"Fata din Curcubeu", cu Marcela Motoc. Povestea dintr-un cinematograf unde viața bate filmul

"Fata din Curcubeu", anunțat din vreme ca fiind evenimentul care va reactiva Studioul pentru Tineret al Teatrului pentru Copii și Tineret "Vasilache" Botoșani, a agățat dintru început ceea ce, în limbaj colocvial, i-am spune un renume îndoielnic. Povestea unei prostituate. Interzis copiilor. Limbaj nerecomandat minorilor. Cu toate acestea, publicul tânăr a asistat la o poveste de viață, un spectacol fără derapaj lingvistic sau gestual. Desigur, se presupune doar ca spectatorul să aibă vârsta necesară înțelegii depline a unui act artistic, a unui subiect care fură și ispitește, pentru că este nevoie de o corectă asimilare a întâmplărilor, a poveștilor derulate pe scenă.

Dacă toate-acestea fi-vor învățate, vorba poetului, spectacolul "Fata din Curcubeu" devine unul inițiatic la nivelul simțirii. Un exercițiu de umanitate care elimină pre/judecata, elimină disprețul față de ființă, adăugând conștiinței toleranța și acceptarea aproapelui, înțelegerea și, de ce nu, iubirea.

Dacă ar fi să facem o dureroasă paralelă între cinematograf și povestea care se derulează zilnic pe locurile 13,14 din Cinema Curcubeu, fără îndoială că viața bate filmul! "Fata din Curcubeu" poate fi oricine. Poate purta orice nume, în oricare alt timp. Ea este Fata fără nume. Și aici Lia Bugnar, autoarea textului și semnatara regiei, lasă responsabilitatea pe umerii spectatorului. Cine are curaj să dea un nume Fetei din Curcubeu? Când dai cuiva un nume devii responabil pentru viața acelei ființe. Ne spune chiar Fata din Curcubeu: pisica pe care o hrănește în fiecare seară nu are nume pentru că ea nu îi poate oferi un adăpost!

Așezată într-o ecranizare plată, povestea Liei Bugnar poate fi una patetică și atât. În aparență, ea nu aduce nimic nou, nu se așază împotriva conștiinței nimănui, nu acuză, nu antagonizează polemic și nu dărâmă prejudecățile bine înfipte în timpul pe care îl străbatem.

Cu toate acestea, povestea scrisă de Lia Bugnar sfâșie un înveliș de cârpe, de durere, de spaime, în final chiar de carne, și ne lasă să privim înlăuntrul ființei. Acolo e Viața, acolo e trăirea intensă. Pentru că acolo e Actorul. O simbioză perfectă, care duce în final spre un spectacol cum rar poate vedea publicul botoșănean. Și simbioza este atât de completă, de nefisurată artistic, încât cu greu poți să îți imaginezi acest text jucat, de pildă, de Tania Popa sau de Ilona Brezoianu. Și probabil că cei care au văzut acest spectacol în cele două distribuții cu greu ar accepta că Marcela Motoc ar reuși o altă vibrație, ar mai avea forță în interiorul aceluiași text.

Ce a reușit Marcela Motoc la Botoșani? În primul rând, un spectacol complet, un woman show de excepție, cu un efort artistic colosal, o ardere a textului secundă cu secundă, minut cu minut. Marcela Motoc a vorbit, a plâns, a strigat, a hohotit, a cântat. Cu toate acestea, cele mai mari tristeti, cele mai sfâșietoare umbre, cele mai fericite amintiri au fost cele fără cuvinte: privirile.

Cu lacrimi sau fără, umbrite sau împrăștiate înspre lume, privirile Marcelei Motoc au stăpânit sala, au închircit suflete, au eliberat alte priviri rămase captive în propriile povești.

A mai reușit Marcela Motoc să strecoare în spectacol frânturi de atmosferă pariziană prin melodiile exceptional interpretate și cu mesaje bine legate în spectacol. 

Povestea prostituatei care își duce clienții în ultimul rând din Cinematograful Curcubeu începe brutal, de la nivelul ordinar al vieții. Nimic nu anticipează complexitatea textului, intensitatea crescândă a jocului. Personajul se dezvăluie progresiv, urcă de la o clipă la alta. Fiecare amănunt adăugat acumulează senzații noi, îl face pe spectator să se retragă din starea inițială de spectator. Nu mai asiști impasibil, nu te mai mulțumești să treci nepăsător mai departe. Începi să aculți, devii parte a poveștii, primești lacrima din ochii Fetei, preiei suspinul, îl poticnești în coșul pieptului și îl rostogolești până jos, pentru a-l face ghem în stomac.

