15 IANUARIE: Ziua Culturii Naţionale şi Ziua Naţională a Culturii!

Festivităţi şi festivism, improvizaţii şi rigori patriotarde, emfaze şi moliciuni veleitare, amnezii şi memorii încâlcite. La 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu nu vorbim despre discernământ cultural, despre proiecte de ţară sau perspective reale întru dezvoltarea cadrului responsabil şi obligatoriu mediului cultural postsocialism. Nu vorbim despre ceea ce ne desparte, nici despre ce ne prisoseşte. 
 Sărbătorim la Botoşani încă un 15 ianuarie, zi de naştere a poetului Mihai Eminescu şi, prin Legea 238 din 2010, Ziua Culturii Naţionale. Începând din 2013, sărbătorită şi în Republica Moldova, drept Ziua Naţională a Culturii.În urmă cu câteva zile, un poet botoşănean (laureat al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, în anul 2002) refuza un premiu de 3000 de lei, oferit de Institutul Cultural Român. Motivaţia: politica dusă de guvernul ţării sale! Premiul a fost redistribuit, însă, surpriză!, a fost refuzat şi de următorul poet, Andrei Dosa, care recunoaşte, la rândul său, că refuzul vine după ce gestul lui Dan Sociu l-a determinat să mediteze asupra problemei. Aşezate în contextul Zilei Naţionale a României (premiul urma să fie acordat pe 15 ianuarie), atitudinile celor doi poeţi capătă conotaţii de simbol. "Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor", spune Cezar Ivănescu, el însuşi o victimă a vechilor şi noilor proletcultişti.

Oamenii Unirii...

Şi vai de veacul în care cei răi nu au caracter, ne strigă din istorii Eminescu!

În urmă cu un veac, românii făureau România cea mare. Imediat ce au ajuns la putere, comuniştii au trecut la distrugerea, compromiterea şi desfiinţarea tuturor partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte oamenii politici care purtau încă simbolurile Unirii. Ţărănişti şi liberali, preoţi, militari. Genocidul elitelor avea să ţină mai bine de un secol ţara în întuneric şi izolare culturală.

...şi România neagră!

A urmat o Românie a Brucanilor: Silviu Brucan – pe numele său Saul Brukner, şef adjunct la Scânteia (1944-1955), oficiosul care cerea public condamnarea duşmanilor de clasă (vezi cazul Iuliu Maniu!), şi Saşa Brukner(Alexandra Sidorovici), acuzator politic la Tribunalul Poporului, cea care asigura drumul spre temniţele de exterminare a mii şi mii de români.

O Românie în care impostura, nonvaloarea, nulocraţia (de la Magda Ursache citire!) a devenit politică de stat. O ţară arestată de comunişti, cu Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Corneliu Coposu în puşcării, cu temniţe înmiresmate de Gafencu, Gyr, Constantin Oprişan, Sandu Tudor, Iustin Pârvu...

Anul acesta, Sorin Toma (născut Moscovici) împlineşte 100 de ani! Fost şef la Scânteia în perioada 1946-1960, anii marilor crime asupra poporului român şi a elitelor sale. Sorin Toma rămâne în istoria României drept cel care "a ucis modernitatea literară românească", după ce, la doi ani după instalarea la Scânteia, a scris un articol devastator pentru istoria literaturii române: "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos din literatura română. "În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în Scânteia, atunci a fost ucisă modernitatea românească", scrie criticul literar Eugen Simion.

Sorin Toma a scris atunci împotriva lui Tudor Arghezi cu aceste cuvinte:
"Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale".
"Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original şi nimic naţional".
"Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale".

Despre Ana Pauker, în schimb, iată ce povesteşte Sorin Toma, la venerabila vârstă de 100 de ani: "Era o femeie inimoasă. Nu ştiu cu ce instrucţiuni a venit ea de la Moscova, însă aici s-a purtat ca un om inimos. Avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic".

Spre comunism, înainte, tovarăşi! 

Secolul 1914-2014 ar trebui să se numească secolul Toma, Brucan, Pleşiţă, secolul torţionarilor care au ucis Cultura acestui popor. 

Să nu uităm că, după 1989, a urmat tot o Românie a Brucanilor, cu torţionari pe sticle, mărturisind cu lacrimi în ochi dragostea de ţară. Noua generaţie de proletcultişti face de strajă la graniţă, ca nu cumva Paul Goma să calce pe pământul ţării sale.

Să nu uităm că Brucan a fost cel care ne-a prorocit tranziţia de 20 de ani, dar şi criza. Şi încă una, de la Brucan zicere: dezastrul crizei va fi, pentru România, întoarcerea la comunism. Spre comunism, înainte, tovarăşi!

