„Fântâna cu lacrimi se conturează în imagine, se sapă, se
zideşte într-un loc ales de Dumnezeu prin pronia sa, înţelepciune prin care s-a
spart zidul necredinţei. Fântâna cu lacrimi este un loc al ideii de supunere,
de respect, de mulţumire lui Dumnezeu zilnic, în orice timp…” (egumena Marina
Colibă, stareţa Schitului Feteşti)
La intrarea în Adâncata, şoseaua este ruptă brusc de un drum
de piatră. Pasul o ia uşor spre Feteşti, kilometru după kilometru se înşiră
unul după altul, cu răbdarea răcorii cioturilor de pădure care ating din când
în când cărarea. Până în sat ar fi vreo trei kilometri, dar lungimea aşezării
mai are încă vreo trei şi aflu că da, mai e cale lungă până la Schit. Satul se
înşiră ciudat, case arătoase împiedicate de altele mici, chinuite, de ţigani. E
sărbătoare creştinească şi uliţele sunt pustii.
Pădurea se aruncă iar asupră-mi cu toată răcoarea, într-o zi
cu adevărat caniculară. Brusc, o poiană luminează în faţă, de parcă, în
întunecimea pădurii, a prins tot soarele în ea. Însă mai alb şi parcă mai
luminos stă aşezat Schitul, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Clădire
mare, monahală. Linişte în jur şi nici ţipenie de om. Foarte multe uşi îmbie,
în căutarea unui suflet de om. Ocolesc şi bat la uşa cea mai mică, oarecum
dosită privirilor. „Doamne-ajută!”, aud şi intru.
Viaţa lumească
O chilie cât o lungime de pat. Maica stă chircită, cu o
carte în faţă. Pe obraji curg lacrimi lungi. Mă opresc în prag.
„Dacă veneai un pic mai devreme, mi-ai fi pus picăturile
astea în ochi, că, uite, singură le-am pus rău…”, spune maica şi mă îmbie să
stau jos, pe o pernă mică, grena catifelat.
„Citesc Acatistul Sfântului Prooroc Ilie, azi e sărbătoare,
ştii…”, şi începe a citi mai departe, cu ochii scăldaţi în lacrimile
medicamentului. Ochi care nu rezistă, însă, multă vreme. Maica îmi trece firesc
şi duios cartea sfântă, grea, măcinată de lacrimi şi de gândurile ultimilor
zeci de ani.
„Citeşte tu, eu nu mai văd bine, cu picăturile astea…”. Nu
am timp să spun nimic, un fel de transă îmi închide orice logică a minţii. Iau
în braţe cartea, citesc cu glas tremurat, urmărind pe furiş femeia din dreapta
mea. Un teanc de pomelnice, acatiste, trec prin mâinile ei cu răbdare. Nu uită
să puncteze cuvintele mele. „Doamne miluieşte…”, „Aaaaamin…”
Monahia Marina Colibă este stareţa Schitului şi sălăşluieşte
singură poiana. E trecută de 50 de ani, dar în călugărie a intrat abia de vreo
zece ani, după o viaţă lumească încercată de toate greutăţile pământului.
„Trebuia de la început să intru la mănăstire, dar părinţii mei nici nu vroiau
să audă de aşa ceva. Erau oameni harnici, buni, dar îmi spuneau că la mănăstire
se duc fetele bolnave şi urâte. Or ei aveau fată frumoasă, contabilă de-acum,
numai bună de măritat. După ce-am terminat liceul şi am prins a munci, m-au dat
după un om, cadru militar, cu care am plecat, din Probota mea, tocmai în
Caransebeşul Timişului”, îşi aminteşte maica stareţă. Căsătoria a durat doar
şase ani, în timpul acesta născând patru fete. Căsătorie terminată cu durere şi
mare sacrificiu. „Aşa a vrut Dumnezeu, să am fetele astea. Trei dintre ele sunt
în Mănăstirea Voroneţ, iar a patra a terminat Conservatorul şi predă religia”.
Odată cu despărţirea de soţ a început sacrificiul pământesc
al femeii. Locuia în Roman şi muncea pe brânci pentru copiii ei, pe care i-a
trimis, de la 10, 11 ani, la Liceul de artă din Iaşi, să fie sensibili şi buni
la suflet. Un timp a vândut şi ziare pentru a face faţă cheltuielilor foarte
mari. După ce fetele au intrat la mănăstire, a început a simţi că şi rostul ei
în lume s-a cam sfârşit. „Într-o zi, am sfinţit apartamentul din Roman. După
ce-au terminat slujba, m-am îmbrăcat să plec în piaţă, să iau ceva pentru un
borş. Am ieşit din casă şi m-am oprit la Agapia. Nu ştiu cum am ajuns acolo,
parcă aş fi zburat, a fost puterea lui Dumnezeu.”
