CĂLĂTORII - Mănăstirea Guranda și povestea impresionantă a unei măicuțe

Mănăstirea "Sfânta Treime" Guranda este situată la 40 km de oraşul Botoşani, pe drumul naţional 29D. A fost înfiinţată în anul 1945, prin eforturile maicii Teodora Voloşincu. În anul 1960, autorităţile comuniste au închis mănăstirea şi au dărâmat biserica. Mănăstirea a fost redeschisă la începutul anului 1990, tot de maica Teodora Voloşincu. Din anul 2007, maicile şi surorile de la Mănăstirea Guranda sunt păstorite de stavrofora Gabriela Turiceanu.
Maica Teodora Voloșincu s-a născut în al doilea deceniu al secolului XX, purtându-şi copilăria în vremurile cumplite de după Primul Război Mondial. Tinereţea avea să îi fie amestecată cu alte griji, nevoi, foamete, sărăcie, apoi al Doilea Război Mondial... S-a călugărit din chemare, nu pentru că lumea nu-şi descoperise frumuseţea şi pentru ea, ci pentru că Dumnezeu îi pregătise un drum mult mai greu şi jertfelnic.
Maica Teodora Voloşincu, atât de puţin cunoscută botoşănenilor astăzi, a fost o adevarată muceniţă, o stavilă împotriva comunismului, o fiinţă puternică, veselă, iubitoare de oameni.
Se pitise în pădurile Gurandei. Pe şoseaua Ştefăneştilor, ramificatia Durnesti, acolo unde drumul coteşte brusc, parcă voit se desprinde de realul omenesc şi urcă spre padure, uşor şi aproape fără voie.
La terminarea războiului, maica a răsuflat adânc şi a înălţat o cruce cât tot sufletul ei. Pleacă de la Mănăstirea Buciumeni, unde se afla sub ascultare, şi revine aproape de pământul străbunilor. Era anul 1945.
Cu binecuvântarea mitropolitului de atunci al Moldovei, Irineu Mihălcescu, maica Teodora trece peste suferinţe şi lipsuri, peste răni şi sărăcie cruntă, şi iniţiază o colectă publică, sprijinită în special de  militari şi ofiţeri ai Armatei Române care mai rămăseseră în viaţă.
Cumpără teren de la moştenitorii unei familii boiereşti din zonă şi, cu mijloace extrem de modeste, ridică o biserică închinată cinstirii eroilor căzuţi pe frontul de luptă. Adaugă şi câteva chilii de lemn şi pământ. În câţiva ani, 30 de maici ajuseseseră să nevoiască în micuţa mănăstire.
Liniştea nu avea să dureze prea mult. În anul 1959 este promulgat Decretul 410, prin care mănăstirile se desfiinţau, iar monahii şi monahiile erau alungaţi în lumea cea mare. Rând pe rând, comunismul pustia mănăstirile...
Doar că, dacă sinistrul Decret alunga de la Agafton toată suflarea, dar lăsa în picioare biserica, la Guranda se petrecea un episod cutremurător! Comunismul se manifesta violent, cu rânjetul fiarei care se pregăteşte să stăpânească pentru multe zeci de ani: buldozerele sfârtecă fără nici o remuscare fiecare cărămidă aşezată cu truda maicilor, toate clădirile şi biserica!
Lacrimi, rugăciuni, suferinţe... Maica stavroforă Teodora a făcut hârtii peste hârtii, până la Ceauşescu. Toate au fost în zadar: din biserica închinată eroilor căzuţi pentru patrie mai rămăsese o cruce, în mijlocul pădurii!

