Despre roman: Şi cine este aproapele meu? sau despre puterea de a ierta ( o cronică de Ioan Șimon)

O carte specială şi, în acelaşi timp, tulburătoare, care cucereşte cititorul încă de la primele pagini, este romanul "Şi cine este aproapele meu?", o creaţie de excepţie care dezvăluie calităţile incontestabile ale autoarei şi în arta discursului epic.
O construcţie epică ingenioasă, care îmbină o diversitate de tehnici narative specifice romanului modern dar şi modalităţi de expresie care duc spre o analiză profundă a sufletului uman.
Florentina Toniţă foloseşte cu abilitate introspecţia şi retrospecţia, jurnalul intim, anamneza, reflecţia, secvenţe de povestire în ramă etc.
Însă uimitor pentru o autoare tânără este veridicitatea în descrierea şi înfăţişarea unui mediu existenţial întunecat, cum este cel al detenţiei şi al atrocităţilor săvârşite în perioada comunistă în închisorile de la Aiud şi Piteşti, înfăţişate cu atâta autenticitate încât "ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înţelegere şi creştină iertare", după cum afirmă Simona Modreanu în textul de prezentare de pe coperta IV a volumului în discuţie. Este o carte "despre suferinţa ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce şi-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite" (ca s-o citez din nou pe autoarea textului pomenit mai sus), o lume subterană "în care fiinţa stă să moară de ruşine".
Romanul este structurat în cinci capitole, prezentând destine umane complexe peste care a trecut precum un torent devastator şi transformator agresiunea unui regim torţionar şi degradant. Pe parcursul naraţiunii apare intermitent un "leitmotiv" cu caracter de simbol – cel "al aproapelui", încărcat mereu de semnificaţii care provoacă cititorul să reflecteze. Sensurile lui ne sunt sugerate prin naraţiunea faptelor, dar mai ales prin reflecţiile şi impresiile pe care pictoriţa Maria le notează în jurnalul ei intim – "un jurnal al fericirii" pentru că prin el tânăra jurnalistă se eliberează de povara sufletului şi desluşeşte sensurile vieţii. Ea a găsit "măsura vieţii prin suferinţă", care "o dată trecută prin trup deschide taina dragostei".
Demersul axiologic al operei tinde spre un act soteriologic – o mântuire sufletească şi spirituală care are drept suport credinţa în valorile christice şi ale umanului. Eroii cărţii ajung la o renaştere morală, la un echilibru superior al existenţei prin iertare şi iubire. Chiar şi un torţionar poate fi mântuit şi renăscut spiritual prin pocăinţă şi căinţă; aşa este cazul călugărului Teodosie, fost torţionar al închisorii de la Aiud. Teodosie, fiul unui tâmplar din Craiova, a fost arestat în 1948, pe când era student la Medicină pe motivul că în timpul unui curs le vorbise colegilor despre Duhul Sfânt. Dus la închisoarea de la Piteşti, a suportat bătăile cumplite, care nu l-au doborât dar a cedat torturilor psihice. Eugen Ţurcanu, şeful torţionarilor de la Piteşti, s-a folosit de slăbiciunile lui şi i-a oferit privilegiile de care beneficiau deţinuţii din comitetele de agresori. Astfel a devenit unul din cei mai temuţi torţionari din închisoarea de la Piteşti, torturând în special studenţii. După căderea comunismului, urmărit şi hăituit de Securitate, s-a călugărit iar duhovnicul său, tot un fost deţinut, singurul care îi cunoştea trecutul întunecat, i-a încredinţat canonul mărturisirii. Emoţionant este mai ales destinul călugărului Paisie, pe numele de mirean Petrică Scurtu, deţinut şi duhovnic al închisorii, care a transformat puşcăria „într-o oază de linişte pentru cei care în libertate ucideau, furau sau înşelau”. Aceştia, pe măsură ce-şi ispăşeau pedepsele, deveneau adevăraţi rugători iar odată ajunşi în libertate erau căutaţi şi cercetaţi de creştini de pretutindeni.

(textul integral, pe http://www.miscarealiterara.ro)

EXPOZIȚIA noastră. Sau când copiii rămân oameni mari!

