care îl faci la pas, adăugând, pe alocuri, propriile amintiri.

Personajele se întâlnesc, se recunosc, se ghicesc. Pentru că, așa cum scrie Ioana Pârvulescu, "pe lângă oamenii ei vizibili, o casă adăpostește și oameni invizibili, care-i fac pe cei care se văd să se simtă ciudat. Foarte multe încurcături dintr-o casă vin de-aici, de la oamenii invizibili".

O infuzie de inocență este cartea Ioanei Pârvulescu. Într-o lume dură, lipsită de sensibilitatea cuvântului rostit, într-un timp care anulează senzorialul pentru a face loc unei gândiri impuse, ideologizante, "Inocenții" te purifică, arzând și imaculând trăirea.

"Un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!", ne spune Ioana Pârvulescu. Un îndemn în plus pentru a nu rata una dintre cele mai frumoase romane din literatura română!

"Carte de identitate" cu Sanda Nicola sau drumul dificil al întoarcerii ACASĂ

Pe Sanda Nicola am urmărit-o stăruitor încă din urmă cu aproape 10 ani, când am aflat că este soția unuia dintre cei mai talentați jurnaliști de pe la noi. Știam pe atunci că, oricât de multe vedete de televiziune am avea în România, Liviu Iolu este unic în cuvânt. Un Liviu Iolu care, iată, făcea ca și Sanda Nicola să devină unică prin această iubire care pe de o parte intriga, pe de alta fascina.

"Cu trei ani mai mic decât mine, dar cu un veac mai înțelept în atâtea privințe", îl descrie Sanda Nicola pe soțul ei, în cartea-tratat-de-sinceritate apărută de câteva zile. "Ce șansă pe mine să mă iubească un asemenea om, cât de insuportabil părea gândul că l-aș putea face să sufere".

"Carte de identitate" este cartea care, pe parcursul a 190 de pagini, face radiografia unui destin. Și dacă ești un obișnuit al subiectelor mondene, e bine să parcurgi aceste pagini. La finalul cărții vei înțelege că mondenitatea nu e nici pe departe ceea ce pare, că în spatele vedetelor există mai mereu un păpușar care creează o poveste cu prinți și prințese pentru că tu, privitor, să aduni angoase, frustrări și, desigur, să alimentezi zilnica nevoie de admirație pentru cei care merită mai mult decât tine, pentru că, nu-i așa, ei au reușit în viață, tu nu!

Dar, mai presus de toate, "Carte de identitate" este calea către împăcare și iertare. Este despre rănile trecutului care ies la suprafață. Răni care pot provoca uneori frici, alteori un atac de panică. Sau cancer. Și atunci totul se zdruncină din temelii. Meritul cel mai mare al acestei cărți este tocmai generozitatea cu care autoarea te determină pe tine, cititor, să te identifici cu traumele ei, să te regăsești în fericirile ei, să te adăpostești în aceeași tihnă cu ea. Și te lași zguduit de lacrimă atunci când faci o-împreună-călătorie la capătul căreia găsești iertarea pentru cei dragi. E important să o faci la timp. Dar trebuie să știi și că niciodată nu e prea târziu. "Abia după 30 de ani, o sarcină pierdută, un divorț și un cancer de col uterin, am înțeles că iertând nu le fac alor mei o favoare, ci îmi dau mie șanse reale să mă vindec și să fiu în sfârșit fericită", scrie Sanda Nicola în Prologul cărții.

O carte care se citește de dimineață până seara, cu necesare pauze de acumulare afectivă, este "Carte de identitate". Și, chiar dacă în pagini sunt dezvăluite amănunte biografice pe care mulți dintre noi nu am avea curajul să le expunem cu atâta brutal/confesivă sinceritate, Sanda Nicola face acest lucru într-un firesc ce te învăluie și te surprinde deopotrivă. Este ca și cum ea, ca autor, investește încredere în fiecare cititor în parte. Știe că un amănunt aparent nesemnificativ poate fi ușa spre autocunoaștere, spre salvarea altcuiva.