Maica Teodora (foto dreapta) se întoarce în casa părintească, unde continuă să trăiască în pace duhovnicească şi multă rugăciune. Speranţele renasc imediat după decembrie 1989! Se întoarce acasă (la crucea din pădurea Gurandei) peste 30 de ani! Ca în urmă cu 45 de ani, primeşte din nou binecuvântare pentru a ridica mănăstirea de la firul ierbii. Iniţiază o altă coletă publică şi, ajutată de oameni inimoşi, ridică o biserică şi corpurile de chilii modeste, pe locul fostei mănăstiri. Noul lăcaş este sfinţit în 1991, cu hramul Sfânta Treime.
A trăit în mănăstirea ei dragă, ACASĂ, până în anul 2007. A plecat la Domnul în prima zi de Crăciun, împăcată că a făcut tot ce se putea pentru creştini: a ridicat de două ori mănăstire pe acelaşi loc, dar a ajutat şi la ctitorirea altor cinci biserici în satele din împrejurimi.
În luna septembrie 2012, Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a binecuvântat începutul lucrărilor la noua biserică a Mănăstirii Guranda, biserică ce cinsteste, pe lângă hramul Sfintei Treimi, şi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, născut pe meleagurile Botoşanilor, în satul Crăiniceni.
„Vechea biserică a mănăstirii, construită cu mijloacele foarte modeste pe care maicile le-au avut la dispoziţie, era măcinată de vreme şi nu mai rezista multă vreme. Am încercat iniţial să o consolidăm, dar costurile erau foarte mari şi nici nu aveam garanţia că structura pe care a fost făcută va rezista. De aceea, mai ales că maicile de aici şi-au dorit foarte mult construirea unui paraclis cu hramul Sfântului Ioan Iacob, am primit binecuvântarea să facem o biserică nouă, care să poarte şi acest al doilea hram“, spunea în urmă cu ceva ani maica stareţă Gabriela Turiceanu.

Maica de la Guranda, o pagină importantă a creştinismului românesc!

Maica Teodora Voloşincu rămâne o figură luminoasă a monahismului românesc și al celui botoșănean, o pagină importantă a creştinismului românesc.
Lipsa auzului, în anii din urmă, îi dădea o formă de libertate de care maica Teodora se folosea cum ştia ea mai bine: vorbea necontenit şi răspândea în jur o mireasmă de bucurie şi amintiri din care, pelerin sau călugăr, te înfruptai mai ceva ca în miercurile şi vinerile de harţi.
Am cunoscut-o în ultimii ani ai vieţii. Ne primea în chilia mică, din capătul unui corp de clădire a Mănăstirii Guranda. Aştepta în cerdac, îmbrăcată într-o cuminţenie de bunică şugubaţă. Maica Teodora Voloşincu era din creştet până în talpă bucurie duhovnicească.
Pentru că nu mai auzea, umplea taifasurile de duminică după-amiază cu poveşti de demult. Amintirile cele mai dragi îi erau cele din Mănăstirea Agapia, pe unde trecuse un timp şi unde lăsase prietenii frumoase, monahii de care îi era foarte dor. Veniţi din lumea mare şi amestecată cu năzdrăvănii de tot felul, era înduioşător pentru noi să ascultăm vinovăţiile copilăreşti ale maicilor, fuga de sub ascultare pentru a hălădui vreun ceas, două, prin păduri după ierburi şi flori, năstruşnice "aventuri" din viaţa de mănăstire.
Alături de noi, maica Teodora retrăia raiul pământesc pentru a pune stavilă durerilor pe care le ducea în suflet, de multe şi prea împovărate zeci de ani! S-a născut după un război, a trăit un altul, a reconstruit, precum Ana lui Manole, o biserică pusă la pământ de şenilele buldozerelor comuniste.
A trăit în discreţie, a trecut la Domnul împăcată. Să o pomenim pe buna noastră maică!

Manastirea Guranda  
Hram: Sfanta Treime
Acces: DN 29D Botosani-Trusesti (cca 32 km)-Guranda (7 km), apoi se face stanga, urmand indicatorul si se parcurg 2 km pana la manastire
Stareta: stavrofora Gabriela Turiceanu;
Adresa: sat Guranda, com. Durnesti, 717151, jud. Botosani

CĂLĂTORII - Bisericuța din Brăești

Duminică în amiază. În cerdacul bisericuței din Brăești e pace. Câțiva creștini mai poposesc la o sporoavă după ce s-au cuminecat mai întâi cu sfânta anafură. Preotul Gabriel se înfruptă cu nesaț din umbra generoasă a cerdacului și se lasă bucuros prins în împreună-vorbirea molcomă a zilei.

Niște năzbâtii de fete se strecoară din biserică în cerdac, din cerdac în curte, vișinele din preajmă le fac pofticios cu ochiul. Creștinii fac popas sufletesc după ce au asistat cu evlavie la Sfânta Liturghie în bisericuța din lemn ce poartă hramul Adormirii Maicii Domnului. La biserica cea mare a satului se lucrează de zor. Lucrare nu doar costisitoare, ci și aducătoare de griji suplimentare ba din cauza materialelor, ba din pricina muncitorilor. Cu toate acestea, se vorbește cu căldură în arșița zilei, dar mai ales într-o veselie creștină care se îmbracă din când în când în frumusețea revederii.

