VASILE VOICULESCU - Te astept: intra

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;

Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:

Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii

Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

 

(duminica, 4 noiembrie 1956)

Despre Cruce

Între Verticală și Orizontală, Crucea împarte Oamenii în tâlharii de-a dreapta și de-a stânga lui Hristos.

Ești pe Cruce, lângă Hristos: minunea e pe jumătate înfăptuită. Trebuie să mai alegi Calea plecării: a tâlharului care îi spune lui Iisus "pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta" sau a celui neîncrezător, neputincios? Amândoi se vor mântui, fie și numai prin brațele lui Hristos. Amândoi se definesc prin suferința supremă.
Spunem adeseori că trebuie să ne ducem Crucea, dar suntem pregătiți să fim noi înșine Cruce, să fim brațe ale lui Hristos?

Cum am putut să decădem atât de mult, atât de primejdios și să nu ne mai recunoaștem?

Privind candela de dimineață, mi-a venit în minte cât de generos a fost creștinismul cu noi dăruindu-ne împărtășania cu Lumină. O candelă care poate avea darul de a arde chinuri sufletești și de a lumina bucuriile credinței. O flacără care arde și luminează. Purifică și creștinează. Zilnic, clipă de clipă, veșnicie cu veșnicie.

La fel, o Cruce care desparte și împarte este aceeași Cruce care adună, reunește. Dumnezeu a dăruit omului puterea de a aduna brațele în îmbrățișare sau de a le răsfira în minunea dăruirii.
Crucea ne adună, depinde de noi care dintre tâlhari vom fi în clipa ultimă.

Avem în istoria poporului nostru cea mai luminoasa perioada, plina de sfinți, mărturisitori și martiri. Unii dintre ei există încă, ne dojenesc rareori, mai mult se roagă în tristețe pentru netrădarea sufletului nostru. Suntem atât de aproape de o istorie fantastică a neamului nostru și nu îndrăznim, nu purcedem la drum, deși avem sub tălpi cărări cu urme încă proaspete.

Un Ceahlau de mamaliga...

Grigore Caraza povesteste de la Aiud: "Pe la sfarsitul lunii august 1950, cand se incheia un an in regim de exterminare prin infometare, frig si boala, ma ridicam foarte greu de pe dusumea. Fortele imi erau sleite, picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se intuneca in fata ochilor si ameteam". Foamea a devenit obsesiva. Visa cum manca metri de carnati si omleta o facea intr-un cazan mare. Cand trecea plantonul ca sa distribuie mancarea, visa ca ridica hardaul de vreo 50 kilograme cu mancare si ca il pune la gura ca sa inghita tot continutul. Intr-o noapte a visat ca Ceahlaul era din mamaliga. Infometat, a mancat toata noaptea din Ceahlau fara sa se sature. Dimineata s-a trezit cu o balta de saliva ce-i cursese din gura.


Din Monitorul de Neamt: 21 de ani de temnita, plus 2 ani domiciliu fortat în Bãrãgan. A intrat în temnitã de la vîrsta 20 de ani si a fost eliberat definitiv la vîrsta de 48 de ani. Dupã eliberare, în vara lui 1977, a revenit în vizitã în satul natal, Poiana Teiului. Casa i-a fost dãrîmatã cu ocazia strãmutãrilor prilejuite de construirea barajului dela Bicaz. A mai gãsit doar douã trepte de la intrarea în casã. S-a asezat pe ele, a privit pãdurea din jur, Ceahlãul, a început sã plîngã... Viata sa, tineretea sa, s-au irosit în temnitele de la Piatra-Neamt, Bacãu, Galata-Iasi, Vãcãresti, Jilava, Tg. Ocna, Aiud. Numai la Aiud a suferit 18 ani, din care în zarcã, 8 ani. În aceste închisori a avut ca profesori mari personalitãti ale neamului românesc: Petre Tutea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stãniloaie s. a. Printre camarazii sãi de suferintã amintim pe Iustin Pîrvu, Dumitru Bejan, Puiu Atanasiu, Filaret Gãmãlãu, M. Lungianu, Paulin Clapon s. a. A rezistat cumplitelor reeducãri organizate în temnitele de la Aiud în perioada 1960-1964, activitate condusã de colonelul de securiate Gh. Crãciun, comandantul închisorii.

Un bibliotecar

Ieromonah Hrisostom Filipescu, bibliotecarul Manastirii Secu.

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

Suferinta ca dor

Ca şi fericirea, suferinţa este egoistă sau împărtăşită. O fericire trăită în inchiderea inimii este aceeaşi cu o suferinţă intimă, ascunsă, măcinătoare de suflet. O suferinţă împărtăşită, recunoscută, mărturisită, devine una cu aproapele, are sens.
E grea şi tămăduitoare suferinţa. Dar trăită în duh poate deveni o şansă de urcuş, de înălţare spirituală. Starea limită a suferinţei ne ajută să conştientizăm condiţia noastră umană.

Suferinţa trupească este, din păcate, o formă avansată a răului sufletesc, o alungire a suferinţei inimii. Dar dacă cele două forme se unesc, se întregesc şi se tămăduiesc reciproc înseamnă că dăm sens durerii.

"Să luptăm cu arme omeneşti, dar putem da sens suferinţei noastre. Atunci când am înţeles acest lucru, anii de închisoare au trecut ca o singură zi", mărturiseşte parintele Calciu Dumitreasa.

E extraordinar cum suferinţa, odată trecută în trup, deschide taina dragostei. Minunea creştinismului nu constă în îndepărtarea durerii, ci în tămăduirea prin suferinţă. Ne place să identificăm iubirea cu suferinţa dacă ea, iubirea, nu ne e împărtăşită. De câte ori avem curajul de a da suferinţei nume de fericire, de iubire, de dor?

Un stat degeaba intr-o societate de consum

Nu putem fi nici mai săraci nici mai bogaţi decât noi înşine ne vom sărăci sau îmbogăţi. La fel cum nu putem deveni nici mai buni nici mai răi decât noi înşine ne vom îmbunătăţi spiritual sau sufleteşte înrăi. Societatea de consum capătă nuanţe înspăimântătoare atâta vreme cât ea, societatea, îşi devorează propriul cetăţean pâna la a-i modifica structura umană.
"Statul e unde sinuciderea pe îndelete a tuturora se numeşte viaţă", spune Friedrich Nietzche. Un stat care, iată, nu îşi mai asumă destinul cetăţeanului, dezicându-se la modul cel mai nefiresc de fiinţa umană, dar fidel până la absurd sistemului pe care l-a creat cu ajutorul fiinţei umane.
Din Homo Sapiens, Homo Ludens, Homo Religiosus, omul contemporan a devenit "consumator", un produs al societăţii pe care el însuşi a construit-o. Statul constrânge, în timp ce societatea eliberează, modelează şi creeză modele umane noi, adaptate realităţii contemporane. O societate care îşi selectează nemilos membrii în funcţie de consumul de Cola, Mc Donald’s, telefoane şi acareturi moderne nu mai este o societate sănătoasă, ci o dictatură a consumului. Ierarhizarea cetăţeanului în societate nu se mai face după criterii intelectuale, capacităţi profesionale, artistice, umane. Omul nu mai este de mult de natură divină, ci un produs pe bandă al societăţii de consum, o rotiţă în marele angrenaj universal.
Un stat care îşi ignoră proprii cetăţeni îndesând bani în buzunarele de la Mediu şi Securitate, dar sărăceşte Educaţia şi Sănătatea este un stat bolnav. Un om educat nu va fi niciodată uşor de manipulat, un om sănătos fizic şi psihic nu va deveni dependent de o structură statală, indiferent cât de bun manipulator ar fi Conducătorul. Curios cum, într-o atât de dezvoltată societate, în care mediul virtual oferă posibilităţi nelimitate de informaţie, cetăţenii sunt tot mai puţin interesaţi de cărţi şi tot mai puţin capabili de a discerne informaţiile.
Într-o lume a reclamelor, a indicaţiilor precise, a confortului absolut, a mediei care încurajează egoismul fără scrupule (Eu merit, eu decid, eu votez, eu am dreptul), umanismul riscă să devină el însuşi o formă a consumismului, atâta vreme cât cetăţeanul este sensibil "la pachet", atunci când i se oferă o poveste îmbrăcată în reclame, iar gestul frumos va deveni, la rândul său, un subiect de presă. Asta în timp ce alături, în casa vecină sau pe strada noastră se zbat în viaţă oameni simpli, suferinzi şi nebăgaţi în seamă. Pentru că societatea de consum are nevoie de "poveşti", pentru că povestea atrage reclama, reclama înseamnă bani, banii asigură puterea. De la "vreau să fiu cunoscut pentru ceea ce fac", am ajuns astăzi la "nu fac decât dacă se află că am făcut"!
O hârtie adunată de pe stradă, un copac plantat sau un câine hrănit nu are haz fără "mediatizare". Conceptele creştine (nu ştie stânga ce face dreapta, spuneau bunicii noştri) înseamnă astăzi lipsă de strategie.
Nu este atât de târziu pe cât ne place să credem. Avem şansa de a privi în jur şi de a găsi încă în viaţă, alături de noi, uriaşi ai spiritului. Avem şansa de a deschide cărţi în care aflăm că omul este o fiinţă umană inteligentă.
Societatea de consum poate trăi şi prin ea însăşi, fără aportul nostru. Consumismul are o imensă capacitate de adaptare. Este posibil ca ea, societatea de consum, să fie nevoită să schimbe regulile, să promoveze valoarea şi să se recunoască învinsă. Sunt om, deci exist, exist, deci consum. Nimic rău până aici, cu condiţia ca, într-o societate sănătoasă, să decid eu ce vreau să consum!