La expoziție i-am descoperit altfel decât îi știam. Maturi, curajoși, jucând în firescul lor un joc al culorii care trece ușor de la intenție la manifestare, de la nuanță la încrustări adânci pe retina dornică de frumos. Totul e clar, ce vezi nu uiți, ce simți nu lași să treacă fără să te bucuri cu adevărat. Asta a fost expoziția de vineri, 29 noiembrie 2013, de la City Gallery, unde am expus lucrările pe sticlă ale copiilor de la Atelierul de Artă decorativă, pe care îl coordonez de ceva timp în cadrul clubului La Nistorică.
Expoziția noastră a fost, cum spunea pictorul Corneliu Dumitriu la vernisaj, un experiment. Un mod de a demonstra că în artă nu există vârstă, școală, rigori sau studii înalte. În artă există sinceritate. Atât.
Am pornit acest curs de Artă decorativă (pictură pe sticlă), în 2011, cu temeri imense. Ce să îi învăț pe copii? CUM să îi învăț? Cum îmi voi da seama că e bine ceea  ce fac? Întrebări pe care le-am uitat pe parcurs, probabil când am înțeles că arta se întâmplă pur și simplu. Așa că am început să lucrăm. Doar să lucrăm! Să scotocim împreună, să experimentăm împreună.
Am descoperit la copii idei fantastice, mi-au oferit lecții de artă autentică prin modul lor de a vedea sticla, culoarea, perspectiva. Prin felul lor de a se raporta la pictură.
M-a bucurat Cristian (6 ani), care, lucrând cu pasta de contur, se minuna de lucrarea lui. Făcuse un model ornamental, un fel de spirale de care nu părea foarte încântat, dar pe care acum le ”încălzeam”, cum spunem noi, cu puncte fine. Cristian puncta mărunt, ca un dans, pe marginea spiralelor. Aproape de jumătate, l-am auzit exclamând: "Doamna, de când așez punctele astea la spirale, în urmă parcă se întâmplă o magie, atât de frumoase se fac!". Ce bucurie mai mare să îți dorești? Cristian e uimitor tocmai prin firescul cu care simte arta, indiferent de forma ei.
Alex e altfel. Are 8 ani și a fost, mi se pare, primul meu cursant, în 2011. Îmi amintesc cum am făcut împreună o ikebana. Parcă am crescut împreună. Alex are o claritate a propriei personalități pe care rar o întâlnești. Un copil interiorizat, dar nu de genul timidului, ci mai degrabă al științei despre sine. Curajul la Alex nu este o formă de înaintare, ci de consolidare a eului. Are o cumințenie pe care o exprimă fidel în modul de a se exprima artistic.
Miruna. Miruna are 16 ani si este o minune. O știu de când era la grădiniță. Cânta minunat atunci, cântă divin astăzi. Dar în arta decorativă este aproape un… fenomen ( nu mi-a venit alt cuvânt acum!). Dacă s-ar omologa ca formă de terapie, stilul Mirunei ar avea un succes garantat la persoanele care au nevoie de ordine interioară, de autocunoaștere. Miruna este omul care va reuși în viață nu pentru că învață bine, muncește enorm sau are conștiința propriei responsabilități, ci pentru ce este ea: un copil cu o energie atât de fină și de curată, că simți cum te furnică până în vârful degetelor nevoia de frumos.
Oana, la 13 ani, este o efervescență continuă, dar fără pericolul de a eșua sau de a degenera. Grăbită și totuși capabilă de autocontrol, clară în alegeri dar dispusă la schimbări atunci când sugestiile îi vin în întâmpinare, Oana te susține fără să îi ceri de două ori un lucru. Primește idei, dar le transformă pe parcurs și le transpune în stilul propriu, fără să se abată însă de la estetic și armonie.  O viziune clară, simplă, fără complicații.
Andreea are lumină și liniște. 15 ani. Are curaj, dar curajul provocărilor mai degrabă decât al inovației. Nimic nu îi pare imposibil, provocarea capătă o notă personală pe care apoi o nuanțează cu propria intuiție artistică. Andreea, ca și Miruna, se bucură de puștii ghiduși din jurul ei, îi protejează, îi încurajează. 
Și copiii mai noi, fiecare cu minunea lui: uimirea și zâmbetul angelic al Ștefanei, neobosita vervă a lui Ayleen, domnișoria și pisiceala plăcută a Anei Lhea, năstrușnicia gălăgioasă a lui Gabriel, tăcerea veselă a lui Tudor, alura de prințesă a Alexiei, agitația năucitoare a lui Pavel, seriozitatea Adelinei… Și copiii de la Mini-Centrul Casa "Ruxandra", cărora le mulțumesc din suflet că mi-au stat alături, că m-au sprijinit chiar, atunci când trebuia să mai potolim năzdrăvăniile celor mici. Sund mândră de realizările lor, de lucrările frumoase și atât de atent muncite de Gabi, Petrică, Elena, Mihai și Florin!
Expoziția noastră a fost o sărbătoare. Poate cea mai frumoasă întâmplare a mea din ultimii ani. Pe lângă cărți, pe care nu le-am exteriorizat, nu le-am mărturisit îndeajuns… Chiar dacă mi-s dragi.
Sunt recunoscătoare și mulțumesc tuturor celor care mi-au îngăduit să le fiu alături și să făurim împreună un miracol artistic.
Voi consemna aici cuvintele rostite la vernisaj de pictorul Corneliu Dumitriu, a cărui artă o admir sincer și necondiționat:
"Mă simt onorat. Sunt foarte impresionat de expoziția pe care ați făcut-o, copii! Este pentru mine exemplul că cei mari, dacă reușesc să stea cuminți în jurul celor mici, ies lucruri extraordinare. Mintea adevărată este la voi. Voi să știți că cel mai important lucru pe care trebuie să-l găsiți este să vă găsiți pe voi înșivă. În voi este talentul. Să nu imitați pe nimeni! Fiecare dintre voi este cel mai important om din lume, din univers. Asta este cheia. Pictura este o problemă de iubire de ceea ce faci.
Galeria mea se simte onorată de prezența voastră și a  distinșilor voștri părinți și profesori, și bunici. Sper să vă placă și vouă ce-ați făcut. Să vă admirați unul pe celălalt, să vă iubiți, să continuați munca.
Eu vă mulțumesc foarte mult că ați venit.
Este un experiment care îmi aduce o foarte mare bucurie. Există aici lucruri de valoare, autentice. Iar voi ați învățat să aveți în universul vostru, în ambientul pe care îl aveți acasă, să aveți obiecte făcute de voi.
Vă doresc să fiți sănătoși, să creșteți mari, nu neapărat să vă faceți pictori, Doamne ferește!, dar aș vrea să subliniez importanța artei plastice în dezvoltarea unui copil. Se spune că un copil care desenează este de câteva ori mai inteligent decât un copil care nu desenează, pentru că are aplicația a ceea ce are de făcut, și are responsabilitatea faptei sale prin eșecul pe care îl are, sau să reușească, și consid că ce se întâmplă aici este un lucru foarte bun". 