Brucan ne lasă din nou fără Dumnezeu!

Mă întorc iarăşi la Magda Ursache, cu a sa carte, "Comunismul cu rele şi rele",apărută în 2013 la Editura Eikon: "Activistul trecut din funcţie în funcţie, la fel sau mai mare, după principiul rotaţiei cadrelor, era slab profesional. Asta făcea socialismul: tăia şansele celor buni, pentru a-i proteja pe cei mai puţin buni, dar urmând neabătut linia oficială".

Vi se pare cunoscut? Privim în jur şi e destul.

Capitolul Brucan este semnificativ pentru neamul românesc, nu numai în vremurile Pauker sau Dej, ci şi sub vremuri iliesciene şi de sfârşit de negru veac.

Manifestul FSN redactat şi citit la TV în decembrie 1989 a apărut fără finalul "Aşa să ne ajute Dumnezeu!". Final tăiat la cererea lui Brucan!

Ce a rămas din Cultura României după acest genocid?

De câte alte secole are nevoie România pentru a reface generaţiile de oameni liberi?

"Românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie", scria Cezar Ivănescu în 1992.

Întoarcerea la Cultură!

România trebuie să se întoarcă la Cultură, la dreptele reaşezări ierarhice. Să înveţe să aprecieze inteligenţa, valoarea, discernământul civic. Să demaşte amatorismul, improvizaţia, superficialitatea şi activismul de partid, cel fără o minimă aderenţă la realitate şi la evoluţia culturii şi a limbii române.

"Judecăţile de azi, prejudecăţile de mâine", filosofa în veacul său chinuit Lucian Blaga. Mai târziu, Radu Săplăcan îi întoarce vorba şi ne spune: "Grav şi greu de acceptat este când prejudecăţile de ieri devin judecăţile de azi". În ce timp ne aflăm, hotărâţi dumneavoastră, fiecare în parte. Nu ne rămâne decât clauza de conştiinţă (revenire la Magda Ursache).

Da, ne aflăm într-un deficit de identificare a culturii reale, a valorii autentice, a literaturii demne. Despre asta ar fi trebuit să vorbim în ultima săptămână şi asta ar trebui să ne frământe în următoarele luni de zile, până ne-om revedea în alt Eminescu.

Să gândim de Ziua Culturii Naţionale a României. Să medităm şi pentru Ziua Naţională a Culturii din Republica Moldova. Ne uneşte 15 ianuarie. 

Voi încheia acest material cu câteva cuvinte ale scriitorului "născut în URSS" Vasile Ernu. Sunt mai mult decât sugestive: "Statul român - dar şi cel moldovenesc - şi elita financiară a acestora ar trebui să ştie că greşesc, atunci când nu-şi permit luxul de a cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva".

Să ne trăieşti, Românie, să te bucuri de oamenii tăi!

15 ianuarie 2014, Ziua Naţională a Culturii şi Ziua Culturii Naţionale!

ASPAZIA OTEL-PETRESCU: Suferinta trebuie transfigurata...

Doamna Aspazia Oţel-Petrescu este una din multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste, având în suflet o necuprinsă dragoste de neam şi ţară. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad. A răbdat chinurile la care a fost supusă cu vitejie şi credinţă în Dumnezeu, iar Domnul cel Atotmilostiv i-a purtat de grijă, a mângâiat-o şi i-a adus bucurii duhovniceşti, ajutând-o să depăşească momentele critice. Fie ca jertfa ei, precum şi cea a tuturor celor întemniţaţi pentru credinţa lor, vii sau mutaţi la Domnul, ar trebui să ne dea şi nouă curaj în lupta cu propriile păcate, cu patimile şi ispitele, îmbărbătându-ne pentru a duce lupta cea bună, păzindu-ne împotriva necredinţei ce caută să stăpânească astăzi lumea. (R.T.)

- Cum priviţi acum perioada detenţiei?
- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie (lăcrimează, n.red.)… toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu, că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către Însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ nu este plăcerea, fericirea pământeană, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este Învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru Înviere.

- Sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
- Iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai la cineva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai în braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea – care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”

- Din literatura de detenţie, ştim că cele mai grele momente erau cele petrecute la izolator. Aţi cunoscut şi dumneavoastră izolatorul?