Artisti intr-un oras in care nu se intampla nimic

Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artiştii. Artiştii care traiesc veşnic nefericirea de a nu fi recunoscuţi la ei acasă.

Reţeta este un afiş îndrăzneţ şi o manipulare grosolană, la limita legalităţii. Şi succesul este garantat. Orchestra Johann Strauss Spirit, concertul Crăciun Vienez şi un repertoriu strălucitor. Cât de bine au fost folosite aceste cuvinte: orchestră, Johann Strauss, Crăciun, Viena... Bomboana de pe tort: dirijorul Daniil Zaharov, din Sankt Petersburg. Nimeni nu a auzit de el, dar sună bine, nu? Iar şampania, artificiile şi restul, tot pe afiş: On the Beautiful Blue Danube, Emperor Waltz, Wiener Blut, Tales from the, Vienna Woods, Wine, Women and Song, Radetzky March, Pizzicato Polka, The Bat.
Un spectacol plăcut, dar extrem de dezarmonizat din toate punctele de vedere, slab profesional, neplăcut ca tehnică, dezechilibrat estetic. Nimic din ceea ce un spectator aştepta citind un afiş atât de pretenţios ca informaţie. Preţul: 50 de lei.
O orchestră cu 14 instrumentişti (80% viori), un dirijor şi 10 microfoane. Un spectacol cu prea puţine momente reuşite. Un concert în care trăieşti nebunia de a asista la microfonie de... nai! Vals urmat de un moment la limita kitsch-ului, în care o membră a orchestrei, într-un mini de cabaret şi cu o pălărie ordinară, cântă jazz, simfonii cu acordeon, momente de virtuozitate... folclorică şi, culmea, aplauze! Pesonal, am mai avut parte şi de o imagine total dezagreabila: bichinii pe care ii poartă vioara I. Ghinionul meu!

De ce am scris aceste rânduri? Pentru că, acolo fiind şi tot acolo îndurerându-mă, m-am gândit că merităm ceva cam aşa: nişte oameni să facă un afiş maaare, sclipitor şi în mare măsură corect, dar răsunător. Vom plăti 100 de lei biletul pentru că, în orăşelul acesta mic, în care parcă nimic nu se întâmplă, totul se trece, nu poţi rata un asemenea afiş. Să mergem la concert, unde vom asculta – sunt absolut sigură – muzică adevărată, magică. Să aplaudăm, să aruncăm cu flori, să fim fericiţi că în orăşelul acesta mic în sfârşit s-a întâmplat ceva. Şi la final, la bis, să dăm jos măştile şi să privim cum pe scenă ne aruncă florile înapoi ei, artiştii noştri: instrumentiştii Filarmonicii Botoşani! Pe care nu vrem să îi vedem altfel pentru că nu au afiş amăgitor şi preţ de case mari. Ei, aceşti artişti ai noştri, sunt excepţionali. Dar, spre ghinionul lor, sunt artişti într-un oraş în care niciodată nu se întâmplă nimic... Au salarii mici şi o sală infectă. Uneori cântă în semi-obscur, alteori cu gâtul ingheţat. Aş vrea să ne păcălească într-o zi, să ne minunăm şi să aplaudăm şi ei să ne arunce înapoi florile şi aplauzele. E urât, e chinuitor gândul, dar cred că astă-seară mi-au dat lacrimile gândindu-mă la ei. Lacrimi de ciudă, de milă de noi. Atâta tot. Pur şi simplu trebuia să scriu aceste rânduri.

Zborul ne-zburat

Degeaba zbori dacă aripa nu ţi se prinde de suflet, ci numai de trup. Îngereşti printre oameni dar crezi că poţi cuceri văzduhul...
Există o înălţime a inimii pe care nu o vei putea cuceri niciodată, nici măcar cu un milion de aripi. Adâncimea unui suflet, neştiutoare zburătoare, nu înseamnă să te afunzi, ci să te înalţi, să te cutremuri! Ştii tu oare cum se pierd vulturii de lume?

Ştii câtă ignoranţă şi nemilostenie zace într-un zbor frânt? Ai încercat vreodată un mers fără talpă, doar cu vârful aripii? Câtă schilodenie şi chin, câtă păgânătate într-un târâit de aripă... Câte întrebări, atâtea fără-răspunsuri...

Dumnezeu ţi-a dat aripi, dar tu nu ţi-ai dăruit nimic. Cred că nici măcar nu exişti.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Parintele Ilie Lacatusu s-a nascut la data de 6 decembrie 1909, in satul Crapaturile, judetul Valcea. Parintele Ilie a trait 74 de ani, adormind in Domnul la data de 22 iulie 1983. Ilie Lacatusu este un preot ce a slujit in marea perioada de prigoana crestina, in vremea comunistilor, pentru viata si faptele sale el fiind acuzat de regim si inchis ca detinut politic.
Trupul parintelui Ilie Lacatusu a fost inmormantat in Cimitirul Adormirea Maicii Domnului, din Bucuresti. Aici, familia sa detinea o cripta. Trupul neinsufletit al parintelui nu a fost imbalsamat, canoanele Bisericii interzicand acest lucru, mai ales preotilor.

In luna septembrie a anului 1998, sotia lui va adormi si ea in Domnul. Urmasii au tinut minte dorinta parintelui, motiv pentru care ei au sapat in acelasi loc, spre a o inmormanta. In ziua de 29 septembrie 1998, la exact 15 ani de la trecerea la Domnul a parintelui, trupul sau a fost gasit neschimbat, neputrezit si frumos mirositor. Trupul parintelui indeplineste conditiile sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul. Iar viata lui este si ea temei sfant.

Marturia Parintelui Iustin Parvu despre Parintele Ilie Lacatusu

Alaturi de Parintele Ilie Lacatusu am stat 4 ani la Periprava, in Delta. El s-a remarcat, in general, prin interiorizarea lui puternica si prin tacere; rar il auzeai vorbind ceva, si atunci cand o facea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne indemna sa ne rugam atunci cand eram in vreo primejdie.
Despre acest om pot sa spun ca avea cu adevarat darul smereniei. Cauta tot timpul sa nu iasa in evidenta cu ceva, facea pe neisemnatul. Imi amintesc de o intamplare minunata din Delta, cand Parintele Ilie a jucat un rol foarte important.
In data de 30 ianuarie, ne-au trimis in colonie, la Canal, la taiat de stuf. Va dati seama ce insemna lucrul acesta pe un frig de iarna? Moarte curata. Eram toti inspaimantati, mai ales ca ii vazusem si pe caraliii nostri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil asteptau sa ne execute, crezand ca vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apa, de vreo patruzeci de hectare si stuful era tocmai in adancime.
Toti am inceput sa murmuram si nu prea aveam de gand sa intram in apa. Ne-au ordonat sa intram si sa scoatem cate doi snopi. Pentru cine faceam noi astea? Nu avea niciun sens. Mai, si cum sa intri in apa? Calci te duci intr-o stioalna, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la inceput.
Dar Parintele Ilie a avut un cuvant foarte ferm si ne-a imbarbatat pe toti: „Mai, intram pentru ca astia is pusi pe gand rau; astia trag in noi. Sa intram in apa, ca Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi ne vor scoate nevatamati.”
Mai, si am intrat. Am ajuns acolo, pana la barbie am intrat in apa. Am taiat frumos snopi. Si ne miram cu totii ca lucram ca pe uscat. Unii pana la piept, unii pana la gat, unii in sfarsit pana la jumatate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Si am scos. Am mers vreo trei ore in apa, si am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai asa ca-l tai cu frunze, trebuia frumos, curatat, masurat, pus la dimensiune si era un ger de -30° afara, gheata groasa de 20-25 cm, incat vedea nufarul galben inflorit sub gheata. Sus ne insoteau niste pasari, care ne-au urmarit in tot acest timp si dedesubt florile de sub gheata.
Ei bine, eram cu totii nevatamati si uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Ca dimineata, cand am intrat noi era ceata, nori si rece, asa te prindea la oase. Si dintr-odata a aparut soarele, mai baieti, s-a luminat de ziua. Era o caldura, de se minunau si caraliii. Ne-am dezbracat si s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte soba, asa aburi ieseau din toate. Ne-am incaltat, ne-am imbracat si hai la colonie.
Si asa Maica Domnului si Sfintii Trei Ierarhi au fost cu noi si ne-au ajutat, chiar in ziua de 30 ianuarie. Si va spun ca nu s-a intamplat sa fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Si aceasta datorita rugaciunilor Parintelui Ilie, ca altfel cred ca eram cu totii morti.