Vernisajul a avut loc vineri, 29 noiembrie, ora 17.00, la City Gallery

Au expus: Miruna Buza, Andreea Moldovanu, Alexandru Cotoi, Oana Tabultoc, Ștefana Tincu, Ayleen Ivasciuc, Ana Lhea Arcalianu, Gabriel Șobachi, Tudor Apostoae, Alexia Păpădie, Cristian Pușcașu, Pavel Dascălu, Adelina Rusu, Raluca Lucaci, Ioana-Alexandra Ciubotariu și copiii de la Mini-centrul Casa ”Ruxandra”: Gabriel Goczi, Petrică Goczi, Elena Tibel, Florin Tibel, Mihai Tibel.
(Foto: ebotosani.net, Facebook, Stiri.Botosani.ro)
(Video: Gabi, explicand procesul creatiei!)
(Miruna, delicata si... stralucitoare)
 
(Oana se joaca, si ea, in muzica si culoare)

Despre "Forma păsării", în Convorbiri literare

Pentru Florentina Toniță poezia, în "Forma păsării", este ca o radiografie, sau, mai bine, ca o descriere si totodată analiză în cuvinte si imagini din cuvinte a stărilor ei de suflet, a felului în care se vede pe sine (ca parte a universului înconjurător) si cum vede lumea.
Cînd, în 2003, am ales după jurizările de la concursul "Porni Luceafărul", de la Botosani si Ipotesti, poeziile ei (care, ulterior, au devenit volumul de debut, "Lacrimi de nisip"), am fost atras, între altele, si de felul în care scria despre asteptare, sperantă, dragoste, dar si despre dansul continuu al clipei între palpabil/ creator de senzatii si incertitudine.
Acum, peste ani, apare si creionarea din cuvinte a pierderilor/ renuntărilor si dezamăgirii în "ecuatia" scrierilor autoarei. Si sînt "primate" firesc de sufletul ei, ca si o altă fată a realitătii în care prietenii pot să se nască "pe hîrtii imaginare" si poti vedea duminica, în fata bisericii, cum „un om în genunchi/ adună iertări de prisos” si, undeva la "hotarele timpului", cînd din "pragul casei/ tata îsi ia rămas bun" si jocurile copilăriei rămîn undeva, "ascunse în zid", cînd…
Dar sînt si îngerii. Fîlfîitul miscării aripilor lor se simte parcă cel mai mult în poem, mai puternic decît dezamăgirea, mai puternic decît "lectia tristei iubiri".
O carte a unei autoare sensibile si talentate.
Dar să încheiem spunînd, în ton cu volumul Florentinei Tonitță, că dincolo de "forma păsării ca o/ întîmplare în lanturi", din atîtea si atîtea întîmplări pe care nu le poti uita si le "prinzi" în "lacrimi de nisip", "nu e putin lucru să existi", să iubesti si să simti lumea ori cum "buzunarul cu pere răscoapte alungă zorii obositi", ori cum…
(Marius Chelaru, in Convorbiri literare)