Părintele Gabriel își împarte zilele între bucuria slujirii și durerea pierderii bunului său părinte, preotul Ioan. Se mai aprinde în vorbă cu bărbații din parohie când vine vorba despre problemele care apar zilnic la biserica cea nouă, dar își potolește repede năduful. Deodată, simte cum în păr i se cuibărește o pasăre sălbatică. Se întoarce brusc. O zgâtie de fată se joacă ciufulindu-l, într-un râs care se prelungește repede în bucuria părintească a preotului. Elisabeta, cea care a zburătăcit șotios prin părul părintelui, vrea să povestească și ea de ale ei. Cei mari parcă au vorbit destul. Trece în a treia, spune repede Elisabeta, după doi ani în care a fost premiantă. Și cu fiecare an a fost mai bună. În a doua am avut mai puțini de Bine decât în clasa I. Cred că în a treia voi avea și mai puțini, spune Elisabeta. Cât a durat Sfânta Liturghie, Elisabeta, Otilia și Ana Maria au desenat în cerdacul bisericii. Un întreg arsenal de foi, carioci, fluturași și floricele dintre cele mai ochioase. Fetele desenează ca să aibă ce să îi dea părintelui. La urmă iau o lumânare și desenul în mână, și îi dau părintelui, povestește Ana-Maria, fetița parcă ruptă din lumea lui Creangă. O roșcățică pistruiată, cu nasul colorat în praful adunat de pe lemnul vechi de sute de ani. Otilia e delicată ca o prințesă și ascultătoare cât să își asigure bucuria petrecerii în cerdac. Desenează flori, fluturi, sporovăiește de zor.

Bisericuța de lemn din Brăești este de o frumusețe cuceritoare. Construită în anul 1745 și ctitorită de Miron Gorovei, o construcție cu pronaos, naos și altar cu pridvor adăugat, Biserica Adormirea Maicii Domnului este situată la 20 de kilometri de orașul Botoșani, pe drumul ce face legătura dintre Botoșani și Dorohoi. Edificiul se află pe Lista monumentelor istorice, BT-II-m-01949. De dimensiuni mici, biserica este construită din bârne de stejar prinse în clești, fără turlă, având turnul clopotniței deasupra intrării, pe latura sudică.

Curtea îmbrăcată într-un verde curat, odihnitor, cu copaci bătrâni care veghează parcă asupra arborilor tineri, jucăuși în lumina soarelui de amiază. Scâncet de prunci, un lătrat obosit de câine, din când în când mai răzbate și se năpustește în biserică o boare de vânt mofturos.

Aflată în mijlocul lumii, oaza de liniște adună creștinii și-i ține împreună. Cu zgâtii de fete sau adolescenți serioși, cu săteni sporovăitori sau flori care-și aruncă îndrăzneț roșul viu pe marginile aleii, bisericuța bătrână de secole trăiește astăzi prin oamenii ei.

CĂLĂTORII - Mănăstirea Zosin

Vechea mănăstire de la Zosin pare a fi unul dintre puţinele lăcaşuri în care, ca să ajungi, trebuie să cobori un drum aproape abrupt, parcă nefiind valabilă aici penitenţa urcuşului purificator.

Din marginea șoselei în sus începe viaţa tumultoasă a României postcomuniste, postrevoluţionare, postceauşiste, o Românie care, după ce a trăit, colectiv, o temniţă grea a supunerii şi a terorii, parcă a intrat, de aprope 30 de ani, într-o amnezie dulce şi amăgitoare. Singurele care încearcă să îşi revină sunt sutele de mănăstiri siluite de ciuma unei mentalităţi comuniste, care acum se muncesc să refacă un monahism tradiţional, curat,  rupt şi rănit   de cumplitul Decret 410 din 1959, care a pustiit mănăstirile, în Moldova mai toate lăcaşurile   suferind dezastre în acea perioadă. Agaftonul, Cozancea, Zosin, Guranda sunt numai câteva dintre locurile ai căror vieţuitori au pornit pe drumul caznei şi al iubirii sfâşietoare întru Hristos. „Ştiţi ce sunt toate aceste rele?”, ne întreba Părintele Justin. „Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge.”

