Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieşi, nici celor din jur. Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează. S-a născut pe 20 iulie 1940, în satul Draxini, comuna Băluşeni, judeţul Botoşani, de ziua Sfântului Ilie, şi s-a săvârşit din viaţă pe 7 ianuarie 1999, de ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Constantin Dracsin a vieţuit în lume 59 de ani, dar a lăsat în urmă o bogăţie artistică de excepţie. A fost poet, grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori din Bucuresti.
A publicat în timpul vieţii opt volume (primul în 1981), numeroase grupaje de poeme în reviste literare ("Cronica", "Ateneu", Luceafărul", România literară"), iar desenele sale au fost expuse pe diverse simeze şi au ajuns în variate colecţii particulare.
Din copilărie nu şi-a mai folosit mâinile, scriind şi desenând cu dinţii, până la sfârşitul vieţii. O luptă căreia Constantin Dracsin i-a dat un sens, devenind unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, dar şi un foarte bun grafician. A avut numeroase expoziţii personale în Botoşani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iaşi (1988), Bucureşti (1991), Essen, Germania (1991) şi Olanda (1993). Este prezent în colecţii particulare din ţară şi străinătate. A realizat 146 de lucrări de grafică.
"În noaptea aceea am început să desenez"
O cruntă boală, poliomielita, care secera în vremea primei jumatăţi a secolului trecut sute de copii, îl loveşte şi pe micul Constantin. În căsuţa din satul său, cu oameni simpli şi în frică de Dumnezeu, a inceput lupta pentru viaţă. Urmează ani de tratamente, spitalizări şi speranţe amestecate. La finalul acestei lupte, Constantin Dracsin rămâne cu gura născând din vârful creionului cuvinte.
Apoi, într-un ceas de cruntă chinuire sufletească, Poetul şi-a îngrămădit cuvintele până când acestea au devenit puncte, linii, copaci, oameni. "Sunt atâtea de mărime/ naturală/ încât zic că/ însăşi natura nu mai este natură –/ şi linii linii/ foarte frumoase" (Neputinţa de sub fluviu). Cuvinte devenite desen, în dorul de fratele ce tocmai sfârşise într-un cumplit accident de circulatie. "Nu m-am putut duce la înmormântarea fratelui. Nici nu aş fi putut, voiam să îl păstrez în sufletul meu aşa cum îl ştiam. Şi pentru că trebuia să rămână cineva şi acasă, nu m-am dus la înmormantare. În noaptea aceea am început să desenez", avea să mărturisească mai târziu Constantin Dracsin.
El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz!
Vulnerabilitatea fizică nu i-a fost slăbiciune sufletească, mâinile neputincioase nu au devenit povară nici sieşi, nici celor din jur. Simbolistica mâinii ne trimite spre aspecte ce ţin de putere, de posesiune şi chiar posesivitate, dar şi de înţelesuri strict corporale: mâna devine deseori scut, are capacitatea de a se aşeza stavilă răului, folosind drept instrument de autoapărare. Cu toate acestea, Constantin Dracsin s-a preumblat prin lume recompunând trăindul după propriile capacităţi fizice. El a scris cu dinţii, dar a trăit prin văz! Aşa cum, pentru orbi, pipăitul este vedere, pentru Constantin Dracsin, ochiul atinge, simte, mijloceşte, interpretează. Excelent observă Jean Chevalier, în Dicţionarul de simboluri, care face legătura dintre ochiul interior (ca viziune, talent, conştiinţă) şi creaţia literară scrisă: "Mâna este comparată cu ochiul: mâna vede". La Constantin Dracsin ochiul simte, poetul parcurge drumul până la privire cu aceeaşi tandră acceptare, lipsită de dramatismul sfâşietor al suferinzilor. "Mi-a crescut un ochi de meduză/ în palmă", scrie poetul. Un destin pe care l-a înţeles şi căruia i s-a dăruit cu înţelepciune, o subtilă, dar conştientă abandonare în poezia purificatoare, ca sens al trăirii. "Mi-am asumat umbletul/ şi dinţii şi/ caligrafia altui trup" (Avântare în fire).