MĂRTURISIRI: Despre Părintele JUSTIN PÂRVU, cu Ieromonahul Siluan Antoci

Florentina Toniță: Care este prima imagine pe care o aveți cu Părintele Justin Pârvu? Ce impact a avut prezența acestui mare om asupra Sfinției Voastre?

Ieromonah Siluan Antoci: Cu mare bucurie vorbim despre Părintele Justin și gândul la el ne face să ne smerim, privind la el ca la un stejar, privind la el ca la un munte, privind la el ca la un mare Avvă pe care l-a avut Moldova noastră. Despre Părintele Justin am auzit de la o vârstă foarte fragedă - aveam 15 ani - de la un bătrân din satul Sulița, de la noi din Botoșani, moșul Toader Crețu. El mi-a spus: “Măi copile, în Neamț sunt mari părinți, sunt și din Botoșani, Părintele Cleopa… Dar la Petru Vodă este un părinte căruia călugării din obște îi spun Bătrânul. A făcut mulți ani de pușcărie”. Și am rămas cu gândul la Bătrânul, cum mi-a spus moșul Toader…

-În ce an se întâmpla asta?
-În anul 1995.

- Părintele Justin era deja la Petru Vodă, era înființată mănăstirea…
- Era înființată mănăstirea… Era acolo, cu câțiva părinți. După ce am ajuns la Mănăstirea Pângărați, bineînțeles că am vrut să îl văd și eu pe Bătrânul de la Petru Vodă. Și imaginea despre Părintele Justin este imaginea aceea despre Marele Bătrân luminos, dar în același timp privea la noi, copiii care eram de 15-16 ani, cu mult drag. Cred că privea la noi și se vedea pe Sfinția Sa. Pentru că și el a început călugăria foarte de tânăr, cum ne-a spus el, și o mare bucurie a avut când ne-a văzut în hainele călugărești. Nouă nu prea ne stăteau hainele călugărești bine, eram micuți, dar nu pot să uit chipul Părintelui plin de bucurie și de dragoste. Începând din acea toamnă - pentru că într-o toamnă am fost prima dată la Părintele Justin, împreună cu părintele nostru stareț, Părintele Teofil, care era fiu duhovnicesc al Părintelui Justin - din acea toamnă am început să merg mereu la Părintele, fiind și la Seminar mergeam de câte ori aveam ocazia. Și întotdeauna, Părintele fiind atunci și mai tânăr, am descoperit și am văzut la el pe Marele Bătrân și pe copilul fără de răutate. Asta este prima imagine. 

Au urmat multe discuții folositoare, multe întâlniri duhovnicești. Multe lucruri am învățat de la Părintele, în primul rând aplecarea spre jertfă și dragostea de om. Atâta răbdare întruchipată, atâta iubire, atâta îngăduință… Puteam să stăm la el o oră, două, trei… și nu se ridica să spună  “Părinților, gata!”. Se bucura ca un copil, ne lua la trapeză, ne binecuvânta, ne mai făcea câte o rugăciune… Și toată starea de prezență a Părintelui Justin ne făcea să fim ca în Grădina Raiului! Uitai de tine, uitai de timp, uitai de toate. Aproape uitai de ce ai venit. Numai ascultându-l, numai uitându-te la el, numai gândindu-te că undeva în Neamț, în munți, trăiește un Mare Bătrân care are deschisă ușa pentru tot omul! Care are bucuria jertfei... Pentru că bucuria jertfei pentru aproapele este o mare Taină a lui Dumnezeu. Părintele avea această bucurie. Și spunea un părinte odată: “Nu știu cum se face, că de câte ori mă apropii de Părintele Justin Rugaciunea minții începe să curgă în inima mea! Numai cât mă apropii!”. Atunci nu mi-am dat seama, dar mai târziu am înțeles că Părintele avea această rugăciune pe care o rostea tot timpul și pe care, bineînțeles, a învățat-o în marea Academie a suferințelor – temnițele comuniste…

“Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam!  Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Justin!”