Cartea Sandei Nicola ne ajută să înțelegem câte ceva din mersul lumii. Pentru că jurnalista nu dă lecții, ci învață lecțiile la care ea însăși acumulase prea multe restanțe. În 2001 pierde un copil născut prematur. Născut viu, pe care nu a apucat să îl vadă. Declarat în final născut mort, la propunerea medicului. "Sunteți tineri, veți mai avea alți copii, nu vă fac eu așa ceva să vă pun pe drumuri după certificat de naștere și certificat de deces", povestește autoarea, care mărturisește mai departe: "...în timp, am ajuns să-l urăsc pentru decizia aia. Aș fi vrut să scrie undeva negru pe alb că am avut un băiat, aveam nevoie de asta ca o recunoaștere a dreptului meu de a suferi". Nu a mai avut altă șansă de a deveni mamă, de atunci... vreme de 14-15 ani!

14 ani mai târziu. Seara de 30 octombrie, Colectiv. Lângă Maternitatea Bucur. "Nu cred că pot să vorbesc două ore despre moarte din locul ăla", este mesajul transmis de Sanda Nicola psihologului ei. Răspunsul este unul aproape năucitor: "Te-ai gândit că poate nu rămâi gravidă pentru că în subconștientul tău tu ești în continuare gravidă?".

Morțile de la Colectiv o copleșesc. O zdruncină și o aruncă într-o durere de necuprins. Acolo, în acea noapte, într-o pauză de 7 minute dintre două relatări în direct pentru televiziunea la care lucra, în mașina cu care venise și în care se mai aflau soțul Liviu și Florentina, psihologul ei, Sanda Nicola face ceva ce cu greu își poate imagina cineva de acasă, care urmărește derularea știrilor pe sticla televizorului. Din cartea de rugăciuni primită de la Părintele Alexie (duhovnicul ei), citește înfrigurată rugăciunea pentru cei adormiți. Citește acolo - sub presiunea din cască prin care i se transmite din regie, din minut în minut, că trebuie să între în direct - pentru toți cei care sfârșiseră atât de tragic cu câteva ore înainte, dar și pentru băiatul ei care ar fi avut deja 14 ani. "...ciudat lucru, sufletul meu se dezmorțea", scrie Sanda Nicola. "După ce învățasem să mă rog în inimă, acum îmi dădeam seama că știu să plâng în inimă, Atunci i-am dat cu adevărat drumul să plece băiatului meu".

După numai câteva săptămâni de la Colectiv, cu Sanda Nicola se petrece miracolul așteptat: rămâne însărcinată și va aduce pe lume, cu sacrificii uriașe, o fetiță pe numele Agnes.

"Carte de identitate" este necesară celor care nu au făcut încă pasul către iertare. Este necesară celor care vor să intre într-o profesie dificilă și de cele mai multe ori epuizantă, cea de jurnalist. Este o carte despre șansă, sacrificiu, despre dramele și fericirile fiecăruia dintre noi. Și despre iubire. Mai ales despre iubire! 

"Mulți dintre noi cred că pentru a schimba țara trebuie să ieșim în stradă. Eu cred că mai întâi trebuie să ne întoarcem acasă", scrie Sanda Nicola în finalul cărții, și probabil că acesta este mesajul cel mai important pe care ni-l transmite. Acolo, în acasa fiecăruia, găsim resurse pentru tot ce avem de făcut. Pentru noi și pentru țară deopotrivă.

OSTROV, filmul-oglindă despre prăbușire și înălțare

Regizorul Pavel Lungin ne rupe brutal de tot ce până acum credeam despre noi, ne așază în față o altă oglindă, cea a iubirii făptuite mai mult decât rostite.

