Lumea reală este pustie. Pentru că nu mai avem timp s-o umplem

Silviu Poenaru, ilustrul neurolog român care a activat la Paris, și care până în clipa de pe urmă a fost preocupat de medicina integrativă, lucra la un studiu numit "Psihologia spațiului și timpului", în care vorbea despre Sindromul Ogarului. Mulți dintre noi, probabil, ne recunoaștem în această postură.

Mereu suntem fugăriți sau fugim după ceva care să ne asigure supraviețuirea.

Nu ne mai tragem sufletul, nu oprim la niciun refugiu pentru a reflecta, pentru a medita. Nu mai citim poezie, nu ne rugăm, nu privim către aproapele. Alergăm, alergăm, alergăm! Acest sindrom al Ogarului era foarte bine cunoscut de sistemele totalitare. De multe ori suntem puși artificial în această situație, pentru că un om fugărit devine ușor manipulabil, răspunde ușor la comenzi, la false zgomote, ne avertizează specialiștii.

Sindromul Ogarului afectează mai mulți oameni decât ne putem imagina. De toate vârstele! Constatăm asta de fiecare dată când, deși în mediul virtual ne dăruim în fiecare moment al zilei like-uri, zâmbete, îmbrățișări, nu ne vedem mai niciodată la față. Sau ne recunoaștem pe stradă, ne intersectăm prin mall-uri, dar nu avem ce ne spune, în afara unui zâmbet stingher și fugar.

Dar ce se întâmplă când, într-o zi, te oprești? Când te întorci în propria rugăciune și identifici în tine dorul de Dumnezeu, de pacea întru aproapele? Când nu mai vrei să fii ogarul gonind în noapte și zi. În rugăciune sau în comuniune sinceră, în biserică sau pe aleile tomnatice, alături de prieteni sau oameni simpli, alegi pasul încet al timpului, culegi orele și clipele pe care le-ai risipit și le îmbraci în bucurie.

Lumea reală este pustie. Pentru că nu mai avem timp. Nu mai putem acoperi – în goana noastră artificială – realitatea care, deodată, este atât de anostă, de searbădă, de vulgară.

Mediul virtual ne-a adus acasă filmele și toate muzicile după care am tânjit atâția ani. Pentru a ne deplasa dintr-o parte în alta urcăm în mașini și comunicăm cu GPS-ul. Nu mai coborâm geamurile mașinii pentru a obține o informație de la un om de pe stradă! Dacă mai citim o carte, deschidem site-urile, studiem oferta (coperta, prețul etc.), facem comanda și o primim la ușă. Nu mai pierdem ore prin librării, răsfoind sau schimbând idei. Anticariatele au fost repede înlocuite cu second-hand-urile, cofetăriile și-au restrâns spațiile, sălile de cinema sunt pustii.

Da, bisericile sunt încă pline. Dar nu pentru mult timp. Se vorbește că vom avea și biserici virtuale, oricum ne "spovedim" mai mult pe Facebook decât la preot!

Am devenit, în mai puțin de 5 ani, o comunitate virtuală. Într-o Cetate în care dreptatea se împarte după alte reguli, în care adevărul este o noțiune care ține de conjunctură și de vizibilitate, în care suntem puși la colț, premiați sau blocați în funcție de cât de disciplinați suntem în a respecta regulile.

Facebook a devenit un sistem. Unul construit cu uriașul nostru aport, cu imensa noastră disponibilitate și dorință de a fi apărați, susținuți, liberi, interesanți, vizibili, vocali, generoși, amabili, entuziaști, blânzi, furioși, strigători la stele sau tăcuți în așteptare. Suntem o masă uriașă de voci virtuale din care, în fiecare zi, mai dispare câte unul. Care nu a respectat regulile, care a strigat mai sus decât alții sau despre ceva ce nu se strigă. Nu avem timp să ne oprim. Nu avem timp să coborâm în suburbiile gândului pentru a ne regăsi, pentru a ne lipi talpa de pământ, genunchiul de rugăciune. Rămânem ogari într-o lume reală. Singurul popas: Facebook, urcarea cu parolă. Coborârea nu depinde de tine. Ești eliminat sau păstrat. Nimeni nu știe până când.

Am pornit acest text de la teoria românului Silviu Poenaru. Voi încheia cu Martin Niemöller, un pastor luteran german, antifascist care a trecut prin mai multe lagăre de concentrare. Este cunoscut în special prin vorbele sale care au căpătat nuanțe aproape profetice: "Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea".