Umbletul, scrâșnirea din dinți, privitul și contemplarea în şi despre sine au căpătat, în timp, inedite înțelesuri, poemele lui Constantin Dracsin codificând, în fapt, un nou manual de viețuire. Suferința este o formă a trecerii pe care poetul o transpune în sentimente, dovedind o dezinvoltură imaginativă excepțională. "Mâinile seamănă/ cu sărbătorile bunicii/ de la o noapte la alta -/ frumoase mai sunt/ numai la asfinţitul soarelui" (Traducere din cifrele înscrise pe retină).
Picioare-Aripi, mâna-Cuvânt!
Poetizarea durerii nu anulează durerea în sine, dar o rafinează, îi conferă un statut elegiac, nostalgic, trist."Rareori mâinile înlocuiesc eternitatea/ în suferinţa unui învingător" (Vederea drumului rotund), spune poetul.
Dramatismul realității interioare transpare în mai toate poeziile, dar Constantin Dracsin este departe de a deveni un poet tragic, raportându-se mai degrabă la dimensiunea filosofică a trăirii de sine. Poetul se definește nu doar ca prezență carnală, ci devine sursă de lumină, de viață, chiar și de lacrimă sădită în mâna aproapelui: "...miros de sânge/ mi-a venit pe nas/ după şapte ore/ de plâns frumos/ în pumnii altuia.../ (...) mă dor dinţii,/ mi-i amorţită mâna stângă -/ inima mea/ are sânge alb"(Miros de sânge alb).
Constantin Dracsin se reconstruieşte trupeşte. Asemenea orbului din naştere el vede cu sufletul, picioarele devin aripi, mâinile – Cuvinte: "Când vine primăvara -/ puneţi-mă în pământ reavăn/ să-mi crească pe ochi/ alţi Munţi,/ în loc de picioare/ ARIPI -/ iar de mâini aş fi mulţumit/ să am în locul lor/ doar cuvinte, - Cuvinte" (De undeva, de sus). De altfel, puţin câte puţin, poetul se lipseşte cu totul de braţe, cuvintele devenind unicul contrafort întru salvarea trupului stăpânit de suferinţă fizică. Constantin Dracsin se încrede în aripile-picioare umblătoare, cerând la sfârşit, cu aer testamentar, "un trup de cal", iar cu dinţii "să trag de tot ce e frumos"."Domnilor,/ nu vreau altceva decât/ să-mi treceţi capul meu învârtit/ pe un trup de cal -/ (...) să-l port la trap, la galop,/ prin satul decolorat,/ prin oraşul hulit,/ în care miroase a proţap ars...// (....) !!!... un trup de cal şi atât,/ vă las vouă chiar şi hainele,/ mâncarea, eu,/ o să-mi pun genunchii în iarbă/ şi cu dinţii să trag de tot ce e frumos!!!" (Cerinţă de sfârşit). Simbolul calului purtător de poveri revine şi în alte poeme, un simbol al focului interior şi al conştiintei de sine. "Îmi iau ograda/ în spate/ şi încep să mă plimb./ (...) puterea mi-a luat-o calul/ adică mă trece el/ pe unde-i mai greu" (În septembrie, desculţ)
"Poate nu m-aţi dorit şi totuşi fără mine nu mai ajungeaţi buni"
Destinul lui Constantin Dracsin s-ar cuveni predat drept lecţie de trăire tuturor celor care, sănătoşi fiind, îşi plâng vieţuirea, dar şi celor care, loviţi de soartă, nu găsesc niciun sens poverii cu care au fost "meniţi".
"Poate/ nu m-aţi dorit/ şi totuşi/ fără mine/ nu mai ajungeaţi/ buni", ne spune Constantin Dracsin, un poet despre care putem afirma, folosind cuvintele inepuizabilului Radu Săplăcan, că a fost o "conştiinţă artistică neînseriabilă".
(Text publicat si in Miscarea Literara, nr. 4 din 2014, http://www.miscarealiterara.ro/)