Talpi

Nu mai reuşesc să scriu nimic. Poate e sfârşitul sau doar începutul. Am repetat câteva rânduri, dar toate se amestecau şi semănau cu mine. Ca şi cum înlăuntrul meu se schimbă toată anatomia, începe un ireversibil proces de transformare. Ce vietate voi fi? Oare pasăre sau vierme devreme în-fluturit? Braţele căzute pe câmp nu mă vor recunoaşte. Inima a rămas într-un cuib, vor veni femeile-vânător să o sfâşie.
Am luat cu mine doar tălpile de care îmi atârnă genunchii.

E Noaptea Sfântului Andrei. Amuşină lupii pe şira spinării până sus, spre aura cuvintelor. E atât de pustiu că îmi văd trupul niciodată văzut, dinlăuntru spre margine. Din cer până sub pământ. Gol şi umed, aşa cum era de dimineaţă. Acum e Noaptea Sfântului Andrei şi miroase a oameni. Oameni plecaţi cu ei înşişi prin lume. Tălpile le-au rămas la mine, cu genunchii pregătiţi de rugă. Ruga lor. Am şi eu grijă de ceva...

IMNUL DRAGOSTEI

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Cât despre prooroci - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea!

(I Corinteni 13, 1-13)

Parintele Partenie Apostoaie: "Sunteti puternici, dragii mei!", predica la Biserica Vovidenia, Botosani

"Duminica este ziua Invierii, pentru noi, toate aceste trei zile au fost o Inviere prelungita, o bucurie nesfarsita a biruintei asupra necazurilor, asupra grijilor, asupra tuturor greutatilor care au fost, a gandurilor si a necazurilor. Au fost si sunt momente binecuvantate de Dumnenzeu in viata omului, momente care nu se pot sterge. Se pot uita, dar nu se pot sterge din istoria noastra, din sufletul nostru.

O mare bucurie am avut in aceste zile, iata, Maica Domnului se dovedeste a fi inca o data Imparateasa Cerurilor si a Pamantului. Ne-a adunat pe noi in jurul Ei si in jurul sfintilor, prin mijlocirea ei avem aici un fragment din Sfantul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt.
Suntem, din acest punct de vedere, foarte bogati. Noi, ortodocsii, suntem atat de bogati! Bogati sufleteste ca ii avem pe sfinti.
Bogatia este inteleasa in multe feluri. Ca si saracia, de altfel. Nu stim daca exista vreun om care sa se poata cataloga in modul cel mai corect, mai obiectiv, bogat sau sarac. E foarte relativa notiunea de bogatie si bogat. E posibil ca si cel care o paine sa fie bogat. Stiu cu certitudine un lucru: un ortodox este extrem de bogat. Ortodoxul o are pe Maica Domnului, are pe sfantul inger pazitor, este pus sub protectia sfintilor, are sfintele moaste ale sfintilor, are Sfanta Cruce, ortodoxul are Sfanta Impartasanie, are Tainele bisericii, ortodoxul, daca a cazut, are Taina Spovedaniei, ortodoxul are rugaciunea bisericii, are familia mare a bisericii, si iata-ne cat de furmos ne prezentam azi, in aceasta biserica!
De aceea suntem bogati. Bineinteles, omul in perioada de criza cauta si o alta bogatie, a lumii acesteia. Dumnezeu nu l-a creat pe om sarac. Saracia nu e de la Dumnezeu, este permisa de Dumnezeu, dar nu creata de Dumnezeu. Saracia este materiala, este un examen pentru noi, cum vom rezista in fata ispitelor. Ca si un student, daca nu avem un examen nu stim cum ne evaluam, nu stim in ce stadiu de pregatire ne aflam.

In aceste zile ne-am rugat pentru sanatate, ca suntem bolnavi, din ce in ce mai bolnavi, si trupeste si sufleteste, indepartarea de Dumnezeu este o boala a sufletului. Ne-am rugat pentru pacea sufletului. Cel mai aprig si amplu razboi, cea mai necrutatoare lupta, o purtam fiecare in inimile noastre, cand vrem sa facem bine si nu iese binele si te lupti cu raul din tine.
Ne-am rugat pentru intelepciune, de multe ori ne trebuie lumina in suflet, si spunem Sf. Grigore Palama: Doamne Iisuse Hristoase, lumineaza intunericul din mintea mea!
Ne-am rugat pentru iertarea pacatelor, sa ne ierte bunul Dumnezeu. La urma urmei, fiecare din noi - si aici este paradoxul in ortodoxie: si eu pentru mine si dvs. pentru dvs., cerem o exceptie de la regula, cerem ca Dumnezeu sa faca cu mine o exceptie. Dumnezeu a spus: niciun pacatos nu va intra in Rai, si totusi eu cer o exceptie de la regula pe care Tu ai dat-o si adu-ma in Rai!
Ne-am rugat pentru copii, pentru cresterea copiilor in Duhul Sfant, pentru reusita la examene, pentru batrani, pentru cei in neputinta, in boli, in necazuri si ispite, pentru bucurie, pentru ca bucuria este o dimensiune sfanta a ortodoxiei. Dumnezeu nu se vrea saraci, nu ne vrea tristi, ne vrea bucurosi si sanatosi!

Mesajul din seara aceasta, in urma acestor 50 de ore petrecute alaturi de Sf. Ioan Iacob, un sfant contemporan noua, un ascet, un calugar erudit si smerit, un credincios intelept: sa va pastrati sanatatea sufleteasca si trupeasca, sa va pastrati curajul si optimismul, pacea interioara, sa nu dati loc stresului, pacatului, intunericului sa intre in fiinta dvs.

Sunteti puternici, dragii mei, impreuna cu Dumnezeu veti birui! Este greu, dar nu imposibil, ajutandu-ne de sfinti suntem biruitori!
Multumesc pentru bucuria de a fi partasi la aceste zile minunate, multumesc Maicii Domnului, sfintilor, tuturor preotilor care s-au ostenit, multumesc dvs., pt ca toti imi sunteti dragi, si asa vreau peste 100 de ani sa va vad in Imparatia lui Dumnezeu!"

(21 noiembrie 2010, predica preotului Partenie  Apostoaie, paroh al Bisericii Vovidenia Botosani, in ziua Intrarii in Biserica a Maicii Domnului. De pe 19 noiembrie pana pe 21 noiembrie, crestinii s-au inchinat la Moastele Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Paganini în trup de fată

Mi-era dor de Paganini! Niccolo Paganini! Mi-era dor, dar nu ma asteptam sa fie atat de frumos. Atat de maiestuos de frumos. O senzatie ciudata, bizara aproape, o ameteala la propriu sufla dinspre scena. Violonista, o fata de 18 ani, a reusit sa taie respiratia publicului, un public numeros (surprinzator!) si in mare parte cunoscator in ale muzicii.
Nu am mai vazut niciodata o asemenea unduire a trupului dupa arcus, o modelare a mainii dupa sunet, deget, incheietura, antebrat, cot, umar... zvacnire dupa zvacnire. O vioara cu trup de fata. Sau invers. Ioana Cristina Goicea. Fiica violonistei Cristina Anghelescu, dupa cum este prezentata oficial... Nu stiu de ce. Ioana pare sa fie violonista, nu fiica mamei sale. M-a impresionat nebunia muzicii, la care ma asteptam, tanguirile viorii, slobozenia arcusului. Paganini nu poate fi interpretat. Nu e un rol. Paganini te inchide, te prinde in trupul viorii, trebuie sa traiesti odata cu el, sa canti si sa vibrezi pana la capat.

Concertul pentru vioara si orchestra nr.1 in re major, op.6, este poate cel mai armonizat ca stare, de la romantism sublim si sfidator la virtuozitate extrema, marca Paganini si numai Paganini!

O seara frumoasa de Filarmonica, un concert sub bagheta dirijorului Mihai Agafita, cu Paganini incadrat de Triptic pentru orchestra, de Adrian Pop, si Simfonia nr. 41, de W.A.Mozart.

Pulbere de inger

Ispita Îngerului. Nevoia de a privi peste umăr. Singurătatea iubirii. Femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de frunze. Gol. Întuneric în plete, străfulger de inimă. Trădare în hohot, pustiul amiezii. Eşti dar pleci. Aşteptare. Niciodată aici, totdeauna acolo. Părăsire. Pământ lipit de ochi, umbră şi umblet. Pleci. Iar. Se închide cărarea. În pelerina asta nu te recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. Pulbere de înger. Cu bine. 

E mult de spus

Eşti pregătit să primeşti Darul Iertării? Te rogi, plângi, cauţi, străbaţi, adulmeci, pătrunzi, fugi, te împiedici, te ridici, iar plângi, nu mai cauţi, te rogi. Ce faci cu iertarea? Ce faci cu o comoară pentru care nu ai fost pregătit? O distrugi, o lepezi, o îngrijeşti? Ştii să faci toate astea de-odată şi pentru totdeauna? În câtă vreme te vei găsi pe calea dindărăt? Câtă suferinţă mai ai în tine? Cât de repede ai uitat? Până unde crezi că ajungi aşa, preaplin de Iertare şi gol de suferinţă? Poate că nu Iertarea este cea care ne împlineşte, ci drumul până la ea. Frumos a vorbit Părintele astă seară.