Într-o lume în care Cuvântul devine armă, să nu uităm să privim din când în când în jur. Dacă suntem tot mai puțini, a venit vremea să ne punem întrebări.

Ana lui Goma și trecutul tot mai prezent

În anul 2008, Curtea Veche publica Infarct, cartea lui Paul Goma (serie de autor îngrijită de Flori Bălănescu). "Aceasta este ultima carte. O simt cu toată carnea, cu toate oasele, toate, cu măruntaiul întreg", mărturisea Paul Goma. Autorul ne prezenta o ficțiune - ținea să ne avertizeze - dar una în care realitatea se prinde franjuri de fiecare notație, de fiecare descriere așezată în măsură istoric-autenticitară. Pretextul este de fiecare dată același: "Mi s-a descoperit un infarct, zice ea. Infarct? Ai avut tu așa ceva?"

Caracterul memorialistic, sinceritatea și autenticitatea scriiturii, tonul confesiv, dar categoric, nota reconstitutivă și totodată probată documentar, alături de stilul inconfundabil al lui Paul Goma de a exprima franc opinii și observații menite să spargă prejudecăți, închipuiri și alte înrădăcinate orgolii, fac din Infarct o carte care, dincolo de parcursul cu aer de jurnal, taie din rădăcină multe dintre hățișurile buruienoase cocoțate pretențios pe frontispiciul timpului.

Însă, mai presus de toate, găsim în cartea lui Paul Goma o imagine luminoasă, o figură feminină: "ea a mea". Este Ana-Maria Goma (născută Năvodaru). Cea care i-a stat alături, cu care a împărțit totul, cea cu care "făcând una, nu doar în simțiri, ci și în cuget", a parcurs decenii întregi de exil, de disperări, de reconstituiri în vanul istoriei.

Ana-Maria Goma s-a stins din viață pe 5 septembrie 2017, la Paris. O pierdere care nu a primit din partea presei din România importanța sau atenția ce i se cuvenea. Paul Goma însuși, parcă spre a nu-și îndurera peste măsură sufletul, a așezat o pânză de discreție asupra durerii. 

Pe 8 septembrie, de ziua Nașterii Maicii Domnului, telefonul din apartamentul parizian a sunat purtând la capătul firului urări pentru soția scriitorului (Ana-Maria, prin botez aflată sub protecția Maicii Domnului și a Sfintei Ana, mama Mariei și bunica lui Hristos). Flori Bălănescu, istoric, cercetător științific la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care îndelungă vreme și cu o rar întâlnită (în zilele noastre) abnegație a editat/publicat/mediatizat numele lui Paul Goma, este cea care a adus trista veste în spațiul public: "În urmă cu câteva minute am aflat vestea dispariției Doamnei Ana-Maria Goma (Năvodaru), după o suferință grea, îndurată cu stoicismul de care a dat dovadă toată viața sa, alături de Paul Goma! Sunasem pentru a o felicita de ziua numelui... a plecat acum două zile... într-un anonimat pe care nu îl merită. Trăiesc o tristețe pe care nu o pot încăpea cuvintele.

Dumnezeu să o ierte și să o odihnească!

Îi voi fi recunoscătoare până la sfârșitul zilelor mele". 

A doua zi, pe 9 septembrie, când creștinii o cinstesc pe mama Maicii Domnului, Sfânta Ana, tot Flori Bălănescu va fi cea care ne va duce și mai aproape de Paul Goma, făcându-ne părtași durerii. "Oricât de puternică a fost, așa împuținată cum ajunsese din cauza unei boli grele, nu a mai rezistat. Oricine are dreptul la odihnă. Mai ales după atâta dușmănie, răutate, nenorocire, nerecunoaștere, minimalizare, respingere.

Plâng, privindu-l de departe, cu sufletul, pe Paul Goma, pentru prima dată singur. Nu Singur împotriva Lor, ci singur până o va reîntâlni pe Ana-Maria.

(…) Ană, zidită la temelia stâlpului demnității românești – un bărbat susținut de o femeie, uciși zilnic ritual de ai lor, pentru îndrăzneala de a fi ieșit din rând ca să-i trezească pe confrați din amnezia comunistă...", scrie Flori Bălănescu, sub titlul Ana e în stâlp, se odihnește, în sfârșit. 