Filmul lui Pavel Lungin este, fără nicio urmă de îndoială, cel mai cunoscut film creștin după pelicula "Jesus of Nazareth", din 1977, a lui Franco Zeffirelli. Cu un scenariu semnat de Dmitri Sobolev, un tânăr absolvent al Institutului de Cinematografie de la Moscova, scenariu care este, în fapt, proiectul său de diplomă, filmul "Ostrov", din 2006, are o distribuție de excepție: Petr Mamonov, Viktor Sukhorukov și Dmitri Diuzhev.

Regizorul Lungin nu era deloc un novice al lumii cinematografice la apariția "Ostrovului". În anul 1992 el fusese desemnat cel mai bun regizor la festivalul de film de la Cannes din anul 1992, cu filmul "Taxi Blues".

Filmul din 2006 este o pagină de pateric, o peliculă iconografică având în prim-plan strădania mântuitoare a unor monahi care viețuiesc în nordul Rusiei, într-o mănăstire izolată de lume, dar care este des cercetată de către creștinii aflați în nevoință sufletească sau trupească.

Despre acest film răscolitor, monahul Rafail Noica spunea că "acum, în postmodernitate, începe să aibă niște tâlcuri pe care nu le avea în anii 50… Sunt mult mai adânci, se pun probleme reale, probleme duhovnicești ale omului… Mă întreb dacă nu e omul care a ajuns de-a lungul istoriei la ultimul impas și dacă nu este filmul un mod în care se poate exprima sfâșierea asta a omului, despărțit de Dumnezeu?…".

Filmul lui Pavel Lungin poate fi despre pocăință. Dar la fel de bine poate fi despre iubirea de aproape și despre iubirea de Dumnezeu. Părintele Anatolie (interpretat de către Piotr Mamonov) este marcat de o experiență petrecută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Structurat cinematografic ca o parabolă creștină, filmul prezintă povestea unui om care în timpul războiului, la ordinul unui ofițer neamț, își ucide un camarad pentru a-și salva sieși viața.

Dacă nu obișnuiți să urmăriți filme care au drept subiect viața monahală, nu vă lăsați stăpâniți de prejudecăți. Nu este un film doar pentru monahi, ci mai mult despre cel care privește. În traducere românească, "Ostrov" înseamnă "Insulă". În fapt, filmul asta și reprezintă: lumea sufletească, duhovnicească, intimă a fiecăruia dintre noi, privită ca o insulă pe care – singur sau în mijlocul mulțimii fiind - parcurgi etape de purificare care nu pot duce decât într-un singur punct: împăcarea cu sine și cu Dumnezeu.

Este un film despre rugăciune, în care ne regăsim nu doar în tehnica strădalnică a rostirii de zi cu zi, dar mai ales în neconformismul și în rudimentarul drumului parcurs pas cu pas către verticala îndumnezeită. 

"Nu pot muri, nu pot trăi", spune Anatolie, prins parcă între două lumi, cea a pătimirii trupești și cea a eliberării prin rugăciune nestinsă. Filmul ne învață smerenia, cumpătarea, așezarea fiecăruia în firea ce ni se cuvine, necrâcnirea la rău și nejudecarea aproapelui. Filmul urcă din negura păcatului (cumplita ucidere a camaradului) către o moarte urmată de Înviere. Ne dezvăluie calea împăcării cu sine și cu Dumnezeu.

Este drumul de la nevrednicia umană la Omul lui Dumnezeu și, mai apoi, la Nebunul întru Hristos. Este filmul care ne urmărește până în străfundul sufletului pentru că acolo, în intimitatea trăirii, fiecare cuvânt, fiecare simțire capătă sens. Regizorul Pavel Lungin ne rupe brutal de tot ce până acum credeam despre noi, ne așază în față o altă oglindă, cea a iubirii făptuite mai mult decât rostite. Fiecare cuvânt al Părintelui Anatolie este o întrebare pe care suntem datori să ne-o adresăm nouă. Pentru că, în lume trăind, alegem în cunoștință de cauză dacă vrem să fim Anatolie sau Iov, dacă vrem să fim căutători sau risipitori întru Adevăr.