Mânie, nervi, fericire, surpriză, iubire, tristețe. Multa, uriașa tristețe! Marcela Motoc demonstrează o excelentă capacitate de a stăpâni emoția, de a o lucra milimetric astfel încât să nu patetizeze și, mai ales, să nu cadă în ispita melodramatică a poveștilor de stradă care trebuie musai să impresioneze, să stoarcă lacrima dătătoare de bani sau aducătoare de alte beneficii.

Trecerea de la duritatea vocală la sfredelitoarele nuanțe ale replicilor ține publicul într-o continuă așteptare.

În spectacolul "Fata din Curcubeu", nimic nu rămâne la voia întâmplării, fiecare gest, obiect, manifestare, așezare/ridicare, replică/melodie reprezintă o treaptă pe scară. Scară pe care urcă Fata din Curcubeu, urmată îndeaproape de fiecare dintre spectatorii din sală. Pentru că spectacolul asta face: din sala întunecoasă de cinematograf, de pe locurile 13, 14 de pe ultimul rând, dintr-o existență mizeră și o promiscuitate asumată, povestea urcă în puritatea ființei, până acolo sus, pe un nor unde așteaptă mama, tata, Vera. Acolo este fericire, pace, acolo este liniște. Dincolo de viață, dincolo de moarte, între iad și rai, este Norul. 

Important în textul Liei Bugnar este faptul că nu lucrează cu clișee. În interiorul unui subiect care a stârnit imaginația și inspirația multor creatori, Lia Bugnar are curajul de a străbate drumul îndărăt, situându-se discret înapoia sufletului unei femei decăzute. Cu toate acestea, prezența autoarei de text se face simțită nu doar în fiecare replică rostită pe scenă, ci mai degrabă în jocul Marcelei Motoc. Atât de firesc se derulează acțiunea, într-o curgere spontan-neregizată, încât totul pare irepetabil, aproape că nu poți accepta că, cel puțin la Botoșani, s-a mai jucat o dată, de două, chiar de trei ori.

Și, fiind un spectacol intrat în repertoriul Teatrului pentru Copii și Tineret Vasilache, fără îndoială că se va mai juca la Botoșani. Nu îl ratați, pentru că vă lipsiți de ocazia de a vă redimensiona sufletește, de a vă pune întrebări și de a afla răspunsurile potrivite. Fiecare om, oricât de căzut s-ar afla, are în spate o poveste. Care poate fi și povestea ta. A noastră!

"Afacerea Est" sau cum să faci din film un pod de flori peste Prut!

Noul film al regizorului Igor Cobileanski aduce în cinematografe o undă de umor pur românesc, "Afacerea Est" fiind o fericită întâlnire între actorii de o parte şi de alta a Prutului, cei mai mulţi dintre ei debutanţi ai marelui ecran. "Un pod de flori" peste Prut, după cum s-ar fi exprimat actorul Ion Sapdaru.

Condiţia primă în alegerea distribuţiei a fost "dulcele grai" basarabean, dar şi capacitatea fiecărui actor de a se adapta unui stil cât mai natural, dar care să accentueze şi să scoată la suprafaţă absurdul situaţiilor, comicul dialogurilor, pe alocuri chiar puritatea sau duplicitatea unor personaje.
Şi s-ar părea că, pentru Igor Cobileanski, lozul câştigător în acest proiect a fost Constantin Puşcaşu (interpretul rolului Marian, un profesor din provincie hotărât să facă orice pentru a-şi împlini visul de a se căsători cu Veronica). Actor al Teatrului Naţional din Iaşi, Constantin Puşcaşu conduce în "Afacerea Est" un fir uman, previzibil, parcurgând cu un firesc aproape înduioşător drumul de la inocenţă la asumarea hoţiei, de la dragoste la orgoliu, de la moralitate la corupţie. Însă marele rol al lui Constantin Puşcaşu a fost, pe de altă parte, acela de a-l face să strălucească pe Ion Sapdaru. Personaje aparent antagonice, Marian şi Petro (interpretat de Ion Sapdaru) se completează fericit, regizorul reuşind în acest fel un cuplu fără de care filmul nu ar fi fost la fel de închegat, la fel de bine aşezat în pagina de umor.