(Mă întrebi de unde vin curajul şi atitudinea. Nu din iertare. Nici dintr-un nejustificat spirit al dreptăţii sau vreo luciditate perfidă şi deseori logic amăgitoare. Este vorba despre o stare de dincolo, care nu ţine de vremuri sau întâmplări. Dar vom vorbi despre asta. Este mult şi frumos de spus. Noapte bună, îngere!).  

O surpriza

Am dat peste linkul acesta: http://www.romanianvip.com/2010/11/florentina-tonita-despre-adrian/

"Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu"

Sfintii ingeri nu se barfesc, nu se razvratesc, nu se manie, traiesc in buna randuiala. La fel si noi, sa nu ne mancam cinstea unul altuia, sa avem rabdare in toate ispitele, sa fugim de tulburare, de manie, de cearta, de pofte si patimi trupesti. Sa traim ca fratii, in dragoste unii cu altii, ca suntem fiii Tatalui ceresc.
Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu. La fel si noi sa ascultam de mai-marii nostri, de parintii care ne-au nascut, de cei ce ne invata si ne ajuta la mantuire. Sa ascultam si de glasul constiintei cind ne mustra pentru pacate, cand ne trimite la biserica, la spovedanie si la cele bune. Sa ascultam si de ingerii nostri pazitori. Sa nu-i mai intristam cu tot felul de pacate. Sfintii ingeri se bucura de mantuirea noastra (Luca 15, 10), ajuta la indreptarea noastra si plang cand noi pacatuim sau suntem aruncati in gheena. La fel si noi sa facem. Sa ne bucuram pentru sporul aproapelui si sa plangem pentru caderea lui. Sa dam sfat celui ce are nevoie de el. Sa nu mintim pe nimeni. Sa indemnam si pe altii la pocainta, la biserica, la post si rugaciune.
De vom trai in armonie, in iubire, in viata curata si in rugaciune, vom imita pe ingeri si vom deveni crestini adevarati, iar Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil ne vor acoperi cu acoperamantul aripilor lor cele ingeresti de tot raul si primejdia.

Sa rugam, deci, pe sfintii ingeri si Arhangheli Mihail si Gavriil sa ne fie ajutatori in viata si izbavitori de duhurile cele rele, iar inaintea Tatalui ceresc calzi rugatori pentru mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Despre ADRIAN PAUNESCU numai de bine. Dar despre noi?!

Jigodismul românesc se hrăneşte cu suflete de morţi. O sila mai mare decât aceasta trăită în zilele înălţării la Cer a poetului Adrian Păunescu nu am simţit. Scriitori care până ieri il priveau pe Păunescu din înaltul odiosului lor orgoliu literar, care făceau spume la gură numindu-l “grohăitor” şi alte meschine vorbe, vin astăzi şi îşi plâng peniţele mizere: L-am iubit pe Păunescu!
Tot poporul îşi cinsteşte Poetul! Bună treabă. Şi creştinească, şi de bun simţ. Dar, Dumnezeule, aşa de mult mi-aş fi dorit să aud aceste poveşti spuse cu lacrimi măcar câteva luni mai devreme. Să ştiu atunci că tu, poete, artist, om mare şi om simplu, călător sau pustnic, bolnav sau bine trăitor, îl cinsteşti pe el, nebunul anilor grei, nestăpânitul în tot şi în toate. Dar aflu azi şi altele: că fosta-i soţie, delicata şi frumoasa întru poezie Constanţa Buzea scria demult, în urmă cu zeci de ani, despre greul vieţii sale cu tatăl copiilor săi, Adrian Păunescu. De când interesează ACUM zilele şi noptile a doi soţi, tineri şi orgolioşi poeţi? Urâtă treabă. Se ştie, poetul, pentru a-şi fi comod sieşi şi scrierii sale, devine incomod tuturor. Chiar groaznic de incomod. Doar timpul măsoară egoismul poetului şi încrâncenarea poeziei sale.
În urmă cu doi ani murea Cezar Ivănescu şi oficialii (aceeaşi de azi, de ieri şi de totdeauna) nu au primit trupul scriitorului în sediul Uniunii Scriitorilor, nici în Muzeul Literaturii. Motivul: aceste instituţii nu sunt capele! Atunci, printre puţinii care au scris, s-au implicat şi şi-au manifestat indignarea a fost Adrian Păunescu. La moartea lui Cezar Ivănescu televiziunile au tăcut, cu gura strâmbă de ură. Securiştii şi-au râs în barbă. Astăzi, trupul spre Cer al lui Adrian Păunescu se odihneşte la Uniunea Scriitorilor, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi scriitori ai României şi înainte şi după Cezar Ivănescu.
Într-o generozitate înduioşătoare a mai-marilor, poporul acesta nebun de Păunescu, iubitor de cultură, dornic de poezie, are voie astăzi să îşi cinstească poetul. Este o presiune populară asupra mediei, asupra şefilor statului, pe care media şi şefii statului o manipulează fantastic. Poate că era genul de manifestare care i-ar fi plăcut poetului. În mod cert nu şi familiei sale, care a trăit într-o exemplară discreţie gloria eroului lor în viaţă şi în moarte.
Domnilor de dincolo de sticlă, de dincolo de suflet şi de deasupra tuturor, cine vă dă dreptul să ne selectaţi poeţii? Cu nimic mai mic, chiar cu mult mai mare, era Cezar Ivănescu! În literatura română, nu voi, trăncănitorii de vorbe , faceţi istoria acestei ţări, ci valoarea şi timpul care va să cearnă. Muriţi-vă egal poeţii, trăiţi-vă responsabil valorile, asumaţi-vă corect contemporanii, cu bunele şi relele lor. În rest, moartea unui om vorbeşte doar despre cei care rămân.

Despre Poet, numai de bine. Dar iubirile vin târziu, tovarăşi, prea târziu. Uneori e nevoie de tăcere.

Femeia-drum, Femeia-cărare...

Există femeia-drum şi femeia-cărare. Cu femeia-drum pietruieşti, construieşti, faci dig de apărare, parazăpezi şi şanţuri de scurgere. Cu femeia-drum zideşti continuu, spre a apăra ce ai, spre a nu pierde calea. Teama de eşec, de singurătate, de prăbuşire...

Femeia-cărare e plină de surprize, umbre şi lumini, codru şi luminiş. Dar câtă înfiorare în înspăimântatul gând că pădurea însăşi va acoperi într-o zi cărarea... Paşii pe drum nu vor fi niciodată aceiaşi ca paşii pe cărare. Pe drum îţi aperi comoara. Pe cărare te afunzi, te pierzi, visezi, plângi, răsplângi... (Viata dupa Maria)

Dar cine poate avea o iubire atat de mare?

"Prin orice pot cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau cu indiferenta, cand toti oamenii te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii ca sa-i lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adancimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen. Dar cine poate avea o iubire atat de mare?". (Emil Cioran)

Viniciu Moroianu, Chopin si spectacolul tacut

Concert de pian si aplauze la Filarmonica. Am intrat in sala pentru ca imi era dor de magia baghetei lui Ilarion Ionescu-Galati. Nu am crezut ca voi uita asa de repede de dirijor si ca imi voi lipi sufletul de pian.
Seara a inceput cu Valsul in do diez major, de Fr. Chopin, un fel de preludiu concertistic. "Sa-i dam Cezarului ce este al Cezarului", spunea publicul, foarte numeros de data aceasta. Adica Maestrul isi face intrarea in scena. Ilarion Ionescu-Galati este un monument artistic fara soclu. Adica nefixat in timp, daruit tuturor.

A urmat pianul lui Viniciu Moroianu, Chopin, Concert pentru pian si orchestra. Mi s-a intamplat sa ma indoiesc de autenticitatea momentului. Muzica umplea mai repede auzul, ochiul nu reusea sa prinda mana pianistului. M-a speriat perfectiunea, supraomenescul. Am crezut ca nu e real.
Au umat aplauzele. Doamne, aplauzele! Miracolul aplauzelor. Aplauzele la Filarmonica au ceva magic. Sunt tacute. Atat de tacute... Artistul, indiferent de cate aplauze primeste sau cate bisuri ofera, este tacut. Se inclina. Iese, revine, canta, se inclina, iese, revine... Viniciu Moroianu este un miracol tacut. Chopin insusi a devenit tacut in "mana" pianistului. Ultimul Chopin a fost doar o stare, o boare.

Am iesit. Partea a doua, dupa pauza, era Simfonia a IV-a, P. I. Ceaikovski. Nu mergea dupa tacerea aplauzelor lui Chopin. Nu mergea si gata.