Petr Mamonov, actorul care l-a interpretat pe Părintele Anatolie, ne spune că avem o viziune deformată despre creştinism. "Sfinţii ne învaţă: Mântuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram… nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul "Ostrovul". (...) Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt…", spune actorul şi muzicianul Petr Mamonov.

Filmul este o icoană cinematografică pe care nu doar că o privim, ci o trăim dimpreună.

"Jurnalul unui țăran de la Dunăre", nevoia de Vintilă Horia. "Toată carnea mea este o memorie deschisă"

28 noiembrie, 1960, Paris. Academicienii francezi se întrunesc pentru a delibera asupra celebrului Premiu Goncourt. Românul Vintilă Horia, alături de Henry Thomas, autorul cărții "John Perkins", așteaptă rezultatul votului. Cei doi scriitori sunt chestionați sub presiunea momentului, întrebările încercând să scoată la iveală nerăbdarea, temerile, speranțele, iluziile sau deziluziile.

"Ați observat că a plouat?", este întrebat Vintilă Horia.
"Da".
"Sunteți superstițios?"
"Nu. La noi se spune că ploaia e aducătoare de noroc. Fiind o țară agricolă, la noi ploaia poartă noroc", răspunde în frumoasă cumințenie românească Vintilă Horia.

Premiul Goncourt îi va fi atribuit lui Vintilă Horia (6 voturi, față de 3 voturi - Henry Thomas), pentru cartea "Dumnezeu s-a născut în exil" ("Dieu est né en exil"). Vestea pune în mișcare aparatul de propagandă comunistă din țară, Vintilă Horia este denigrat inclusiv în presa franceză, cu o agresivitate și o constanță uimitoare. Amărât de cele ce se întâmplă, renunță la premiu. Distincția nu i se retrage, dar nu mai este organizată ceremonia pentru decernarea premiului.

În țara lui, un Tribunal al Poporului îl condamnase (februarie 1946) la muncă silnică pe viaţă. Pleacă în Italia, de unde emigrează în Argentina, unde va rămâne până în 1953, când ajunge în Spania. O scurtă perioadă, 1960-1964, locuiește la Paris, însă apoi revine la Madrid, unde va și muri, în 1992.

Vintilă Horia obținuse licența la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Catolice din Paris, era doctor în Drept al Universităţii din Valladolid, cu o bogată activitate de publicist, profesor și conferenţiar.

Tradusă destul de târziu în limba română, de Doina Jela (2016, la Editura Vremea), cartea "Journal d'un peysan du Danube" a fost publicată în 1966, la Paris, de Editura La Table Ronde. Jurnalul consemnează o perioadă relativ scurtă din biografia scriitorului - 11 noiembrie 1964-21 noiembrie 1965.

"Jurnalul unui țăran de la Dunăre" cuprinde 250 de pagini răscolitoare, cu puseuri nostalgice, dar și pasaje de un sacru scânteietor și un romanstism înduioșător. Rânduri dense, concentrând o metafizică asumată, o percepție asupra ființei care denotă un spirit evoluat, dublat de un simț al realității rar întâlnit.

Dincolo de amarele controverse care încă mai însoțesc numele lui Vintilă Horia, amintind totdată și de interesul crescut al unora de a coborî de pe soclu renumele unui scriitor autentic, rămâne întrebarea: De ce îl citim pe Vintilă Horia? Un posibil răspuns vine de la Cristian Bădiliță: "Vintilă Horia ne-a lăsat o operă întreagă, de nivel mondial, și doar pe urmele unor scriitori ca el ne putem salva de mediocritate, de provincialism, precum și de complexele aferente".