Ion Sapdaru şi Constantin Puşcaşu creează la un moment dat un singur personaj, cel al eroului lui Creangă pornit în lume decis să nu se întoarcă până nu va găsi proşti mai mari decât ce vedea în fiecare zi. Dacă în povestea lui Creangă eroul se minunează de ţăranul care voia să urce nucile cu furca în pod, de cel care căra lumina în casă cu oborocul, actorii lui Cobileanski sunt în căutarea acestor personaje ca să îşi poată duce la îndeplinire un vis. Călătoria din "Afacerea Est" nu este nici pe departe una iniţiatică, eroii nu sunt supuşi la încercări, nu parcurg etapele descoperirii de sine, nici nu se aburcă pe marea scară a înţelepciunii. Însă absurdul situaţiilor, credibilitatea şi comicul acestui absurd se situează evident în nota atât de specifică poveştilor lui Creangă. Un intelectual timid, dar care va călca apăsat pe drumul corupţiilor şi al "găinăriilor" mult-şi-degrabă-aducătoare-de-bani (Marian), şi un "descurcăreţ" fără scrupule (Petro) sunt cele două personaje cu care Igor Cobileanski construieşte o poveste în care recunoaştem din plin întâmplări ale societăţii actuale, de o parte şi de alta a Prutului.    
În "Afacerea Est", Ion Sapdaru dispune nu doar de un tonus actoricesc de excepţie, el adaugă talentului discursiv şi acea prezenţă de spirit care face dintr-un actor un personaj. Pentru că, pe întreaga desfăşurare a acţiunii, Ion Sapdaru reuşeşte şi o interpretare corporală, un limbaj gestual bine integrat în secvenţele cinematografice pe care scenariul le impune. Cuplului Puşcaşu-Sapdaru i se adaugă pe traseu un alt actor, Daniel Busuioc, interpretul lui Vasile, şoferul de camion care devine complice la marea "găinărie". Daniel Busuioc, actor, director artistic al Teatrului Naţional ieşean, devine în film personajul care adaugă nu doar umor, dar aduce propria contribuţie la "prostia omenească". Scena dormitului în maşină, lângă izvor, în care le cere drumeţilor să împingă maşina până la benzinărie (pentru că astfel poliţia nu ar avea motiv să îi verifice alcoolemia) este fără îndoială printre cele mai reuşite din întregul film.

O altă notă aparte a filmului o conferă numeroasele ziceri "din popor", care trimit din nou către lumea lui Creangă. Spontaneitatea replicilor, modul în care regizorul alege să transmită spectatorului absurdul situaţiilor, păstrând însă nealterat umorul şi chiar accentuând comicul poveştii, fac din pelicula lui Cobileanski una cu atât mai preţioasă.  Însăşi povestea cu vagonul plin de potcoave pare să îşi aibă rădăcinile în substratul poveştilor româneşti, în care întâlnim "goana după potcoave de cai morţi", dar şi "puricele cu 99 de potcoave" ce saltă până în înaltul cerului.
"Afacerea Est" ne aşază în faţă, cu umor şi cu generoasa contribuţie a actorilor, o întâmplare cu personaje a căror "asemănare cu realitatea" nu este deloc întâmplătoare. Oportunistul care prin înşelare, trădare şi lipsă de scrupule ajunge politician, femeia care îşi joacă propria carte şi, din Barcelona-cea-iubitoare-de-fotbalişti, devine Veronica-inocenta care îl seduce pe intelectualul timid, profesorul îndrăgostit şi cu principii morale dar care, pentru a-şi urma visul, calcă asumat pe drumul corupţiei, directorul de fermă care face matrapazlâcuri sub protecţia poliţiei, şoferul care, sătul să tot urmeze iţele încurcate ale statului, admite să fie parte din marea "găinărie" ce se va numi gripa aviară...

Filmul lui Igor Cobileanski a mizat pe actorii din teatre de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, îi regăsim în film pe Marius Rusu, Bogdan Muncaciu, Mihai Donțu, Gheorghe Frunză și Ioan Crețescu din Botoșani, pe Cătălin Cucu, Doru Aftanasiu, Ada Lupu, Radu Ghilaș și Adrian Marele, din Iași, Ion Mocanu și Igor Mitreanu, din Chișinău, Nicolae Poghirc, din Craiova, Ruslan Bîrlea, din Cluj, Florin Mircea, din Piatra Neamț, George Sobolevschi, Lucian Arhire și Alexandru Savu, din Bârlad și alții. De la București au urcat spre Moldova Valeriu Andriuță, Sergiu Costache şi Marius Damian.