Festivalul National de Poezie "Nicolae Labis" in imagini. Malini, octombrie 2010

Festivalul National de Poezie "Nicolae Labis", Malini, octombrie 2010 - MARTURISIRI IN ODAIA MICA

Malini, Festivalul Nicolae Labis, octombrie 2010. Intre doua odai mici, intunecate doar cat soarele sa strafulgere peretii pe rand, din dimineti in amiezi, surorile lui Nicolae Labis, Margareta si Teodora. Uimeste tineretea Doamnei Teodora, dar aflam ca nu implinise sase ani cand a murit fratele sau. E ceas de marturisiri:

In aceasta odaie a scris Moartea caprioarei, cand a venit odata acasa. Era dupa seceta si nu aveau ce sa manance. Sora noastra se imbolnavise cu adevarat foarte rau. A facut aceasta poezie si a doua zi dimineata a plecat sa o publice la Bucuresti, in Viata Romaneasca. In tren s-a intalnit cu Fanus Neagu, care venise si el in Bucovina pentru a-si vizita o sora. Fanus, am scris o poezie extraordinara, a spus Nicolae. S-a cautat in buzunare, poezia nicaieri. Fanus a ras de el. Pai daca ai scris-o tu, spune-o! Poezia a gasit-o dimineata Margareta pe pat, a citit-o foarte impresionata si i-a trimis-o grabnic, a fost publicata in Viata Romaneasca. Fanus a fost impresionat ca el se ducea sa o publice si nu o avea…

Parintii au plecat din Malini in 67. Ramaseseram numai noi doua, fetele. S-au gandit ca eu imi fac mai bine instructia daca stau langa sora mea, la Bucuresti, care terminsase facultatea. Eu eram eleva la liceu. Noi acolo, ei aici. Doua fete mai avem, sa stam langa ele, sa avem grija de ele, a spus tata. Zaharia Stancu era presedintele Uniunii Scriitorilor atunci. A trecut intr-o vara pe aici si tata a spus: As vrea sa ma mut cu fetele la Bucuresti. Nicio problema, imediat va fac transferul la Bucuresti! Da, dar trebuie sa avem unde sta, a spus tata. Nicio problema, domnul Labis, va dam casa! Ce faceti cu casa de la Malini? Daca vreti sa o faceti muzeu, o donati! Donam casa, a raspuns tata. Ii vine ordinul sa plece in Bucuresti. La 1 septembrie, casa ioc! Ne pare rau, nu putem sa va dam casa in Bucuresti! Tata a platit 10 ani apoi, stand in Bucuresti, cate 100 de lei pe luna, rate la casa de la Malini, pe care o facuse cu un imprumut, si la cea de la Bucuresti, pe care o luase cu credit. Un an am locuit intr-un apartament in spate la Coltea, oferit de regizorul filmului despre Labis, cu Ilarion Ciobanu si Tomozei.

Mama a murit la 93 de ani, anul acesta ar fi implinit 100 de ani. Sora mamei a murit anul trecut, in varsta de 101 ani.

Marga era filoloaga. Marga a fost generatia lui, a fost tot timpul cu ei. Eu am fost tot mereu mica. Am avut un complex, abia acum realizez, la varsta asta.

Eram eleva la liceu la Lazar, in Bucuresti. Profesorul meu era Alexandru Mitru (de fapt Piriianu). Aveam in clasa 1000 de baieti zvapaiati, printre care si Vintila cantaretul. Venisera de la baschet, galagie… Intra domnul Piriianu, un om cu mare prestanta, pe care il iubeam foarte mult. Tranteste catalagul pe catedra. Nerusinatilor, ati facut scandal! Extemporal! Scoateti o foaie de hartie pe banca, lectia de zi: Scrisoare mamei, de Nicolae Labis!, a spus profesorul. Era in 1965, se studia deja Labis in manual. Am simtit cum 30 de ochi privesc catre mine. Am avut sentimentul ca se darama… Domnul Piriianu a realizat si a strigat tunator: Teodora! Tu treci la catedra! Eu eram o fire timida, pacifista, dar atunci am intrebat: De ce, domnul profesor, nu sunt si eu un elev al acestei clase? Treci la catedra si tu scrii ce vrei, a spus Piriianu. Atunci am decis sa nu urmez o cariera la uman. Trebuia sa fac ceva ca sa nu se asocieze numele meu cu ce fac eu. Tot in liceu primisem un cinci la fizica, pentru ca rezolvasem o problema de mecanica cu procedee empirice. Mai tarziu m-am intalnit cu profesorul meu din liceu, care apoi mi-a devenit coleg de catedra, s i-am spus: Domnule profesor, datorita dumneavoastra sunt acum profesor la catedra de Mecanica. S-a uitat uimit la mine. Cum adica! Din cauza acelui 5 pe care mi l-ati dat in liceu la fizica!

(Marturiile Doamnei Conf. univ. dr. ing. Teodora Labis-Cretu, sora poetului Nicolae Labis. Malini, oct. 2010. In fotografie, prima din stanga. In mijloc, Doamna Margareta Labis)

DA. nu?

nu ştii dacă merită să te mai naşti şi anul acesta

hai-hai, ai spus ultima dată şi nălucirile ţi-au invadat văzul
împăienjenită ca un chip de Petre Stoica în anul muririi lui
cu barba una cu sufletul
mai am o noapte să cred. huruie sub masă cohortele de tâlhari coborâţi
de pe cruce
nu ştii şi orele trec spre naşterea ta. cuvinte sfădite, crâncene iluzii
încă un an de suflet-pre-umblare-un-doi…

în vremea asta se coc gutuile, ţăranii cumpără lemne să-şi amăgească iarna ce cade, fata de peste drum întinde gâtul sub fereastra murdară, soţiile funcţionarilor aburesc cuptorul în care adună secrete din isteriile prelungi, iubiţii aruncă in copaci poeme uscate

nu ştii dacă merită să te mai naşti şi anul acesta

ma dor toate azi

ai obosit sa modelezi o femeie care nu ma stie nici macar daca vrea sa traiasca iubind sau doar imbatranind.

acestea sunt zile in care simt ca imbatranesc, ca inghit timpul pe care il petrec in nefolos si ca ma umflu pe dinauntru si pe dinafara de goliciuni, clipe schiloade, necolorate de nicio intamplare. clipele acestea se depun peste tot, chiar si pe fereastra care de un timp imi arata lumea tot mai pustie.

credeam cu tarie pana nu demult ca trairea nu e acelasi lucru cu imbatranirea. ca de imbatranit imbatranesti oricum, de trait poti numai iubind. acum nu mai cred. acum ma sufoc de timpul adunat in mine si netrait, depozitat in toate ungherele trupului meu netrait, in toate vazurile si auzurile nelamurite.

dar tu ai obosit...

oboseala nu stiu ce e, dar parca nu e nici traire nici imbatranire. iubire nici atat!

ma dor toate azi. ma dor asa, pe de rost si fara voie. atat.

Partidul vrea să te cumpere. Tu de ce te vinzi?

Doctrinele de partid au devenit un fel de latrine cu conţinut sterp, voit demagogic, dogit, mincinos, fratricid prin tendinţa de instigare la ură. Trebuie să fii dezmembrat sufleteşte ori realmente chinuit mental ca să accepţi o luptă în numele unei doctrine schiloade şi în mare măsură periculoasă.
Oricare ar fi umbrela doctrinară, partidele nu mai reprezintă demult garantul luptei pentru binele poporului. Nu pot investi încredere în persoana care decide să se coloreze politic cu motivaţia că o face pentru a schimba ceva. Politica nu schimba Ceva, ci pe Cineva. Partidul nu influenţează comunitatea decât prin racolarea şi compromiterea celor care cutează să creadă că ar putea cuceri lumea!
Partidul este cea mai periculoasă formă de degradare a umanităţii din ultimul secol, începând la noi cu Partidul Comunist.
După decapitarea în masă a elitelor – Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, Parintele Daniil (Sandu Tudor), cărora li se adaugă cei care au sfârşit mai tărziu, măcinaţi de bolile căpătate în temniţele grele – cazul Parintelui Ilie Lăcătuşu mi se pare a fi cel mai înălţător spiritual, urmaţi îndeaproape de cei cu care Dumnezeu ne miluieşte încă – Părintele Iustin Pârvu, Parintele Arsenie Papacioc, România se zbate într-o neputincioasă trăire.
Partidul de astăzi este o (mal)formaţiune de tip tribal, bazată pe ierarhii stricte, cu principii mai degrabă subversive. Partidul a devenit, în ultimii 10 ani, un strălucit comerciant care, indiferent de criză, merge pe profit. Te bagi în politică chiar dacă partidul nu dă doi bani pe tine (adică nu câştigi nimic pentru că Liderul îţi spune că are nevoie de entuziasmul tău, de sinceritatea şi de motivaţia ta), eşti mânat de gândul că numai tu poţi schimba lumea. Mă rog, ce-a mai rămas din ea! Odată intrat, devii parte a sistemului. Adică nu mai ieşi de acolo decât înfrânt sau cel puţin cu sentimentul inutilităţii profunde. Acelaşi sentiment îl ai şi în afara sistemului, dar măcar nu te vinzi pe doi bani. Şi lumea, aşa cum e, nu aşteaptă să o cucereşti tu. Ci doar să o faci mai bună.
Eu te vreau pe tine aproapele meu, nu militant, politician, combatant sau revoltat. Noi suntem o sumă de individualităţi, nu o adunătură de politicieni. Noi suntem frumoşi prin ceea ce ne diferenţiază, nu neapărat prin ceea ce ne adună. Dezvoltarea individuală, sacrificiul pentru aproapele tău, identificarea şi conştientizarea misiunii pe care o ai în spaţiul în care trăieşti, dar mai ales sinceritatea propriei trăiri, acestea sunt lucrurile care te ajută să schimbi lumea, nicidecum să o cucereşti!
Dragul meu, dacă partidul nu dă doi bani pe tine, tu de ce te vinzi?!

