IOANID ROMANESCU: Trăiască poezia şi marii visători!

Al dracului am fost, cu patimă în toate
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic-şi nu e bine-
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale-parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte-o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde-aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare-
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar trălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători!


Ionid Romanescu (1937-1996) a trăit și a scris la Iași, recunoscut ca poet damnat, marele însingurat, apostol al idealurilor romantice, poet al uriașilor, „paznicul lumii la recolta postumă”. A debutat editorial cu volumul Singurătatea în doi, în 1966, în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură.

Alte volume publicate în timpul vieții: Presiunea luminii (1968), Aberații cromatice (1969), Poeme (1971), Favoare (1972), Baia de nori (1973), Poet al uriașilor (1973), Lavă (1974), Paradisul (1975), Energia visului (1977), Trandafirul sălbatic (1978), Accente (1981), Magie (1982), Demonul (1982), Flamingo (1984), Orpheus (1986), Zamolxis (1988), Școala de poezie (1989), Morena (1990), Dilatarea timpului (1990), Urania (1992), Noul Adam (1994). (culturalis.wordpress)

Un drum la Parintele Iustin Parvu

E tot mai batran, mai imputinat la trup si mai luminos. Ii ating umarul si la fiecare cateva secunde imi reprim gestul de a-l imbratisa. Ajunge chiar sa ma obsedeze gandul ca as putea sa il cuprind in brate inainte de a mai constientiza gestul si imi petrec minute bune pandindu-mi pur si simplu mainile, pregatita sa le opresc la timp. Ma aplec si ii spun Parintelui ca au venit actorii. I se lumineaza fata si priveste in sus. Actorii ingenuncheaza cuminti in fata lui. Raman mai in spate, chiar langa umarul Parintelui. Ma luminez toata de albul care ma inunda pana adanc in suflet si ascult susurul de vorbe. Privesc in jur. Camera e plina de carti, medicamente, tot felul de lucruri adunate sau pur si simplu aduse de pelerini. Citesc titlurile care napustesc de peste tot: de la carti religioase la istorie si poezie. Multe daruri, unele nedesfacute inca, mai mari si mai micute. Peste toate troneaza o frumusete de pisica, pe care o zarim chiar cum intram in camera.
Am intrat la Parintele Iustin la minute bune dupa prietenii mei. Pur si simplu, dupa ce am asteptat doua ore la usa, am decis sa urc sus, la bucatarie, si sa ma bucur ca ma aflu in acel loc, fara sa imi doresc nimic altceva. Constient, renunt la gandul de a mai intra in chilia Parintelui. Imi adun gandurile si hotarasc sa ajut la sarmalute. In bucatarie e forfota mare, se pregateste masa pentru duminica. Sunt asteptati zeci de pelerini si treaba e multa si departe de a se sfarsi pana spre dimineata. Vreau sa ma spal pe maini si rog un calugar sa ma ajute.
-Haideti aici, ca va torn eu, si ia o cana din care apuca sa imi toarne apa in palme. Va torn eu, dar nu la Securitate!, incepe a glumi si veselia lui ma relaxeaza brusc.
Miscarile incete ale celorlalti, vorbaria calma, frateasca, atmosfera fireasca imi fac bine. Aflu ca grupul meu a intrat la Parinte. Plec in chilie. Acolo realizez ca mi-am lasat haina in bucatarie. Nu am, asadar, nici telefon, ca sa fac fotografii, dar nici acatistul pe care il scrisesem in urma cu doua ore. Nimic nu se intampla fara voia Domnului, imi spun, si ma bucur de starea care ma cuprinde. E multa bucurie, iar fata Parintelui pur si simplu te absoarbe, te face una cu lumina.
Parintele ne roaga sa luam fructele pe care i le-am adus in dar, dar si cele pe care le mai aveam, precum si alte 3 ladite, si sa le ducem mai la vale, la centrul pentru copii al Manastirii.
Jumatate de ora mai tarziu poposim in curtea centrului si cautam indrumare. Bat la o usa unde vad lumina. E o sala de mese. In prag un parinte si dincolo de alta usa, in bucatarie, probabil, mai multe maici. Doamne ajuta, spun, si parintele din prag se intoarce: Bucurie!, ma saluta el si chiar ma bucura vederea lui. Il ascultasem in urma cu cateva luni in orasul meu, conferentiase in legatura cu cipurile. Nu aici trebuie sa lasati fructele, imi spune, si merge cu mine afara. Uite colo, mai sus, unde iese fum din horn. Nu mai am rabdare si il intreb: Ati fost la noi acum cateva luni? Da, sint Parintele Ioan. Bucurie, spune, si se porneste in alta directie. La timp, pentru ca de data asta nu mai aveam de gand sa imi tin sufletul acasa. L-as fi imbratisat. Poate ca am si facut-o, dupa lumina care ii imblanzea chipul.
Am lasat fructele la copii si probabil ca, pe langa fructe, le-am lasat tone de fericire.
M-am intors acasa. Stiu ca mi-e dor de Parinte, de mine si de sufletul meu inundat de pace. Bucurie, imi spun singura. Stiu ca, daca intind bratele, il imbratisez pe Parintele Iustin. Stiu ca imi doresc sa imbratisez oameni fata de care niciodata nu am facut acest gest si mi-e teama de reactia lor. Mi-e ciuda ca ma preocupa reactia lor. Bucurie!