MUC CEL MIC la Teatrul Vasilache, regia Marius Rogojinschi: 30 octombrie, orele 11.00 si 12.30

Eveniment teatral marca Marius Rogojinschi, cu Mihaela Stempel in rol principal! "Copiii sunt invitaţi să parcurgă împreuna cu Micul Muc aventurile prin care acesta este nevoit să le treacă. Binele şi răul se împletesc în calea Micului Muc, dar cu inteligenţă şi noroc va învinge răul, iar Micul Muc va trage multe învăţăminte din întâmplările prin care trece. Personajul poveştii lui Wilhelm Hauff vă invită aşadar în lumea aventurilor, duminică, 30 octombrie 2011, la orele 11 şi 12,30, când va avea loc premiera spectacolului Muc cel mic", transmite regizorul Marius Rogojinschi.

Din distribuţie fac parte actorii Aurica Dobrescu, Ibica Leonte, Mihaela Ştempel, Anamaria Chelaru, Marius Rusu, Florin Iftode, Claudiu Gălăţeanu.
Regia artistica - Marius Rogojinschi;
Scenografia - Marius Rogojinschi şi Mihai Pastramagiu;
Costume şi păpuşi - Mihai Pastramagiu.

ganduri de spectator

O seara de controverse, cu ratari si minusuri adaugate fraudulos la un plus ce ar fi trebuit sa se autodenunte si sa determine spectatorul la autoanaliza, daca nu chiar la re/considerari ale vechilor mentalitati impuse de un sistem trecut, prin excelenta amoral.
In primul rand, alegerea piesei. Foarte scurta pentru un spectacol complet. O alegere care s-ar fi justificat in alte conjuncturi. Nu aici. O asteptare de nu stiu cati ani pentru un spectacol GD a creat, probabil, si o suma de asteptari. Care nu s-au implinit astfel. Un sentiment perfid, un zambet in coltul gurii scapat de regizorul care a ales drumul scurt pentru ca cel inalt e... prea inalt.
Un spectacol "umplut" cu multa si neinspirata forma bruta. Strategia cu asasinate celebre a fost neprofesionist prezentata, periculos aleasa si, in final, manipulatoare, o strategie-capcana, singura care si-a atins scopul. Primul aspect este cel al strategiei insasi: nu se justifica decat pentru a da o falsa directie si a minimaliza conflictul piesei, piesa care nu era despre un asasinat, ci despre disperarea anonimului care isi construieste propria celebritate folosindu-se de un personaj ce ar putea sa ii confere aceasta sansa ultima si unica. Mi-a placut subiectul, mi-a displacut tonalitatea joasa a intregii reprezentatii, blocarea in spatiul fizic si derizoriul previzibil care intrerupea fiecare episod al reconstituirii.
Fixarea piesei in tema impusa de regizor: asasini si asasinate celebre - m-a enervat la culme, la fel cum m-am simtit manipulata grosolan de imaginile macabre de afara, cu topoare si arme insangerate atarnate pe pereti, imagini continuate apoi cu intrebari de genul "tu pe cine ai asasina", "pe cine invidiezi"... Un gen de interactivitate care, din nou, a coborat de fiecare data vibratia spectacolului.
Che Guevara - erou sau martir, Nicolae Iorga asasinat de legionari, Papa Ioan Paul al II-lea si un asasin ratat... Este inadmisibil sa propui o dezbatere si sa creezi confuzii pe care le transferi apoi in mintea spectatorului de teatru. Nu pe probleme atat de importante si, de cele mai multe ori, periculoase.

Impresia mea a fost ca regizorul a ratat cu buna stiinta nasterea unui dramaturg jucat, ca sa folosesc o expresie cu care isi gratula cineva prietenul.
Dramaturg care nu stiu cum ar fi aratat cu o alta piesa, dar intuiesc ce ar fi fost cu o alta interpretare a acesteia. Astept totusi "Catavencii"...

"Cu limba de moarte", de Gellu Dorian, regia Ion Sapdaru

Pentru ce (mai) merg la teatru?

Două spectacole de teatru m-au bulversat, la limita suportabilului, în ultimele luni. Dacă nu le-aş fi găsit desfăşurate pe scena unui teatru profesionist, dacă spectatorii nu ar fi fost, în marea majoritate, copii, poate că producţiile ar fi rămas la nivel de experienţă personală.
Dacă mi-ar fi în putinţă, aş pleda pentru interzicerea defintivă a acestor producţii. Nu îmi este cu putinţă, aşa că voi vorbi (ca de obicei) în gând.