REGINA ANA A ROMANIEI, 87 de ani de viata: LA MULTI ANI, MAJESTATE!

Ana, Regina României, Principesă a României, Principesă de Bourbon-Parma, fiică a principelui René de Bourbon-Parma și a principesei Margareta a Danemarcei, s-a născut la 18 septembrie 1923 la Paris. În 1939 și-a insoțit familia în Spania, Portugalia, apoi în Statele Unite. La New York a urmat cursurile unei școli de artă si a lucrat în același timp ca vânzatoare într-un magazin. Din 1943 până la sfârșitul războiului a participat, alături de Forțele Franceze Libere (trupele sub comanda generalului Charles de Gaulle), la campaniile din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania, primind "Crucea de război". În iunie 1948 s-a căsătorit la Atena cu regele Mihai.

Primul interviu - mi se pare si ultimul - pe care Regina Ana l-a acordat s-a petrecut in 2008, la emisiunea Profesionistii, cu Eugenia Voda.

Redau cateva fragmente:

Realizator: Calitatea pe care o preferati la un barbat care e?
Regina Ana: As spune ca onestitatea.

Realizator: si calitatea pe care o preferati la o femeie?
Regina Ana: Sa fie sincera.

Realizator: Ce pretuiti cel mai mult la prietenii dvs?
Regina Ana: Prietenia lor.

Realizator: Imi plac oamenii...
Regina Ana: Sinceri.

Realizator: Chiar daca sinceritatea este dureroasa uneori?
Regina Ana: imi place si asa. Trebuie sa te porti cum ti-e felul.

Realizator: si dumneavoastra cum sunteti?
Regina Ana: Asa cum sunt.

Realizator: Defectul dvs care credeti ca e? O regina poate recunoaste ca are un defect?
Regina Ana: Am multe defecte.

Realizator: Pentru interviul nostru ajunge unul.
Regina Ana: Un defect...

Realizator: Defectul principal al unei femei, al unei regine incapatanate.
Regina Ana: Sa critic. Da, pentru ca critica poate ajunge departe, poate merge in multe domenii.

Realizator: Si in domeniul politic?
Regina Ana: Nu, politica nu ma intereseaza nici catusi de putin, exista politicieni care se ocupa cu asta si ii las sa isi faca treaba.

Realizator: O sa le spun telespectatorilor ca fratele dvs Jacques avea sa aiba un sfarsit trist si absurd.
Regina Ana: E trist pentru ca eram patru in familie, eu am trei frati: Jacques, apoi Michel si Andre, care erau cei mai mici. Deci ei erau totdeuna impreuna si cand am auzit de un accident stupid de masina, care nu era din vina sa, asta m-a marcat intr-adevar, a fost o lovitura teribila si pentru parintii mei de asemenea. El venea de la /.../ la volanul masinii sale, venea de la serviciu si o alta masina a incercat sa il depaseasca.

Realizator: Asta se intampla in anii '60?
Regina Ana: Nu imi mai amintesc. Ma intrebati de date, dar eu nu ma pricep la calcule.

Realizator: Sa continuam chestionarul lui Proust. Locul in care v-ar placea sa traiti?
Regina Ana: Sunt fericita unde ma aflu.

Realizator: Care e visul dvs de fericire? Cum va imaginati fericirea?
Regina Ana: Nu am nevoie sa imi imaginez, sunt fericita.

Realizator: si ati avut-o intotdeauna?
Regina Ana: Da.

Realizator: Asta e un secret al dvs. Am vazut in carti ca ati avut intotdeauna ceea ce se cheama la joie de vivre, "bucuria de a trai", chiar cand nu aveati un ban, chiar cand erati in plina criza financiara.
Regina Ana: Cum se spune in franceza "Banii nu aduc fericirea" si asa este pentru ca oamenii care au multi bani credeti ca sunt fericiti? Ei se tem mereu ca ii vor pierde.

Realizator: Au grija. Care ar fi, dupa dumneavoastra, culmea nefericirii? /ab/
Regina Ana: Sa pierzi pe cineva pe care il iubesti. Poate fi un caine, o persoana, o vaza care se sparge.

Realizator: Cu inima.
Regina Ana: Cu inima.

Realizator: Culoarea dumneavoastra preferata care este?
Regina Ana: imi place foarte mult albastrul, albastrul marii, pentru ca este un albastru care /.../ care se schimba, care nu e niciodata la fel. Pot sa privesc marea ore-n sir.

Realizator: Da?
Regina Ana: E minunat ce vedeti ca si culoare.

Realizator: Floarea dumneavoastra preferata?
Regina Ana: imi plac foarte mult florile de camp, cum ar fi macii, /.../, florile salbatice; Lacrimioara e asa de frumoasa! Natura ne daruieste atat de multe lucruri! De aceea iubesc eu florile natuirale pentru ca exista multe flori prea sofisticate si care devin artificiale cu toata frumusetea lor.

Realizator: Asta va caracterizeaza. Sunteti o regina care nu iubeste protocolul, artificialitatea si prefera lucrurile naturale, adevarate. Pasarea dumneavoastra preferata?
Regina Ana: Toate pasarile sunt minunate. Unde locuim acum, in Elvetia, sunt doua /.../ si daca nu li se dau grauntele in cutioarele lor, ele vin la fereastra sa ni le ceara.

Realizator: Sa continuam chestionarul lui Proust. Un poet care va place mult, poetul dumneavoastra?
Regina Ana: La Fontaine. Pentru ca sunt simple si le inteleg.

Realizator: Prozatorii dumneavoastra preferati?
Regina Ana: O, sunt atat de multi!

Realizator: Compozitorii preferati?
Regina Ana: imi plac Chopin, Saint-Saens, care e foarte frumos. imi plac clasicii. Muzica m-a ajutat mult. Cand eram la scoala trebuia sa invatam texte si unicul mod in care puteam invata texte era impreuna cu muzica.

Realizator: Ati studiat la Paris?
Regina Ana: Nu. Pentru ca a trebuit sa muncesc. Pentru ca parintii mei au vrut ca noi toti sa avem un serviciu. Daca ai un serviciu, muncesti, nu puteai incepe sa te distrezi. Noi am mers toti la munca si fiicele mele lucreaza toate. Trebuie sa muncesti.

Realizator: Indiferent de banii pe care ii ai.
Regina Ana: Absolut!

Realizator: Dar, daca ati fi fost posesoarea unei mari averi?
Regina Ana: stiti, munca va confera libertate. Daca nu munciti ce faceti, iesiti, va plictisiti? Daca aveti un serviciu, sunteti fericit. /.../ Munca este ceva important.

Realizator: Da, dar depinde de munca. Nu uitati ca fascistii spuneau "Arbeit macht frei", "Munca va face liberi".
Regina Ana: Da, dar trebuie sa faci ceva. Nu neaparat sa muncesti pana nu mai poti, dar poti /.../. Bucataria nu e chiar...

Realizator: Munca dumneavoastra preferata. Am vazut ca ati lucrat la New York intr-un magazin. Regina Ana: Da, eram vanzatoare de panglici si flori artificiale. Nu era /.../ pentru mine, dar ceea ce era amuzant era aranjarea vitrinelor. E ciudat cat de multe persoane cumpara panglici, flori artificiale pentru costumele lor. O astfel de munca te invata ceva si anume ca exista persoane care pot fi foarte politicoase cu tine si altele care te trateaza ca si cum nu ai exista. Eu sunt intotdeauna foarte atenta sa spun multumesc, sa spun buna ziua vanzatorilor.

Realizator: Da? De atunci ati ramas cu asta. Atunci aveati cati ani?
Regina Ana: Avem vreo 20 de ani, cred.

Realizator: Aveati in jur de 20 de ani, erati vanzatoare la New York, intr-un mare magazin. inca nu il cunosteati pe regele Mihai. Erati principesa Ana de Bourbon-Parma.
Regina Ana: Nu principesa, va rog. Eram Anne de Bourbon.

Realizator: Ana de Bourbon-Parma. Erati...
Regina Ana: Nu, Parma era prea lung. Anne de Bourbon.

Realizator: Fiica?
Regina Ana: Fiica lui Rene Bourbon.

Realizator: Titlul dumneavoastra nobiliar care era?
Regina Ana: Alteta regala. /.../ Te nasti asa.

Realizator: Ce inseamna, dupa dumneavoastra, a avea sange albastru?
Regina Ana: M-am intrebat mereu si multumesc lui Dumnezeu /.../. Nu stiu, nu stiu /.../ e ridicol.