- De mai multe ori. În timpul unei anchete, înainte de a ajunge la izolator m-au pus în cătuşe, cu mâinile la spate. Erau nişte cătuşe zise „americane”, nişte brăţări nichelate foarte delicate, dar care aveau un mecanism care se strângea pe încheietură. Cătuşele bărbăteşti erau prea largi pentru încheieturile noastre mici, iar noi, femeile, le puteam scoate. Aceste cătuşe, dacă mişcai mâinile, se tot strângeau până când intrau în carne. Erau foarte greu de suportat, pentru că apăsau nervii care controlau tot sistemul circulator. Puteai chiar să-ţi pierzi mâinile, dacă te ţineau prea mult în situaţia asta. Aşa încătuşată m-au dus la izolator! Încăperea am văzut că era o pivniţă foarte mare, care aveau ca sistem de iluminare două lucarne, prin care venea o lumină slabă. Am mai văzut multe scări până jos. Eu eram în faţa uşii, pe o platformă. De la această platformă coborau scările. Acolo era umed, rece, iar eu eram doar într-o rochiţă şi nu puteam să fac nici o mişcare, pentru că se strângeau cătuşele. Am început să-mi spun rugăciunile. Tot rugându-mă sprijinită de uşa de lemn, am văzut pe jos, risipite, smocuri de paie. Uitându-mă mai atent, am văzut că aceste paie se mişcau. M-am îngrozit şi am zis: „Doamne, şobolani or fi?”. Un şobolan mi-a confirmat acest lucru. A început să urce spre mine, s-a oprit la jumătatea scării şi m-a privit lung. Luni de zile m-au bântuit acei groaznici ochi de jivină…

„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie?” Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: „Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!” Imediat însă mi-am revenit. „Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!” Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: „Doamne, nu mă lăsa!” Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: „Doamne, nu mă lăsa!” În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.

- Le-aţi povestit camaradelor ce s-a întâmplat la izolator?
- Nu. M-am temut că toate nopţile lor vor fi bântuite de gândul că şobolanii umblă peste ele. Erau câteva mai sensibile la somn şi simţeau că umblă cineva peste plăpumi. Eu le spuneam că este un vis urât. Dar, de fapt, erau şobolanii care mişunau în toată închisoarea. Şi, ca să nu li se facă frică, am suportat singură coşmarul pe care unul dintre şobolani mi l-a dat – pentru că mult timp m-au urmărit ochii lui. Am scăpat de această obsesie intrând în viaţa noastră duhovnicească de rugăciuni comune.

- Au fost momente în perioada detenţiei în care v-a fost greu să iertaţi?
- La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…

- Şi aţi reuşit?
- Da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „Îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…

- Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?
- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.



(Raluca Tănăseanu, in familiaortodoxa.ro)

CUTREMURATOR: Martirii de la Oranki!

Parintele Dimitrie Bejan a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Manastirea Oranki incepand cu anul 1942. Mergand in padure, dupa lemne, parintele Dimitrie Bejan a intalnit un batran, ascuns printre copacii cei vechi. Acesta era unul, poate chiar singurul, dintre calugarii care au scapat cu viata din Oranki.
Parintele cel batran, ascuns in padure, scapand la parintele Dimitrie, i-a marturisit toata istoria locului. "Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Mergeti cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis: "Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!" Atunci am strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!".
Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat".
Dupa aflarea acestei vesti, a urmat si minunea. Facand niste sapaturi in curtea lagarului de exterminare din Oranki, unde era inchis si parintele Dimitrie Bejan, cai cativa muncitori au dat peste ramasite de trupuri. Sapand inca putin, ei au gasit trupul unui mitropolit, neputrezit. Nici macar hainele aceluia nu era putrezite, ci intregi si nestricate.
Pe locul de martiriu al atator sfinti se inalta astazi si o cruce romaneasca. Crucea din marmura neagra a fost lucrata in Romania, la Beius, pe ea fiind reprezentat "Hristos intemnitat". Mai jos, pe o parte si pe alta, se afla urmatoarele cuvinte, scrise in limba romana si in limba rusa: "Ati suferit, ati rabdat, ati plans si pentru noi, cei care nu am fost inchisi, pentru pacatele noastre. Va multumim."
Cand a fost instalata crucea de marmura, in Oranki, pamantul a scos la lumina ramasite din trupurile calugarilor martirizati de demult. Acestea erau frumoase la culoare si placute la vedere. O parte dintre ele au fost aduse in tara, urmand a fi asezate in biserica din Schitul Huta, dar si in paraclisul de la Aiud.
Pentru o vreme, Oranki a fost inchisoare de femei. Oranki a redevenit manastire de calugari incepand cu anul 2004. Astazi, multime de pelerini vin sa se inchine si sa faca rugaciune pe pamantul sfintit de atata multime de suflete de martiri, ale caror trupuri inca se afla in pamant. (crestinortodox)

FOTO: Parintele Dimitrie Bejan

Preot SAVATIE BASTOVOI - Cantec pentru baietii ucisi de la Chisinau

Aş vrea să spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da...
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-ompărtăşesc cu dumneata.

Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea, aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul...

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte Cineva
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge,
Să simţi inima mea ca pe a ta...

ASCULTA AICI CANTECUL

Versuri, chiatara, voce - Preot SAVATIE BASTOVOI
Clape - Sandu Corduneanu


Un cantec de o sensibilitate incredibila, il ascult de cateva zile si simt cum ma faureste treapta cu treapta, inima cu dor deopotriva. O sensibilitate a vocii pe care nu am banuit-o la Parintele Savatie Bastovoi. Un cantec pentru fiecare inceput de zi si pentru fiecare seara de inchinaciune.

AIUD. VIATA DE DINCOLO DE MOARTE

AIUD. Acum scriind acest cuvant, pentru prima data il vad altfel. (A)iud. iud(A). La Aiud totul este in afara lumii sau in mijlocul sau absolut.
Expozitia la care am expus nu a fost ceea ce ma asteptam sa fie. Nici nu avea cum, pentru ca nu ma dusesem pentru asta, desi tarziu am realizat acest lucru.
Ma bucur ca am cunoscut-o pe Clara, fiica poetului Cezar Ivanescu. Adica ne-am cunoscut fizic, pentru ca altfel ne stiam de ceva vreme. Ii multumesc Domnului pentru dar. Clara este in sine, din orice parte ai privi-o, un dar de la Dumnezeu.
Sunt sigura ca si Cezar Ivanescu a fost constient de asta.
Dar expozitia… In memoriam Cezar Ivanescu a devenit un soi de spoiala publica. Iertare de cuvinte. Dar am inteles acolo, al Aiud, ca Cezar Ivanescu este de fapt al nostru, al Moldovei. Nu l-am regasit deloc in picturile si discursurile seci, in golul mare si gri de la Muzeul de Istorie Aiud.
Clara nu a fost invitata sa vorbeasca si stiu ca mi-as fi dorit mult sa o aud povestind. Nu a fost sa fie. Oricum, totul incepuse cu un soi de iritare si cu oarece parere de rau ca am acceptat atat de usor sa particip.

Asa ca am decis sa urc sus, la Monumentul Martirilor, pana la vernisaj. Un drum greoi, incurcat, ascuns printre blocuri, garaje, alei, fundaturi. Mi-a fost teama ca voi renunta.
Pana sa ajung insa, cu picioarele inca tremurand din cauza micilor neintelegeri de la muzeu, in mintea mea s-a facut lumina. Fusesem orgolioasa, poate mandra si incununtata inutil de participarea mea la expozitia in memoria Poetului. Si atunci am inteles: nu venisem pentru asta, iar Dumnezeu ma lovea in orgoliu, ma avertiza ca trebuia sa ma pastrez clara pentru ce avea sa urmeze.
Si ce a urmat a fost, realmente, un moment unic. Memorialul de la Aiud a fost coplesitor. Mi-am lasat lacrima si sufletul sa se napusteasca si sa ma curete. Oricat am citi, am cauta, am scotoci, nimic nu se compara cu tarana rascolita in Rapa Robilor, cu urmele scandurilor care si-au imbratisat martirii, cu resturile de ghete care si-au purtat cu sfintenie crestinii pana dincolo de moarte. Totul la Aiud te umple de pace, dar te si doare profund.
M-am intors la vernisaj cu sentimentul ca nu am ca cauta in lume. Mi-a fost greu sa asist, sa nu aud nimic despre Cezar Ivanescu, in afara de date seci de dictionar si o poezie prost aleasa, in acel context, si greu recitata. Gestul Clarei, de a aduce la Aiud coronita pe care Poetul a primit-o la Botosani, cu ocazia decernarii Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, sau diploma prin care era desemnat Cetatean de Onoare al Botosanilor, m-au impresionat adanc si cu dragoste.
Multumesc si reverente, Clara!
Pacat ca nu am povestit acolo, in spatiul atat de incarcat de amintiri, despre Poet, despre prietenii sai, despre moartea de dincolo de viata, despre viata de dincolo de moarte. Pacat. Dar, cum spuneam, oamenii primesc ceea ce au nevoie. Eu am primit destul la Aiud si ii sunt, inca o data, recunoscatoare Clarei, Poetului, Aiudului, lui Ioan Ianolide, care m-a umplut de dragoste, Parintelui Iustin, care m-a determinat sa caut.