-Era picătura aceea din ocean – care era în Părintele - și care se împrăștia, se manifesta în tot ce era în jur?
-Adevărat. Nu uit un cuvânt al Părintelui Ioanichie Bălan... (Am avut fericita ocazie să merg la Părintele Justin cu Părintele Ioanichie Bălan, cu Părintele Teofil, starețul Mănăstirii Pângărați, cu Părintele Vichentie de la Manastirea Secu, mai mergea Părintele Antim, care astăzi este la Bistrița…). Și la un moment dat, când am coborât din mașină, zice Părintele Ioanichie: “Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam!  Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Iustin”. 

Și cu adevărat, rugăciunea Părintelui Justin însuflețea totul, împrietenea totul. Părintele Justin era ca patriarhul Avraam… Un călugăr dacă era scos din mănăstire, știa că la dânsul găsește o bucată de pâine, găsește o chiliuță, găsește un cuvânt de întărire. Și îi dă nădejde. Mare lucru cineva să îți dea nădejde! O măicuță, un om bolnav, o femeie cu copii… Toți! Părintele Justin, și cu dreapta și cu stânga împărțea. Un om al milosteniei extraordinar! Nu se uita când dădea. Zeci de cazuri am văzut când Părintele punea mâna în buzunar și cât scotea atât dădea. Nu se uita, scotea și punea în mâna ta. Eram la seminar și nu duceam lipsă, dar el tot timpul ne dădea un bănuț. Faptul că el avea dragostea asta pentru noi, de a fi ca noi. Deși îl priveam ca un munte, el era ca un frate, era printre noi, trăia tinerețea noastră, trăia începutul monahismului. Și vedeți că în jurul lui s-au dunat atâția părinți și atâtea măicuțe, pentru că Părintele s-a pus în viața fiecăruia. Și fiecare dintre părinți, dintre maici și chiar dintre credincioși l-a simțit pe Părintele prezent în necazul lui, prin rugăciune, l-a simțit pe Părintele Justin prezent în nevoința fiecărui călugăr. Pentru că viața monahală este o viață care îl slujește pe Dumnezeu, și o viață frumoasă, și gândindu-te la Părintele Justin mergeai mai departe. Chiar dacă mai scăpai Sfânta Cruce jos, o luai din nou numai gândindu-te la Părintele care atâția ani de zile a dus cu sine Crucea atâtor greutăți și atâtor nevoințe fără să cârtească. Părintele a fost acel stejar la umbra căruia am crescut cu toții și ne-am bucurat de umbra lui, de măreția lui, de trăinicia lui. Părintele era omul pe care l-aș putea numi un erou. Pentru că avea un eroism continuu al nevoințelor, al iubirii de neam, al iubirii de Hristos…


(Părintele Justin Pârvu)

-Un eroism care ar trebui să fie starea noastră firească, a tuturor…
-Lumea are nevoie de eroi! Trebuie să fim eroi în lupta cu păcatul, în lupta cu forțele întunericului, în lupta cu trupul, cu lumea aceasta care caută să-L scoată pe Hristos din viața noastră. Ori Părintele era acela care Îl aducea pe Hristos. La dânsul dacă cineva dorea să se căsătorească și nu putea sau nu avea bani, Părintele îi oferea totul: Biserica, sala de mese să facă nunta… De dragul lor, sau să nu trăiască în păcat, Părintele îi căsătorea… Astfel el aducea pe Hristos în viața fiecăruia… Alunga păcatul, pe tineri îi încuraja să rămână în țară. Se gândea și la viitorul țării. Încuraja nașterile de prunci. Ajuta. Omul acesta nu dădea numai sfaturi, el ajuta pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Azilul pe care l-a făcut, copiii pe care i-a crescut… A arătat tuturor că Biserica nu este numai cea care cere de la oameni, ci și aceea care dăruiește oamenilor. Și el a dăruit destul, și Dumnezeu i-a dăruit mari haruri. S-a dăruit în primul rând pe sine, și din ce Dumnezeu i-a dat mereu a dăruit. A ajutat pe mulți credincioși. Cuvântul Părintelui Justin a fost un cuvânt ascultat, un cuvânt plin de har. Te rușinai ascultând sfaturile Părintelui Justin, te smereai numai privind la nevoința sa… 