Îl citim pe Vintilă Horia pentru a înțelege de ce suntem creștini. Dar parcurgându-i rândurile aflăm și cum ne pierdem ca neam, ca identitate și cum coborâm treaptă cu treaptă într-un desiș al incertitudinii istorice.

"Churchill este pe moarte. Încă unul dintre marii responsabili ai dezastrului lumii pleacă dintre noi. Dacă pentru propria-i țară a fost un salvator – ceea ce rămâne de demonstrat – pe a mea a ajutat-o să moară. Alături de Stalin și Roosevelt, a clădit acest imens univers subdezvoltat care a luat avânt în 1945 și s-a extins de atunci fără încetare, ca o ciupercă otrăvitoarem pe ruinele unei victorii și ale unei înfrângeri – tot atât de prost clădite amândouă", scria Vintilă Horia în 1965 (sâmbătă 16).

Vintilă Horia reușește să privească în propriul prezent, dar ne oferă, totodată, o perspectivă a existenței pe care nu o putem percepe decât înțelegând regulile, jocurile și implicațiile politice ale momentelor istorice pe care noi înșine le avem de parcurs. "Când toți cei care au făcut cel de-al Doilea Război Mondial vor fi morți, mă refer la cei mari, omenirea va putea să răsufle ușurată și să se gândească la adevărata pace. (...) Cu fiecare zi care trece înțeleg din ce în ce mai bine că pacea nu există la nivelul întregii omeniri și că doar ființa individuală o poate atinge pe planul ascetismului și al credinței. Pacea nu poate fi decât interioară, exact opusul celei de care vorbesc jurnaliștii și politicienii". 

Țăranul de la Dunăre este purtătorul prin veac a ceea ce înseamnă pentru noi înțelepciunea simplă, nealterată, a trăitorului pe pământul țării. Este țăranul care observă, înțelege și tace. "Este vorba aici de o rasă spirituală care acceptă în aparență ordinea asfaltică a ideologiilor, dar continuă să-și practice filosofia și religia, de altfel strâns înrudite". 

"Rătăcesc asemenea unui strigoi, unui nebun inofensiv"

Țăranul a intrat și în închisoare sub comuniști, închisoare pe care a trăit-o cu aceeași demnitate. Generațiile tinere nu concep că libertatea devine un joc al hazardului atunci când ea este instrument ideologic. Un marxism din ce în ce mai prezent și astăzi, un marxism care capătă chip și sub a cărui hidoșenie se ascund aceleași ideologii din urmă cu jumătate și mai bine de veac. "Această perioadă din istoria românească a fost o rușine pentru cei care ne-au impus-o – ocupant străin, ideologie, partid, executanți – și sper că ea s-a terminat pentru totdeauna și că această rană hidoasă se va închide până la urmă. Ea a avut meritul de a scoate din nou în evidență monstruosul paradox care se ascunde în utopiile ce intenționează să proclame un principiu și realizează contrariul lui. În acest sens, marxismul a bătut toate recordurile, la noi ca și în alte țări". 

Scriitorul scrâșnește în propriul destin. Un român fără țară, un scriitor aruncat dintr-un loc în altul, scriind despre propriile doruri neostoite până la sfârșitul vieții. "Rătăcesc asemenea unui strigoi, unui nebun inofensiv, unui câine alungat pe străzile în sărbătoare ale orașului Elvas. Parfumurile acestea mă îmbată; limba, pe care n-o vorbesc, dar o înțeleg, îmi amintește cine sunt și de ce; sunt beat de deznădejde în mijlocul unei frumuseți care ar trebui să mă drogheze și să mă facă să uit. Dar toată carnea mea este o memorie deschisă. Mama, tata, fratele meu, verii mei nu sunt aici. De mai bine de 20 de ani sărbătoresc fără ei Crăciunul și Paștele. De ce această condamnare? Tu, mama, înțelegi? Sărbători însângerate, șiroind a nedreptate/ Pedeapsa asta nu e pământeană". 