Şi a rămas la Mănăstirea Agapia, sub numele de sora
Georgeta. Mulţi ani a muncit, a îngrijit trei maici bătrâne, foarte bolnave.
Boli grele, cancer, pansat şi spălat răni în fiecare zi. A mers şi la Iaşi cu
ele, pe la spitale. „Când mi-au murit maicile, am simţit că mi-am terminat
treaba la Agapia. M-am dus la Prea Înaltul şi-am zis că eu vreau să fac o
mănăstire”.
În 1998 a fost călugărită sub numele de Marina şi a bătut
Bucovina, în căutarea unui loc. Straja Putnei, loc încreştinat şi frumos, a
atras-o de la început. Dar Dumnezeu a adus-o aici, în Feteştii Adâncatei, cu
oameni săraci, reci. „Oamenii poate or fi buni, dar sărăcia materială scoate la
suprafaţă toată pustia sufletească”, spune maica Marina cu oarece durere.
Vagonul-paraclis şi
blestemul pământului
A ajuns într-un loc populat de legende vechi, bătrânii au
aruncat prin timp crezul că pământul acesta este „dat diavolului”, pentru că
apa niciodată nu a vrut să clipocească pe aici. În trecut, pădurea fusese
populată de nişte schimnici, călugări care au rămas în istorie doar ca nişte
nume.
Maica Marina a venit hotărâtă să aducă apă pământului. A
împrumutat un vagon vechi, stricat, în care şi-a făcut adăpost, împreună cu
câteva tinere venite de prin casele de copii ale Botoşaniului. Aici dormeau,
aici mâncau, aici le-a fost primul paraclis pentru slujbe. Pe fete le-a convins
repede ă se retragă în alte mănăstiri, i-a fost milă să le chinuiască
tinereţea. A rămas singură. Cinci ierni s-a încălzit cu conuri de brad şi a
primit zăpada de prin acoperiş, alături de şerpii care mişunau alene prin toate
crăpăturile vagonului. Râvna, dar mai ales credinţa, i-a mai înduioşat pe
oameni, care au prins a căra cu spatele lemne, spre a o încălzi cât de cât.
Asta nu i-a împiedicat pe alţii, însă, să o privească ciudat sau chiar să o
ocolească de ar fi dat peste ea pe uliţele satului lor.
Aşa a construit maica Marina casa monahală cu paraclis la
mansardă, un atelier de croitorie pentru maici şi construcţiile pentru chilii.
Amintirea vagonului e vie în suflet, altfel nu se explică de ce, din nişte
clădiri mari, luminoase şi aproape moderne, locuieşte în cămăruţa de lungimea
unui pat.
Fântâna de lacrimi
Durerea cea mai mare a rămas. Apa. Viaţa fără de care nimic
nu se putea începe, nimic nu se putea construi. Oamenii nici nu voiau să audă
de lupta în van cu piatra blestemată de secole să rămână stearpă. Sub
straturile argiloase nu avea cum să fie apă. Însă maica se încăpăţâna, ea ştia
că prima construcţie de acolo avea să fie fântâna. Cu mare greu a găsit
fântânari care să se apuce de lucru. Şi apoi alţii şi alţii, pentru că toţi
plecau după câţiva metri de scotocit piatra. Săpase deja vreo 20 de metri în
inima pământului. Nimeni nu se mai lăsa convins de credinţa maicii. Apoi,
muncitorii au prins a bate cu pumnul în masă pentru bani.
„Le-am spus că nu plătesc pentru gropi, plătesc pentru apă!
Nici nu ştiu de unde am avut atâta putere şi curaj să mă pun cu ei, eu, o
femeie, în mijlocul sălbăticiei”, povesteşte stareţa.
A rămas singură în noapte. A început a plânge la marginea
gropii, ruga către Maica Domnului fiind singura alinare în disperarea ce-o
cuprindea. Prima apă pe care acest pământ a primit-o a fost cea din lacrimile
călugăriţei. A legat o lumânare şi a coborât-o în adânc. Nimic. Când a ridicat
lumânarea, a fost străfulgerată de un gând. Şi-a dat seama că, de fapt, nu
ceruse nimic. „Atunci când te rogi, trebuie să spui cu buzele tale pentru ce te
rogi, nu ştiam nici eu, acum îi învăţ pe alţii. Dumnezeu spune: Cere şi ţi se
va da! Şi am spus atunci: „Maica Domnului, dă-ne a..”, şi nici bine n-am
terminat cuvântul „apa”, că dintr-o dată s-a auzit un clipocit. Am potrivit
lumânarea din nou, şi, la lumina ei am văzut pe fundul fântânii o mână de apă
care se întindea în jur. Aveam apa cu ajutorul puterii mari de la Dumnezeu,
prin minunea Maicii Domnului, care s-a milostivit de rugăciunile unei călugăriţe.