Primul spectacol este "Tom si Jerry", adaptare dupa Rick Cleaveland, în regia lui Vlad Cepoi. Un spectacol greu, încărcat, violent cu bună ştiinţă. Abundă limbajul agresiv, metodele ucigaşilor platiţi prin care îşi reduc la tăcere victimele, prezentate explicit şi de un realism şocant, mafiot.
Textul lui Rick Cleaveland a stat la baza unui film cu acelaşi nume – parcă! – dar confuzia cred ca abia de aici porneşte. Teatrul vrea să imite filmul, uitând că spectatorul credibilizează scena în cu totul alt mod decât o face privind personajele într-un film. Umanismul din teatru a rezistat în timp tocmai pentru că s-a conservat o demnitate a eroului, deseori chiar a celui negativ, o permanenţă a retoricii de care publicul are nevoie pentru a-şi fixa, chiar şi numai la nivel subconştient, lumea către care aspiră. Un limbaj violent şi un comportament agresiv determina rapid reacţii violente şi agresive.
În "Tom si Jerry" trebuie să recunosc, însă, calitatea artistică a lui Gheorghe Frunză, care şi-a stăpânit jocul, uneori chiar cu riscul de a stârni un conflict între actor şi personaj. Dar asta ţine, negreşit, de talent şi construcţie psihică.
Foarte bun, ca tehnică, Ovidiu Ivan, nevoit să deruleze o serie de personaje diferite ca structură, sex sau vârstă. Al treilea, Valentin Popa, nu a trecut dincolo de nebunia propriului personaj, care nu i-a permis, astfel, niciun retuş actoricesc, nicio ajustare care să vorbească în vreun fel despre profesionalism.

"Sensibilitatea lumii trebuie să fie menajată", spune Albert Camus, şi teatrul era instituţia care părea să îşi asume acest rol, chiar şi numai pentru a conserva o demnitate umană pe cale de dispariţie.

Al doilea spectacol, montat în urmă cu câţiva ani dar pe care l-am văzut abia ieri, este "Harap Alb", în regia lui Ion Sapdaru. Un actor, regizor şi om pentru care am mereu o reverenţă la mine. De data aceasta, însă, nu am găsit nicio motivaţie care să fi stat la baza alegerii acestei forme de spectacol. O abordare aşa-zis modernă, neconformistă. Numai că eliberarea de prejudecăţi acolo unde acestea nu existau nicicum nu face decât să nască un soi de frustrare artistică, de nevoie de a dărâma un mit cu orice preţ fără a fi pregătit să pui ceva în loc. Ion Sapdaru a schimbat ceva ce, odată schimbat, nu mai este interesant. Un spectacol banal, strident, urât, care apelează la simboluri inutile în acest context – 666 sau semnul persoanelor cu handicap pe tricoul Imparatului Verde (un gest total neinspirat), gesturi la limita obscenităţii. O sală plină de copii de şcoală generală, care la rândul lor se dezlănţuie în limbaj şi nervozitate.
Şi aici, Ovidiu Ivan reuşeşte să contureze cât de cât aureolic personajul, să îl protejeze ş să îl menţină în spaţiul artistic. Se detaşează, tot datorită unei bune capacităţi artistice, Ioan Creţescu, Eduard Sandu şi Gina Pătraşcu.
Un spectacol care fură un scriitor, un spectacol care se foloseşte de personajele lui Creangă pentru a crea un haos inutil, nemotivat artistic.

Teatrul era, până acum, o formă artistică producătoare de mesaj, o cale către adevăr şi umanitate. Violenţa, agresivitatea, atunci când nu îşi justifică mesajul artistic, devin nocive şi periculoase.
Până unde se poate merge, mai ales dacă trăim vremuri cu sens unic? Greu de răspuns...

AMA-DEUS, Iubirea de Dumnezeu pe scena Teatrului Mihai Eminescu

Un act de creatie sublima pe scena Teatrului Mihai Eminescu Botosani, 0 idee curajoasa, o reprezentatie artistica menita sa depaseasca orice regula scrisa a teatrului contemporan, chiar daca miracolul s-a petrecut in micul teatru botosanean.

Intr-o regie urmarita indeaproape de rigorile istorice si documentare ale personajului, cu scene construite in amanunt, pe registre coregrafice cu semnificatii biografice, totul ridicat pe jocul unei trupe de profesionisti, spectacolul Amadeus s-a dovedit a fi, sambata si duminica seara, o capodopera artistica.