Chiar în stâlp fiind, chiar odihnindu-se, Ana-Maria a fost punctul de sprijin al lui Paul Goma. Așa cum a fost în încercații ani românești, așa cum i-a fost în toată viața pământească. 

Desigur, presa românească își cunoaște și își recunoaște "eroii". Lista a fost ticluită în urmă cu mai bine de jumătate de secol și îi găsim și astăzi la loc de cinste pe cei care l-au înfierat pe Goma anticomunistul, Goma agitatorul, Goma revoluționarul.

 Să vedem ce loc ocupă astăzi, de pildă, Iorgu Iordan. În 1956, alături de doi securiști, Iorgu Iordan l-a convocat pe Paul Goma la judecată, pe motiv că afirmase faptul că moldovenii din RSSM sunt români și că "limba moldovenească este o mizerie". În iunie 1957, în rectoratul Universității bucureștene, Radu Florian (tatăl lui Alexandru Florian, de la Institutul Elie Wiesel), cerea ca Paul Goma să fie exmatriculat. Pentru Goma, câteva luni mai târziu, urmează arestul și lungul drum al pușcăriilor comuniste, apoi al domiciliului forțat.

 În 1969, scriitorul intra la judecata scriitorilor. Zaharia Stancu îi oferea prima lecție a democrației comuniste: "Un scriitor român, mai ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca și cum ar fi singur pe lume". În 1970 rămâne fără drept de semnătură. Paul Goma publică în 1972, în afara granițelor, cartea Ușa. În Germania, unde apărea Ostinato (1971), se vorbește despre un Soljenițîn român. La Târgul de Carte din octombrie, delegația RSR aflată în Germania protestează față de prezentarea cărții lui Goma și părăsește târgul. În standul gol al RSR, editorul german a prezentat publicului o singură carte: cea a lui Paul Goma. 

În 1971, Dumitru Popescu-Dumnezeu propune excluderea lui Goma din partid. Motivația: "A pus în mâna dușmanului o armă cu care să lovească în patria noastră". Se așază de-a dreapta lui Paul Goma, susținând-l: Mihai Ungheanu, Darie Novăceanu. De-a stânga lui Goma, făcând presiuni pentru predarea carnetului de partid: Ion Horea, Ion Hobana, Nichita Stănescu. (Nichita Stănescu: "Bă bătrâne, tu nu-mi ești prieten adevărat, dacă mi-ai fi, mi-ai da carnetul acela – tu tot nu mai ai ce face cu el - și ne-am duce să bem ceva"). În 1972, Marin Preda nu îi primește manuscrisul romanului În cerc. (Marin Preda: "Ce, monșer, crezi că eu sunt tâmpit, ca Ioanichie, să-ți dau la mână hârtie pecumcă"). Paul Goma pleacă în acel an în Occident (Zaharia Stancu: 'Am primit dispoziție să îți dăm pașaport"), revine în țară în 1973, împreună cu Ana-Maria Goma. La România Literară, însă, nu mai are loc (Dimisianu: "Ce vrei, bătrâne?! Și cu sufletu-n Occident și cu trupul aici, la noi?").

Pe 20 noiembrie 1977, Paul Goma, soția Ana-Maria și copilul lor ajungeau la Paris, unde solicitau azil politic. În 1979 apărea cartea de mărturii Culoarea Curcubeului, iar în 1981 Patimile după Pitești.

Astăzi, Paul Goma se află tot la judecată. Cazul Goma – deschis în deceniile comunite, continuă și astăzi.

Pentru că trecutul este tot mai prezent. Chestiunile în dezbatere valabile atunci ard și astăzi la fel, ca de pildă situația Basarabiei sau falsa dizidență aducătoare de nemeritate merite postdecembriste. Pentru că Paul Goma, ne spune Petru Ursache, "se dovedește a fi un "frate răzneț" care, în modernitate, a transformat doina în eseu politic și blestemul în roman autobiografic, deși trăiește de câteva decenii, și încă după așa-zisa cădere a cortinei de fier, ca exilat la Paris, după terminologia nevoilor curente" (cf. Omul din Calidor, de Petru Ursache, Ed. Eikon, 2015).

Paul Goma rămâne pentru români trăitorul istoriei reale, scriitorul care a făcut din ficțiune mărturie subversivă și din Adevăr o cale spre demnitate. Paul Goma este, din 6 septembrie 2017, și mai singur decât a fost. Ana e în stâlp, se odihnește, în sfârșit.

Foto: Facebook/ Flori Bălănescu