Realizator: Apropo de asta, vreau sa va spun un lucru, ca cineva antimonarhic - e un sentiment pe care poate sa-l aiba foarte multa lume, nu, antimonarhismul, si l-ati cunoscut.
Regina Ana: Eu nu inteleg asta, antimonarhism. /.../

Realizator: Antiderapant?
Regina Ana: Da. /.../

Realizator: Antipatii. Pot exista. O realitate este, si anume este vorba de realitatea arborelui genealogic. Pe de alta parte, ati remarcat ca arborele genealogic nu este suficient ca sa faca din cineva un profesionist al nobletei si ca exista persoane - am vazut, chiar dumneavoastra povestiti admiratia pentru Elisabeta Rizea - exista taranci, de pilda, care au o noblete...
Regina Ana: Asa este. Iata, de pilda, cum vorbiti despre aceasta doamna extraordinara /.../, de ce a facut ea in viata. Cred ca este o mare doamna. Nu e nevoie sa fii nobil pentru a fi mare.

Realizator: Exact. Mi-ati spus ca va place sa criticati. Spuneti-mi, dumneavoastra priviti o femeie si dupa ce va ghidati ca sa va dati seama daca este o doamna sau face pe doamna.
Regina Ana: O doamna adevarata o cunosti imediat pentru ca e umila, modesta.

Realizator: Modestia.
Regina Ana: Da, modestia.

Realizator: Asta este prima calitate de noblete. Dar, din pacate, realitatea ne contrazice.
Regina Ana: Ce vreti, daca atat de multi vor sa para nobili! Bietii de ei! ii plang...

Realizator: Bine, realitatea istorica va contrazice, pentru ca, din pacate, istora este plina de regi aroganti, de regine arogante. Din nefericire.
Regina Ana: Da. Priviti istoria Frantei... Sunt foarte multi.

Realizator: Iata.
Regina Ana: Da, pentru ca li s-a urcat la cap.

Realizator: Puterea absoluta care corupe in mod absolut, dar nu pe toata lumea.
Regina Ana: Nu pe toata lumea.

Realizator: Exista si oameni care rezista la asta. De pilda, citind biografia regelui Mihai, m-a induiosat un lucru, ca toata lumea spunea ca mediul corupt de la Palat, luat de Carol al II-lea si crescut acolo, in acea atmosfera, repet, corupta, regele se va molipsi de la asta. Or, regele Mihai, prin structura, nu s-a molipsit.
Regina Ana: Da, asa este.

Realizator: Eroinele dumneavoastra preferate din viata privata, cine au fost?
Regina Ana: Regina Elena a Romaniei.

Realizator: Mama regelui Mihai. Ati iubit-o.
Regina Ana: Da.

Realizator: si ea v-a iubit. Cred ca ideea Majestatii sale Regina Elena a fost sa va casatoriti cu regele Mihai. Nu credeti?
Regina Ana: Nu cred, pentru ca daca as fi stiut, nu s-ar mai fi intamplat asta.

Realizator: De ce?
Regina Ana: Pentru ca este o mare responsabilitate, responsabilitatea de a trai cu cineva si de a-l iubi.

Realizator: Dar dumneavoastra nu fugiti de responsabilitati. Am vazut ca, dimpotriva. Ce grad ati avut in razboi?
Regina Ana: Mai intai, caporal, apoi aspirant si apoi am fost avansata la gradul de locotenent.

Realizator: Deci, ati fost locotenent in al II-lea razboi mondial. si ce ati facut?
Regina Ana: La inceput, am condus o ambulanta. Era o munca foarte grea pentru ca vedeai atat de multa suferinta... Tineri care stiai ca o sa moara si nu puteai face nimic pentru ei, decat, uneori, sa-i tii de mana.

Realizator: Ati tinut mana unor tineri care mureau in ambulanta?
Regina Ana: Da, da. intotdeauna trebuie sa oferi dragoste, daca poti. Nu aveau parinti, nu aveau pe nimeni. Erau foarte tineri si am vazut multe asemenea situatii... Dupa asta m-am mutat si am devenit soferul comandantului. Faceam curierat.

Realizator: Erati pe front. si cat timp ati stat pe front?
Regina Ana: Aproape doi ani si jumatate.

Realizator: Doi ani si jumatate? V-ati riscat viata, nu?
Regina Ana: Dar toata lumea isi risca viata!

Realizator: stiti multe altete care au plecat sa lupte pe front si care au condus ambulanta?
Regina Ana: Toti fratii mei au fost pe front. Jacques a fost aviator, in Norvegia, Michel a fost parasutist si Andre in "Irish Guards". Deci toti am fost inrolati in armata.

Realizator: Toti voluntari.
Regina Ana: Da. Tata a facut si razboiul din Finlanda, ca voluntar. Suntem oameni care iubim libertatea.

Realizator: O familie regala, cum spune fiica dumneavoastra cea mare intr-un interviu, "usor anarhista". si mama dumneavoastra, Margarethe a Danemarcei, era nonconformista.
Regina Ana: Pentru ca mama avea patru frati. Asa cum eu am avut trei, ea a avut patru, si poate asa se explica felul nostru de a fi.

Realizator: Adica?
Regina Ana: Sa faci ceva in viata, despre asta este vorba. Ne-au invatat sa muncim. Mama si tata au fost niste oameni extraordinari.

Realizator: Continuam chestionarul lui Proust. Ce detestati cel mai mult?
Regina Ana: Sunt multe lucruri care nu-mi plac, dar pe primul loc sunt oamenii ingamfati, cu nasul pe sus. Care-i privesc pe ceilalti de sus.

Realizator: Detestati aroganta.
Regina Ana: Da, aroganta.

Realizator: Talentul pe care v-ati fi dorit sa-l aveti?
Regina Ana: Poate as fi dorit sa fiu pictor. Sa cant, nu! Cant fals !

Realizator: si n-ati pictat niciodata?
Regina Ana: Am pictat doar de amuzament.

Realizator: in schimb, ati facut enorm de multe fotografii.
Regina Ana: Regele este un fotograf formidabil!

Realizator: Dar si dumneavoastra.
Regina Ana: Eu fac fotografii ca sa pastez o amintire, dar el poate fotografia orice. Este un artist si face fotografii minunate.

Realizator: V-ati gandit vreodata cum ar arata toate fotografiile regelui si ale dumneavoastra, adunate intr-un album?
Regina Ana: Ar fi multe...

Realizator: si am vazut ca regele Mihai este ordonat si stie fiecare cliseu unde este, in timp ce dumneavoastra, iata, un mic defect, le tineti intr-o dezordine...! Este adevarat?
Regina Ana: Da, este adevarat.

Realizator: De ce?
Regina Ana: Pentru ca este mai usor sa fii dezordonat decat ordonat. Sa fii ordonat, este o disciplina si eu n-am aceasta disciplina. si atunci prefer sa fiu dezordonata.

Realizator: Banuiesc ca va alintati, pentru ca ati avut toata viata o disciplina teribila.
Regina Ana: Cand faci ceva pentru tine iti poti permite sa fii indisciplinat.

Realizator: Ah, deci este un lux. Luxul indisciplinei.
Regina Ana: Da!

Realizator: in fine, ultima intrebare a chestionarului: deviza dumneavoastra.
Regina Ana: Nu neaparat sa te distrezi, dar sa traiesti fiecare zi. Asta este deviza mea. Nu te gandi la ziua de maine. Pana maine mai e... Ziua de ieri a trecut, sa traim ziua de azi. si azi pastrez aceasta deviza. Nu stii niciodata ce o sa se intample.

Realizator: Cu toate ca se spune "si maine este o zi"
Regina Ana: Da, dar asta uneori nu se intampla. "O sa vedem maine", se poate spune. Dar intotdeauna cu un imens semn de intrebare. O sa vedem... Oare o sa vedem, sau nu? Azi stim, pentru ca traim clipa.

Realizator: Deci, "carpe diem". Dar, la dumneavoastra "bucura-te de ziua de azi", cu modestie, cum ati spus, cu tenacitate, intr-un spirit al nobletii innascute, nu? Asa vedeti bucuria zilei si nu, sa zicem, in stil Carol a II-lea.
Regina Ana: Nu l-am intalnit niciodata pe Carol al II-lea, deci n-as putea spune. Ce a facut bine Carol al II-lea... A facut cateva lucruri frumoase, cum ar fi Muzeul Satului si alte doua sau trei muzee... in sensul acesta era formidabil.

Realizator: Dar am vazut ca atunci cand v-ati maritat cu regele Mihai, Carol al II-lea v-a scris o scrisoare in care va sfatuia sa fiti o sotie buna pentru regele Mihai.
Regina Ana: in scrisoarea mea, in esenta, i-am raspuns asa: "Sper sa fiu la fel de buna sotie, pe cat de bun sot ati fost pentru soacra mea!" Cred ca era foarte ironic./ee/

Realizator: Dar v-a sfatuit cineva sa-i scrieti asa?
Regina Ana: Nu, am facut-o singura.

Realizator: Nu v-ati consultat cu regele?
Regina Ana: I-am citit scrisoarea si l-am intrebat "Pot sa i-o trimit tatalui tau?" si el mi-a raspuns "Da-i drumul!"

