Năstase a făcut închisoare pentru că s-a burduşit de bani, dar nu a plătit pentru ceva mai grav: a compromis, probabil pentru cel puţin jumătate de secol, un nume - Krikor Zambaccian.
Am citit acum vreo 20 de ani "Însemnările unui amator de artă" şi i-am fost recunoscătoare multă vreme lui Krikor Zambaccian. Parcă aş fi asistat la un curs practic de privit arta, de recunoscut pictura în forma ei pură, vie, adevărată. Unul dintre cei mai avizaţi critici, colecţionari, unul dintre cei mai buni evaluatori şi, extrem de important, un prieten al pictorilor.
Îmi aminteam azi, de la Zambaccian pornire, cum am citit pe nerăsuflate, la vremea lor, scrierile lui Francisc Şirato, Jurnalul lui Theodor Pallady (sunt imagini care şi azi îmi revin în minte, la fel de vii, uneori am impresia că văd prin oraş colţuri de stradă, drumeaguri ascunse ce îmi par cunoscute tocmai pentru că seamănă cu ce citisem la Pallady). Dar "Scrierile despre artă" ale lui Tonitza! Dar - mai târziu! - "Jurnalul unui geniu" (Salvador Dali)!
Şi nu înţeleg de ce astăzi nu mai avem (în Botoşani sau oriunde) pictori care să (şi) scrie, să comunice, să transmită, să modeleze cuvântul spre înţelegerea culorii... Mai sunt pe ici, pe colo, nu-i pădurea atât de întunecată, desigur!
În muzică, de pildă, mă fascinează orice a scris Yehudi Menuhin, modul în care te ia de mână şi îţi arată prin ochii lui, prin simţurile lui, prin frumuseţea inimii lui, ce înseamnă şi cum să înţelegi sunetul...
Vreau să îmi repar mintea şi să reaşez lângă numele Zambaccian un critic de artă, nu un Caz Năstase!
Foto ataşat: Krikor Zambaccian (portret de Camil Ressu).