Era semnul că Maica Domnului voia să se facă aici mănăstire. Apa este viaţa,
este sănătate, este sfinţită, ea a dat viaţa construcţiilor”.
A doua zi, muncitorii au auzit de minune, au râs răutăcios.
„Mi-au spus că sunt nebună, apoi m-au bănuit că am turnat apa din bidoane. Unul
dintre ei a coborât până jos. Când l-au tras îndărăt de pe fundul fântânii,
omul era atât de uimit, încât ceilalţi s-au dat îndărăt”. „Oameni buni”, le-a
spus omul, făcându-şi semnul crucii, „Maica Domnului a făcut o minune!”
Apa e la o adâncime de 24 de metri. Apă limpede, bună la
gust, argiloasă. „La analize s-a zis că are calităţi terapeutice, că e bună
pentru bolile digestive şi renale. Dar eu le spun oamenilor că e un leac
spiritual. Dacă sufletul e curat, trupul se dă după el”, spune maica.
„Să scrii despre maica Maria!”
E târziu şi timpul mă absoarbe spre treburile zilei. Maica
mă sfătuieşte să fac drumul spre Botoşani prin Siminicea şi Dumbrăveni. Are şi
ea treburi la Siminicea şi vom pleca împreună. O luăm pe scurtăturile pe care
le ştie ca nimeni altcineva. Trecem poiana în lung, o poiană cu flori albe,
uriaşe, mult peste un stat de om, ca în poveşti. Pădurea se adânceşte apoi şi
maica prinde a culege ciuperci, în timp ce vorbim. La ieşirea din spaţiul
schitului, un mormânt miră trecătorul neavizat. Privirile maicii capătă unduiri
calde. Da, anul trecut şi-a făcut milă de o bătrână, despre care nu ştia mare
lucru, doar că suferea de epilepsie şi de la nouă ani fusese aruncată în lume.
Acum avea peste 70 de ani şi ultimii 40 îi trăise într-un cămin-spital.
Doctorul i-a povestit despre ea, femeie pâinea lui Dumnezeu, o adevărată
muceniţă. Făcuse un atac cerebral foarte grav, şi-a revenit tare greu şi de la
spitalul din Fălticeni au dat-o înapoi la cămin, să moară în linişte. „Dacă
murea la Fălticeni, o ardeau la crematoriu, aşa a zis doctorul, că nu aveau
voie să o mai trimită la cămin moartă”, povesteşte maica Marina. „M-a chemat
doctorul şi m-a rugat să o iau pentru o săptămână, cam atât a spus că va mai
trăi, dar să o îngrop creştineşte”.
Chipul maicii trăieşte amintirea femeii trecută la Domnul.
„I-am lungit viaţa nu cu o săptămână, ci cu trei luni. Era paralizată pe o
parte, dar era atât de luminoasă la chip şi nişte ochi albaştri… Am tratat-o cu
iubire, cu blândeţe. Când plecam undeva o sărutam pe obraz, ca să simtă viaţa
care i-a lipsit. Îmi spunea mereu: milă am avut, milă am primit!”
În ultima săptămână de viaţă, când a simţit că va muri, a
chemat-o pe maică şi i-a suflat încet şi cu smerenie: „Ştii, eu am trăit în
curăţenie toată viaţa, am încercat să-l slujesc pe Hristos. Aş vrea să îl chemi
pe Înaltul Pimen la mine”. Prea Înaltul a venit, a vorbit cu ea şi aşa, înainte
de a se sfârşi, a fost călugărită ca monahia Maria. După o viaţă de chin, a
trecut la cele veşnice ca mireasă a lui Hristos.
„Doamne, cum rânduieşte Dumnezeu toate. Abia după ce a murit
mi-am dat seama că lumea o ştia şi că era tare iubită. Maicile de la mănăstirea
Dragomirna au venit şi i-au purtat sicriul pe umeri. Zeci de călugări şi maici
au venit, şi foarte multă lume. E înmormântată aici, aproape de mine. Mă umplu
de lumină când mă apropii de mormânt. Să scrii despre ea, să ştie lumea…”