Vechea Mănăstire Zosin, comuna Băluşeni, aruncată acum aproape trei secole în raiul pădurilor ocrotitoare, a fost ridicată în 1740, la început o biserică mică, înlocuită apoi de una din nuiele, pictată în 1834 direct pe lutul care acoperea nuielele. Din 1779 se înfiripă aici o obşte de  călugări. După război, mănăstirea a primit multe îmbunătăţiri, adăugiri, însă bucuria trăitorilor   obştii a durat prea puţin, desfiinţarea lăcaşurilor întrerupând liniştea şi ruga călugărilor de aici.

Drumul trece, ca o sfielnică închinare, pe lângă zidurile mărețe ale lăcașului cel nou al mănăstirii, coboară pe lângă valea îmbrăcată în copacii pădurii răcoroase, aproape 400 de metri din drumul naţional care curge dinspre Botoşani spre Iaşi. Jos, în spațiul verde, biserica veche este apărată de o alta, ridicată în 1991. Prima Sfântă Liturghie de după comunismul zecilor de ani a fost săvârşită de stareţul Firmilian Ciobanu, cel care a re-ctitorit lăcaşul şi a devenit stareţ, la doar 22 de ani.

Tinereţea şi iubirea de Hristos l-au ajutat pe stareţ să zidească biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, catapeteasma, stranele şi tâmplăria fiind lucrate de grija fratelui său. A ridicat apoi case pentru călugări, bucătărie, magazii, clopotniţa de piatră. În 1993, Î.P.S. Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a oficiat slujba de sfinţire a bisericii. Peste trei ani s-a pictat biserica. În 1994, părintele Firmilian s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Însă Dumnezeu a hotărât că tânărul stareţ trebuie să primească plată pentru multa-i şi folositoarea   osteneală, chemându-l la El mult înainte de vreme. La numai 29 de ani, în1997, un tragic accident  rutier  curmă viaţa  pământească a călugărului ivit din satele Suliţei.

Din 1999, mănăstirea este  păstorită de ieromonahul Teodosie Pleşca. Spaţiul din pădurea de jos a fost sfinţit pe 30 iulie 2000. Astăzi, pelerinii rar mai coboară în valea tihnită. Zidirea cea nouă a Mănăstirii, aproape de drumul asfaltat, primește în fiecare săptămână sute de creștini care participă la slujbe. Jos, dincolo de pădurice, oaza de linişte pare desprinsă din alte tărâmuri. Dealurile înşirate în jur, sprijinite domol de păduri, oferă pelerinilor sentimentul spaţiului liber de frământările veacului nou. Aici, pe lângă chilii, dădusem odată de un călugăr cu aer dostoievskian. Plutea într-o bătrânețe lumească, dar scuturat de o isteață vioiciune. Se ocupa, atunci, de magazinul de obiecte bisericeşti. Deschis la vorbă şi hâtru, deşi aspru în judecăţi. Avea aerul că de aici, din valea aceasta creştină, ştie rosturile lumii întregi. Spunea atunci – să tot fi trecut 10-12 ani, că vor veni vremuri grele, numai Dumnezeu ştie cum vom trece peste toate încercările Lui. „În vreme de prigoană, spunea bătrânul călugăr din Zosin, biserica nu a pierdut niciodată. A câştigat”. „Mata ai mâncat pâine pe cartelă, că nu prea ştiu ce vârstă ai?”, mă întreba. Da. Jumătate din pâinea neagră, mică, rotundă de pe vremea ultimilor ani ai comunismului. „Ei, să ştii   mata, cartela aceea, atunci, era teoretică. Pâinea, jumătatea ceea de atunci, te îndestula. Nu simţeai   foamea. Acum câte pâini cumperi şi tot crezi că eşti flămând?”. Citea foarte mult, ştia toate închisorile şi toţi martirii creştini. Povestea despre lagărele trecutului, despre Sfântul Serafim de Sarov. Prindea cu palmele câte o carte şi tot aşa, ca într-o rugăciune continuă, fiecare carte este pentru el o mărturisire a unor vremuri ce nu se vor întoarce nicicând pentru biserica noastră.

Drumul greu, urcușul, penitenţa le simți la plecarea de la mănăstirea cea veche. Dealul înalt, chinuit de canicula miezului de zi, poartă în sine un aer de Golgotă. Întoarcerea în lume este urmărită de imaginea de demult a unui călugăr bătrân, el însuşi parcă scăpat din paginile unor cărţi de credinţă veche. De mușcatele din cerdac. Și, mai ales, de chipul rarefiat de timp al unui jertfelnic de călugăr înmormântat în acasa inimii lui: biserica pe care i-a dăruit-o Lui Dumnezeu.