Regia lui Alexandru Vasilache, sustinuta magistral de coregrafia inepuizabilei Victoria Bucun, in scenografia lui Mihai Pastramagiu, au condus la intregirea unui eveniment teatral care va ramane, negresit, drept un punct de reper in arta botosaneana si numai.
Amadeus rupe prejudecatile scenice, apeleaza la toate mijloacele artistice, transformand actorii intr-un adevarat corp ansamblu de opera. Regizorul a dat dovada de o buna distributie, dar si o naturala insiruire a scenelor din viata compozitorului.
Spectacolul este asezat pe un suport muzical, actorii dovedind o uriasa capacitate de interpretare artistica, trecand firesc de la expresivitatea individuala la personajul colectiv.
Ingerii care conduc actiunea intregului spectacol, aripile albe in antiteza reala cu aripile negre, nu fac decat sa completeze imaginea unui om nascut geniu, inger si demon, alb si negru, rege si cersetor.

Spectacolul incepe in albul genezei creatoare, care il naste, la mijlocul secolului 18, la Salzburg, pe Johannes Chrisostomus Wolfgangus Teophilus Mozart.
Mai tarziu, in Italia, Mozart si-a adaugat numele Amadeus, traducerea latina a lui Theophilus (Iubitorul de Dumnezeu), devenind astfel, pentru posteritate, Wolfgang Amadeus Mozart.

Zbaterile geniului apar in primele registre, imediat dupa ivirea pe lume a lui Mozart, prin separarea aproape brutala dintre El si Ceilalti, neacceptarea sau dificila integrare a artistului in lumea usor promiscua, clar frivola, ceva mai mult superficiala, dar in mod clar cucerita de muzica. Numai in Austria acelor vremuri se putea petrece asa ceva. O Austrie care, atunci cand se isca un nou razboi, spunea: Situatia e fara indoiala disperata, dar nu serioasa!

Spectacolul ofera publicului spectator conditia geniului, zbaterile sale materiale si spirituale, nevoia umana de semeni, suferinta si frustrarile create de neacceptarea in societate, sfarsind cu adoptarea unui soi de ridicol sfasietor, atat de necesar unei vieti haotice, in care Austria se complacea.
Regizorul Alexandru Vasilache a reusit sa reconstruiasca acea Austrie, sa isi conduca actorii si sa ii arunce fara plasa intr-un spectacol extrem de epuizant, dar fascinant. Ioan Cretescu, Cristina Ciofu, Lenus Teodora Moraru, Andreea Motcu, dar si Eduard Sandu, au re-inventat miracolul Amadeus.

O extrem de minunata alegere a costumelor, o lejeritate care a facut usoara trecerea de la un spatiu la altul, de la o stare la alta.

Nu lipseste din spectacol nici trimiterea episodica, dar sustinuta pe parcursul intregii reprezentatii, la Antonio Salieri, istoria fiind plina de povesti legate de posibila otravire a lui Mozart, un plan pus la cale de Salieri insusi.
O scena bine redata in spectacolul Amadeus, o scena care are rolul, insa, tocmai de a-l deculpabiliza pe Salieri.

Iubirea, deznadejdea, saracia, geniul, casatoria cu Constanze Weber, momentele ultime ale vietii, in care i se plateste pentru Requiem-ul pe care nu mai reuseste sa il termine, scena redata prin aparitia unui misterios personaj imbracat in negru (istoria a aratat ca este vorba despre trimisul unui conte, pe numele Welsegg).

In ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurta a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna, la numai 35 de ani.
Conform traditiei, mormantul sau a ramas anonim pana in zilele noastre.In mod sigur, opera sa, dar si spectacolul Teatrului Mihai Eminescu, vor ramane in memoria afectiva a iubitorilor artei. Amadeus este, negresit, un spectacol care trebuie vazut, indiferent de varsta, conditie sociala sau capacitate artistica, innascuta sau dobandita.

Amadeus este un spectacol despre geniu, viata, iubire de Dumnezeu, sacrificiu suprem.

AMADEUS, Teatrul Mihai Eminescu Botosani
Regia: Alexandru Vasilache
Miscarea scenica: Victoria Bucun
Scenografia: Mihai Pastramagiu
DISTRIBUTIA: Gina Patrascu, Teodora Moraru, Andreea Motcu, Cristina Ciofu, Ciprian Tabacaru, Bogdan Horga, Petronela Chiributa, Ana Maria Cazacu, Gheorghe Frunza, Sorin Ciofu, Eduard Sandu, Mihai Dontu, Ovidiu Ivan, Ioan Creţescu, Catalin Paraschiv, Lidia Uja