Vintilă Horia a scris cu verb aspru. A rostit adevărul până în ultima clipă, iar cuvintele ard și astăzi, dovada că încă stârnește spaime.

"Totul este fals într-un regim ca acesta", scria Vintilă Horia în șaizecii ani comuniști, iar "frica conducătorilor este tot atât de mare ca a celor conduși. O închisoare rămâne întotdeauna o închisoare".

"Jurnalul unui țăran de la Dunăre" nu este doar o carte de citit în timpul liber. "Jurnalul unui țăran de la Dunăre" este o datorie!

"Soluția Schopenhauer", o lecție despre cum să mori înfruntând Viața

Dincolo de aparenta prețiozitate a titlului, cartea lui Irvin D. Yalom este mai presus de toate un tratat despre iertare, iubire, asumare. Sau despre cum înveți să mori, în vâltoarea vieții fiind.

Venind acestea de la Yalom, unul dintre cei mai mari psihiatri ai lumii contemporane, "Soluția Schopenhauer" (Editura Vellant, traducere Ciprian Șiulea) poate fi privită și ca o terapie de câteva sute de pagini. Titlul original al cărții – "The Schopenhauer Cure" - nu face decât să confirme o dată în plus misiunea cu care autorul și-a trimis în lume personajele.

Dacă ar fi să lecturăm strict în spirit literar, avem în față un roman. Irvin D. Yalom stăpânește intriga, creează caractere, construiește conflicte pe care le gestionează cu un talent pe care doar marii scriitori ni-l arată, reușește dialoguri savuroase sau, dimpotrivă, agățate într-un suspans firesc, fără urma de artificiu care să dea în vileag profesionistul-pedagog. Curgerea și desfășurarea acțiunii pun în valoare substratul terapeutic, miza unei profesii care a inspirat de-a lungul timpului scriitori sau cineaști din toată lumea.

Însă parcă mai mult decât toate impresionează la această carte felul în care Yalom l-a strecurat înăuntru pe Arthur Schopenhauer, în fapt o adevărată monografie a filosofului german fără de care înțelesul volumului nu ar fi fost deplin, iar personajele nu și-ar fi împlinit rostul. Esența gândirii lui Schopenhauer este "emoționantă, cuceritoare, jucându-se cu contraste violente, între instinct și rațiune, pasiune și salvare", spune Thomas Mann și, privind din această perspectivă, poveștile-confesiuni din cabinetul de terapie capătă consistență și se desfășoară ca într-un manual de sine stătător.

"Soluția Schopenhauer" dezvăluie de la început faptul că Julius este bolnav de cancer, formă agresivă. Va mai beneficia de "un an bun" de viață, după care boala nu îi va mai oferi răgazul unei vieți sociale sau profesionale. Julius este psihoterapeut. Toată viața, în îndelungi și deseori costisitoare ședinte, îi învățase pe pacienți să își accepte moartea. Devenind propriul pacient, Julius este nevoit să facă o schimbare, dar alege să își continue viața alături de grupul de terapie pe care îl coordona, nu înainte însă de a face un tur în trecutul său profesional. Așa se întoarce la Philip, un pacient în cazul căruia terapia eşuase în urmă cu 15 ani.

Chiar dacă Julius este arhitectul și constructorul metodei terapeutice, personajul în jurul căruia se petrec toate întâmplările și care bulversează, spre a reașeza în altă albie, grupul de terapie, este Philip. Prin Philip grupul se transformă, capătă consistență, analiză, profunzime, chiar dacă toate acestea conduc spre un final neașteptat.