Realizator: Va dati seama? Scrisoarea asta poate, intr-un fel, a avut drept consecinta faptul ca niciodata nu l-ati vazut pe Carol al II-lea si ca niciodata tatal nu si-a cautat fiul.
Regina Ana: Nu.

Realizator: si nici fiul nu l-a cautat pe tata, cu toate ca, iata ce scena de cinema, in 1940, cand Carol a parasit Romania, noaptea, la ora 3:30, singurul din familie, care l-a insotit pe peron, cu toate ca Antonescu l-a sfatuit sa nu mearga, sa nu-si conduca tatal, a fost regele Mihai. Regele Mihai avea 18 ani si si-a condus la gara tatal. Aici e destinul sotului dumneavoastra inainte de a va cunoaste. Un copil cu un destin trist.
Regina Ana: Trebuie spus ca regele e un rege onest si drept. Daca s-a gandit ca e de datoria lui sa-si conduca tatal la gara, a facut-o. El si-a facut intotdeauna datoria. Asa e regele Mihai.

Realizator: L-a condus la gara. Atunci a fost ultima oara in viata cand si-a vazut tatal. Iata ce destin. Un copil crescut fara mama - cand avea 11 ani regina Elena a plecat la Florenta si copilul a vazut-o doar doua luni pe an.
Regina Ana: Gasesc teribil faptul ca parintii sa nu-si vada copiii. Acum depinde si ce fel de parinti... Iar o mama sa nu-si vada copilul decat o luna pe an, uneori si mai putin... E infiorator si necinstit.

FOTO: GANDUL

INTERVIUL COMPLET AICI: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-2185948-primul-interviul-reginei-ana-cand-cunoscut-regele-mihai-nu-stia-cum-sta-coada-cinema.htm

Marius, baiatul care scrie cu nasul, are nevoie de ajutor!

Rareori ne este dat sa vedem un om mai curajos si mai increzator in sansa sa precum dorohoianul Marius, cunoscut drept "baiatul care scrie cu nasul"!
Inteligent si generos, bun crestin si minunat prieten, Marius are nevoie de ajutorul nostru pentru a face o operatie care ii va usura viata. O viata crunta pentru el acum! Chiar daca a fost crunt lovit de destin, Marius a invatat sa foloseasca computerul, scriind cu nasul, intrucat nu isi poate folosi mainile, la fel cum nu se poate nici deplasa, el fiind ajutat permanent de catre familie. Marius nu a fost niciodata la scoala, este imobilizat intr-un carut cu rotile si este foarte implicat in campanii de ajutorare a celor aflati in nevointa. Acum, are el nevoie de noi!
Scrisoarea sa sincera si emotionanta ne-a fost trimisa de o prietena, convinsa ca Marius Girada, din Dorohoi, este omul care merita sa ne imbunateasca si sa ne creasca sufletele. Sa nu uitam ca, oferind un banut pentru Marius, s-ar putea sa ii daruim o zi de viata!

"AM SI EU O SANSA! Numele meu este Girada Marius din orasul Dorohoi, judetul Botosani, am 31 de ani si din cauza nasterii grele am un handicap fizic gradul intai cu diagnosticul tetrapareza extrapiramidal.
Luna trecuta ma intalnesc cu o vecina de pe strada mea si imi spune ca a vazut la tv un baiat din Iasi care a facut o operatie antispastica la Chisinau si se simte bine. Cand vin in casa, gasesc baiatul pe net si ii scriu. Imi spune ca a fost la Chisinau prin fundatia IKON din Galati. Nici una, nici doua, scriu si eu la Galati si imi raspunde dandu-mi formularul de inscrire si sa le trimit copie de buletin al meu si ale parintilor, copie dupa certificat de handicap si o iesire din spital pe care le-am scanat si le-am trimis. Si iata ca Sambata 28 August am fost la Galati unde a venit medicul Marcel Platon de la Clinica Gynesource din Chisinau, un om foarte de treaba. Dupa ce m-a consultat, m-a programat la operatie pe 30 Noiembrie 2010. Operatia este sub-cutanata in punctele spatistice si costa 1850 de euro. Din nefericire nu am aceasta suma si am nevoie de dvs.
Iata contul; RO 84 BRDE 070SV22901100700 in lei
Deschis la BRD filiala Dorohoi
CONT EURO: RO53BRDE070SV26842830700 AGENTIA DIMITRIE POMPEIU DOROHOI
Titular de cont Girada Rodica [ mama ]
Tel. mama: 0740265223"

VEZI AICI CUM SCRIE MARIUS CU NASUL: http://www.youtube.com/watch?v=iV9pJ7vYyTs

CUTREMURATOR: Martirii de la Oranki!

Parintele Dimitrie Bejan a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Manastirea Oranki incepand cu anul 1942. Mergand in padure, dupa lemne, parintele Dimitrie Bejan a intalnit un batran, ascuns printre copacii cei vechi. Acesta era unul, poate chiar singurul, dintre calugarii care au scapat cu viata din Oranki.
Parintele cel batran, ascuns in padure, scapand la parintele Dimitrie, i-a marturisit toata istoria locului. "Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Mergeti cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis: "Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!" Atunci am strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!".
Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat".
Dupa aflarea acestei vesti, a urmat si minunea. Facand niste sapaturi in curtea lagarului de exterminare din Oranki, unde era inchis si parintele Dimitrie Bejan, cai cativa muncitori au dat peste ramasite de trupuri. Sapand inca putin, ei au gasit trupul unui mitropolit, neputrezit. Nici macar hainele aceluia nu era putrezite, ci intregi si nestricate.
Pe locul de martiriu al atator sfinti se inalta astazi si o cruce romaneasca. Crucea din marmura neagra a fost lucrata in Romania, la Beius, pe ea fiind reprezentat "Hristos intemnitat". Mai jos, pe o parte si pe alta, se afla urmatoarele cuvinte, scrise in limba romana si in limba rusa: "Ati suferit, ati rabdat, ati plans si pentru noi, cei care nu am fost inchisi, pentru pacatele noastre. Va multumim."
Cand a fost instalata crucea de marmura, in Oranki, pamantul a scos la lumina ramasite din trupurile calugarilor martirizati de demult. Acestea erau frumoase la culoare si placute la vedere. O parte dintre ele au fost aduse in tara, urmand a fi asezate in biserica din Schitul Huta, dar si in paraclisul de la Aiud.
Pentru o vreme, Oranki a fost inchisoare de femei. Oranki a redevenit manastire de calugari incepand cu anul 2004. Astazi, multime de pelerini vin sa se inchine si sa faca rugaciune pe pamantul sfintit de atata multime de suflete de martiri, ale caror trupuri inca se afla in pamant. (crestinortodox)

FOTO: Parintele Dimitrie Bejan

CARTILE MELE DE DEMULT

"Scrisori catre fiul si fiica mea", de Alice Voinescu
Nascuta in 1995. Este prima femeie din Romania cu titlul de doctor in filosofie, obtinut la Sorbona, in 1913. Descendenta din familia lui Petrache Poenaru, inventatorul stiloului, in acelasi timp nepoata a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Studiaza in Germania si Franta, unde familia accepta sa o trimita, la insistentele lui Titu Maiorescu.
Dupa doctorat, refuza o catedra la o universitate din America si un post de lector la Paris. Vine in tara si activeaza ca profesor titular de estetică si istoria teatrului la Conservatorul de Arta Dramatica din Bucuresti.
In 1951 este arestata. Face un an si sapte luni de inchisoare, apoi domiciliu obligatoriu in satul Costesti din apropierea orasului Targu Frumos, unde ramane pana in ianuarie 1954, în conditii grele. Moare in noaptea de 3 spre 4 iunie 1961.
Cea mai cunoscuta carte este cea adresata tinerilor, "Scrisori catre fiul si fiica mea", publicata postum, care cuprinde scrieri din perioada deportarii sale, de la Costesti. O carte innoitoare, binefacatoare, indreptatoare. Cine mai citeste oare astazi o carte care vorbeste doar despre CUM AR TREBUI SA FIM tocmai pentru ca nu mai avem nicio sansa SA FIM CU ADEVARAT?

"Jurnalul unei fiinte greu de multumit", de Jeni Acterian

O carte necesara tinerilor, care poate fi ascultata pe trilulilu, in citirea superba a Oanei Pellea. Nu voi scrie mai mult, pentru ca pe Jeni Acterian e frumos sa o descoperi. Si Oana Pellea este de un firesc aproape suspect (adica se confunda deseori cu autoarea textului, intr-un destin care, chiar daca nu le este aidoma, le uneste exceptional!)

(FOTO: JENI ACTERIAN)

De ziua Crucii

de la Cruce la om există un spaţiu de prietenie, de adulmecare. inimă se numeşte.
de la inimă la om nu e nimic, doar o Cruce de inimă şi alta de om. două braţe care se cuprind unul pe altul, împreunându-se în înălţimi. de la om la inimă iar e nimic, doar o mamă care naşte din când în când copii.
locul unde se întâlnesc braţele Crucii se numeşte mama. de asta e cald acolo, în culcuşul naşterii...