Vocea bătrânei ascultată seară de seară, cuminţenia sufletului ei, înţelegerea a ceea ce i-a fost dat, puterea de a ierta, frumuseţea cuvintelor... Povestea m-a redimensionat sufleteşte, mi se culcuşise în inimă chipul ţărăncii care atunci, demult, răsturna lumea cu crezul ei.
În primăvară, părintele m-a chemat din nou. Mi-a pus în braţe un dosar greu şi m-a întrebat dacă am curaj să îl "răscolesc". Lucra la o carte şi dosarul cuprindea informaţii din arhive, fişe matricole penale ale deţinuţilor politici, note informative, dovezi ale trădărilor şi portrete de trădători. O lume. Altă lume, scoborâtoare din neguri şi suferinţe.
Citeam, răscoleam, notam, adăugam.
Într-o zi, părintele a spus: „Soră Florentina, nu ai binecuvântare să vorbeşti cu nimeni despre ce e aici. Ia-o ca pe o ascultare”.
Am citit mai departe, am notat, am scotocit, am aflat. La începutul verii am dat dosarul înapoi.
Au trecut luni. Apoi un an. Şi încă unul. Şi încă...
De atunci încerc să recompun poveşti, să reconstruiesc mental imagini, traiectorii, fişe. NIMIC. Tot ce am văzut s-a şters, tot ce am citit s-a cuibărit undeva, într-un sertar al minţii pe care nu reuşesc a-l deschide.
Într-un fel anume, întâmplarea mă minunează. Pentru că asta a fost voia părintelui şi pentru că am înţeles astfel ce înseamnă "ascultare".
Păcat doar că părintele Siluan nu se mai află la Mănăstirea Agafton. Dar Dumnezeu ştie mai bine rostul şi de ce i-a încredinţat rânduiala stăreţiei în Munţii Neamţului!