"Lecția numărul 1 de psihoterapie: niciodată ideile – întotdeauna relația", spune Julius. Or relație înseamnă contact, comunicare, "eu-tu", reacție, sentiment, emoție. Un drum greu, cu urcușuri mici și coborâșuri neașteptate. "De fiecare dată când mă deschid față de cineva, ființa mea rămâne diminuată", iar Philip așază în fața-i un zid de autoapărare, găsind argumente care să îi satisfacă refuzul: "să nu ai nevoie de nimeni înseamnă să nu fii niciodată singur".  

Philip devine în ochii celorlalți o "clonă pompoasă a lui Schopenhauer", "acel idiot care stătea acolo rostind absurdități și pretinzând că e om". În fapt, Pam are dreptate. Philip era o postișă, un fals intelectual cu pretenții de geniu. Numai că a imita și a ascunde adevărata personalitate nu înseamnă a deveni acea personalitate. Sau, cum însuși Philip recunoaște, "este regretul de a stăpâni doar marile idei, dar de a nu fi contribuit la ele". 

Irvin D. Yalom accentuează trăirile personajelor sau, dimpotrivă, le exilează în insule filozofice, dar de fiecare dată o face cu rafinament și cu delicatețea unui profesionist care cunoaște nu doar potențialul emoțional al pacientului, ci și limita de suportabilitate la suferință. Julius consimte și încurajează confesiunea, dar lucrează de asemenea la dozarea emoției și a exteriorizării. "Julius le explica întotdeauna studenţilor diferenţa dintre confesiunea verticală şi cea orizontală. Grupul încerca să obţină, cum era e aşteptat, o confesiunea verticală – detalii despre trecut, inclusiv prin întrebări precum aplitudinea şi durata viciului său – în timp ce confesiunea orizontală, adică o confesiune despre confesiune, era întotdeauna mai productivă". 

Impresionant la ilustrul autor-terapeut, profesor emerit de psihiatrie și somitate internațională, este că devine observator al spectacolului vieții, manifestând deseori mefiență față de propriile metode de terapie, dar demonstrând în final eficacitatea și reușita grupului. Însă nu o face la nivel teoretic, ci învățând alături de pacienții săi. Știe să aștepte, să provoace, să oprească la timp un tăvălug ce riscă să distrugă mai mult decât să edifice. "În liniştea totală care urmă acestei izbucniri, Julius se întrebă dacă este bine să continue. Adesea era mai bine să aştepţi – una dintre axiomele lui preferate pentru terapie era bate fierul cît e rece! Julius considera că terapia este o secvenţă de activări emoţionale urmate de integrare, astfel că acum reflecta asupra abundenţei emoţionale care fusese exprimată".

Cartea lui Irvin Yalom este un spectacol al Vieții care înfruntă Moartea. O viață care poate fi descoperită chiar și numai acceptând acest dar al simplei existențe. "Ar trebui să tratăm cu indulgență orice nebunie, eșec sau viciu uman, amintindu-ne că ceea ce avem în față sunt, pur și simplu, propriile nostre eșecuri, nebunii și vicii. Nu sunt altceva decât eșecurile umanității căreia îi aparținem și noi și, în consecință, toți avem ascunse în interiorul nostru aceleași eșecuri. Nu ar trebui să-i înfierăm pe ceilalți din cauza acestor vicii doar pentru că ele nu se manifestă la noi în această clipă", spune Arthur Schopenhauer.

Romanul lui Irvin D. Yalom este scormonitor până la supliciu. Prin suferință și asumare, personajele învață lecție după lecție, dezvelesc straturi și substraturi sub care stau pitite vinovății, spaime, furii, angoase, iubiri sau trădări. O lecție de umanitate pe care fiecare avem a o învăța. Iar soluția, dacă aveți răbdare să citiți cele peste 430 de pagini, nu, nu este Schopenhauer. Secretul terapiei lui Yalom este ascuns în fiecare dintre noi, dar noi în raport cu ceilalți. Singurătatea creează genii, e adevărat, dar spulberă emoția și empatia. Or asta ne definește, asta ne împlinește ca oameni.