-Ați cunoscut oameni a căror viață să se fi schimbat total? Atei, oameni care au fost departe de Dumnezeu și care, după ce l-au întâlnit pe Părintele Justin, viața lor să devină cu totul alta?
-O, sunt mulțimi! Foarte mulți care au mers pe drumul monahismului, cei care s-au căsătorit și care s-au jertfit prin naștere de prunci și se jertfesc prin creșterea și educarea acestora în spiritul ortodox… Atâta misiune  a făcut Părintele și atâtea suflete a dus la Hristos, încât sunt nenumărați aceia care l-au avut pe Părintele drept omul care i-a aruncat în scăldătoarea Vitezda. Și toți aceștia, cunoscându-i Bunul  Dumnezeu pe fiecare în parte, au făcut ca la înmormântarea Părintelui să fie atâtea mii de oameni, și fiecare dintre cei prezenți acolo avea ceva de la Părintele Iustin, avea un dar de la el. În primul rând darul apropierii de Hristos. A fost omul care a deschis ochii noștri după Revoluție și ne-a spus și ne-a arătat frumusețea jertfei și frumusețea de a trăi în jertfă. Ne-a arătat frumusețea iubirii de neam. Părintele întotdeauna s-a aplecat cu dragoste spre neamul românesc și cred că de multe ori a plâns în taina inimii. Era foarte îngrijorat că familia este atacată, tineretul merge în străinătate, își formează acolo familii și uită de neam, de pământul acesta binecuvântat. Mulți tineri au plecat. Dar Evanghelia ne spune: “Puțin aluat dospește toată frământătura”. Cei rămași, avându-l pe Părintele Justin în inima lor și în cugetul lor cu învățăturile lui, acești puțini oameni sunt convins că vor participa la învierea neamului românesc. Pentru că avem nevoie de o înviere a neamului românesc. Avem nevoie ca cineva să se aplece și spre amărâtul acesta de român, cum  îi spunea Părintele Justin, românul acesta chinuit și batjocorit în toată lumea.

Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă

-Pentru cei care au rămas, cât de greu este să îi urmăm Părintelui Justin? Mă refer pe de o parte la preoți, în special la preoții de mir, prin care oamenii iau contact mai des cu Biserica. Am văzut preoți care încă din perioada în care Părintele Justin era bolnav – când parcă se formase o comunitate indiferent cât de departe sau de aproape erau de Petru Vodă – preoți care și-au schimbat un pic discursul, predica. Se simțea spiritul Părintelui Justin, vorbeau un pic mai clar oamenilor, mesajul era mai curajos, recunoșteam chiar argumentele Părintelui Justin… Pe partea cealaltă, cât de greu este pentru noi să îi urmăm Părintelui în jertfa pe care ne-a arătat-o?
-Părintele și cât a trăit a ajutat multe biserici de mir. Zeci de biserici, fără să ceară ceva. Dar eu cred că Părintele Justin, și la adormirea sa, prin trupul său care după patru zile de căldură a rămas neschimbat, la sfinte moaște, prin ziua înmormântării care a adunat în jurul său atâția preoți și care a fost o zi pascală, o zi de Paști, Părintele Justin a arătat încă o dată, prin harul Lui Dumnezeu, că viața sa și tot ce a făcut  a făcut pentru Hristos. A arătat și preoților care poate se îndoiau de trăirea sa, de ceea ce a lucrat el… La acel lucru contribuie și multele clevetiri ale oamenilor – căci au fost și oameni care nu l-au iubit, care l-au clevetit, l-au vorbit de rău, Dumnezeu îi cunoaște pe fiecare… Dar ce s-a întâmplat imediat după adormirea sa i-a făcut pe mulți preoți să își schimbe atitudinea: Da, Părintele Justin este un sfânt! Nu puteai spune altceva dacă vedeai trupul sau exact ca la un sfânt, degaja în jurul lui atâta pace… Unii poate îl mai judecau… Dar vâzând ce s-a întâmplat s-au întărit în credința în Hristos, care a arătat că Părintele a fost un om al lui Hristos. Poate erau îndoielnici, ca sfinții apostoli… Ne bucurăm, și chiar mă bucură mult că sunt mulți părinți care vestesc și arată lumii că din țărișoara asta a noastră atât de hulită de mulți s-a ridicat un mare bărbat, mare sfânt al bisericii, dar s-a ridicat, cum am spus, un erou care a știut să lupte și a biruit. Prin trecerea la cele veșnice Părintele Iustin a arătat lumii că prin harul lui Hristos a biruit boala, temnița, clevetile celor care nu l-au iubit. Iubirea încă o dată a biruit! Cum spunea apostolul: “Dragostea nu cade niciodată”. Rămânem cu amintirea aceasta a Părintelui Justin: Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă.

-Să nu trecem peste faptul că Părintele până în ultima clipă a vieții sale a vorbit despre sfinții mărturisitori din închisorile comuniste și că a avut un rol esențial în cunoașterea sfinților închisorilor. Chiar Părintele spunea că Dumnezeu l-a lăsat să trăiască până târziu pentru a împlini această misiune de scoatere la suprafață a sfințeniei celor care au murit pentru Hristos. Cei care au rămas după Părintele Justin își asumă mai departe această misiune?
-Dacă ne gândim la fiii duhovnicești ai Părintelui Justin și la mănăstirile întemeiate de Sfinția Sa, vedem că există această misiune dată lor. Și nu numai lor. Întregului român! Cel care simte românește și simte în Hristos nu poate fi indiferent la jertfa fraților lor. Numai cine nu e român nu se apleacă cu dragoste asupra jertfei acestor sfinți care sunt noii mucenici. S-a scris mult, și mai este loc, despre cum au trăit în temnițe. Oamenii aceia au trecut prin regim de exterminare, dar au trăit numai prin harul lui Dumnezeu. Pentru noi i-a lăsat Dumnezeu să trăiască, să arate lumii întregi că în România a curs sânge și lacrimi, că pe pământ românesc au fost mucenici și sfinți. Asta a arătat Părintele Justin. Trebuie să continuăm cu toții lupta aceasta de a arăta lumii, prin smerenie, nu prin lucruri lumești, că sfinții aceștia au fost și sunt încă cei care la momentul actual reprezintă România; suferința lor ne reprezintă, sângele lor, lacrimile lor, reprezintă adevărata structură a poporului român. Domnul Nicolae Purcărea spune în carte sa, “Urlă haita”, că au fost închiși 3.000.000 de români de sistemul comunist…

-Un număr care îl depășește pe cel al victimelor unui război…
-Desigur! Și acești 3.000.000 au fost spuma: profesori, doctori, preoți, călugări, maici… În suferința lor, iată, prin harul lui Dumnezeu au rămas pe pământ să  sădească în noi dragostea de sfinți. Pentru că respectându-i pe sfinți Îl respectăm pe Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii Lui Dumnezeu. La Mănăstirea Diaconești câte cărți ziditoare au editat, Ioan Ianolide, Nicolae Purcărea... Toate au avut binecuvântarea Părintelui Justin. La Poarta Albă, la Aiud… Toate colțurile țării, românii sunt chemați să își cinstească martirii. 

-Vor fi canonizați?
-Bineînțeles că vor fi canonizați la momentul potrivit! Ei sunt sfinți în fața lui Dumnezeu. La momentul potrivit vor fi canonizați, dar nu vorbind de rău Sinodul sau ierarhia. La momentul potrivit ierarhii noștri vor hotărî și canonizarea lor. Când va îngădui Dumnezeu. Nu trebuie să judecăm pe cei mai mari. Fiecare este chemat să răspundă în fața propriei conștiințe de bun român și de creștin. Dacă o are! Să ducem mai departe Testamentul lăsat de Părintele Justin, a fost dorința lui cea mai mare. A vrut să nu se aștearnă praful și uitarea și iar să îi martirizăm pe mucenici, prin uitarea noastră… Sângele care curge spală păcatele neamului, pentru că ei au suferit pentru tot neamul. Spunea Părintele Papacioc: “Ne mângâiam cu gândul că suferim pentru Hristos”. Păi nu acesta este gândul mucenicilor? Când erau bătuți… Sufereau pentru Hristos! Nu sunt sfinți? Nu sunt martiri? O picătură din jertfa lor să avem și noi, în fiecare.

Părintele Justin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români!

-La final, oferiți-ne un sfat duhovnicesc. În afară de cărțile despre Părintele Justin, în afară de învățăturile pe care mulți le-au luat în timpul vieții Sfinției Sale, este Părintele Justin un mijlocitor al rugăciunilor noastre, un purtător al rugăciunii către Dumnezeu?
-Eu cred că ce a făcut Părintele pe acest pământ face și înaintea lui Dumnezeu: mijlocește pentru noi. Fie că noi îi cerem asta, fie că nu cerem. Dragostea cu care l-a iubit pe Dumnezeu și pe aproapele merge cu el până dincolo. Sunt convins că el, acolo, așa cum a ajutat aici, ajută pe fiecare dintre cei care se străduiesc să îl urmeze pe Hristos prin iubire de jertfă, prin dragoste, prin împlinirea sfintelor porunci. Un om care a iubit atât de mult, să nu mai iubească după trecerea la cele veșnice? Cu atât mai mult cu cât nu mai are greutatea trupului… Și spunea atât de frumos Mitropolitul Bartolomeu Anania într-un cuvânt: “A purta trupul omenesc este un canon!”. Părintele Justin a scăpat de canonul acesta, de a purta trupul omenesc. Și cu siguranță mijlocește pentru noi, dar așteaptă și de la noi ceva. Ne vrea și pe noi eroi, nu niște plângăcioși! Cum spunea Părintele Arsenie: ce facem noi dacă suntem niște plângăcioși? Și Părintele Justin pe aceeași linie merge, e linia eroismului. Vrea ca noi să mergem în continuare în lupta cu patimile, să scoatem din noi egoismul și mândria, și toată răutatea patimilor. 

Nu în ultimul rând, să nu uitam de jertfa pentru aproapele și pentru țărișoara asta. Părintele așteaptă și de la noi ceva. Nu noi tot așteptăm ca sfinții să facă totul! Și acum, după ce a plecat la cele veșnice, tot el să se roage, tot el să facă? Și noi așteptăm… Ce așteptăm? Trebuie să punem în practică ce ne-a învățat. Cei care l-am cunoscut avem mare răspundere, în fața lui Dumnezeu în primul rând.
Toți cei care l-am cunoscut trebuie să împlinim milimetru ce ne-a învățat Părintele! Adică TOT. Altfel nu ne putem numi nici ucenici, nici fii duhovnicești, nu ne putem numi nici măcar români! Părintele Justin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români! Românul adevărat este… Părintele Justin, el este un român adevărat! Prin viața lui, prin trăirea lui, a arătat ce înseamnă să fii român adevărat: iertând, iubind, miluind, rugându-te…


(31 august 2013, Mănăstirea Agafton)


FOTO: Părintele Siluan Antoci (primul din stânga-sus) alături de Părintele Justin Pârvu și alți tineri părinți (din arhiva ierom. Siluan Antoci)

"Sunt o babă comunistă" sau de ce filmul lui Stere Gulea rămâne doar un titlu de roman și atât


Un titlu savuros chiar și pentru cei – mulți – care nu au citit romanul omonim al lui Dan Lungu, o distribuție de excepție, de la Luminița Gheorghiu până la apariția aproape meteorică a Valeriei Seciu, o temă ofertantă pentru cinematografie, comunismul românesc fiind încă, la mai bine de două decenii de la prăbușirea sa, prilej de dispute, spaime sau nostalgii.
Și totuși, spectatorul pare (con)strâns într-un scenariu care folosește textul cărții drept pretext pentru o poveste dacă nu străină cititorului de carte, surprinzătoare prin subțirimea limbajului și lipsa elementelor noi, într-un segment scormonit în anii din urmă - și au făcut-o cu profesionalism – regizori precum Cristian Mungiu ("Amintiri din Epoca de Aur") sau Corneliu Porumboiu ("A fost sau n-a fost"). Adăugăm flagranta previzibilitate a personajelor, de la încadrarea în clișeele comuniste – Ceaușescu ne-a dat case, serviciu etc. – până la tradiționalele scene ale românismului provincial - țuica, mizeria și limbajul strident, comun, voit mediocru (vezi scena în care Emilia și sora ei – interpretate minunat de Luminița Gheorghiu și Anca Sigartău – discută despre banii de care Emilia are nevoie pentru a face față vizitei fiicei care se întoarce din America. Lungimea scenei, căderea în derizoriu prin prezentarea la nesfârșit a ventilatoarelor și aparatelor de masaj de tot soiul produce un joc gratuit, o suprasaturație comercială care iese din limbajul estetic al filmului și naște – cu vulgaritate -  un soi de cotidian care nu justifică ponderea ce i se oferă).
Voit sau nu, regizorul menține suspansul în legătură cu anul în care se pretrece acțiunea, însă ambiguitatea nu poate legitima amalgamul creat în mintea spectatorului. Dacă inițial atmosfera pare să se așeze confortabil în primii ani de după 1989 – griul orașului, interiorul apartamentului ornat cu elemente care par uitate din anii comunismului - aparatul de țânțari procurat parcă pe sub mână, carpete și macrameuri etc., muzica de la radio, samsarii chinezi, criza mondiala și căderea domeniului imobiliar duc lejer și fără tăgadă spre anii 2010. Sunt amănunte, tușe aparent neînsemnate, dar care scad credibilitatea și încrederea privitorului în povestea de pe ecran.
Asta nu înseamna că Stere Gulea nu a reușit un întreg omogen, însă accentul  pe regie, în dauna textului folosit, cum spuneam, drept pretext, ridică semne de întrebare dacă nu cumva prețiozitatea titlului (romanul "Sunt o babă comunistă" trimite din start la o notorietate națională și internațională mult clamată în anii din urmă) nu a fost decât o strategie de marketing și mai puțin punerea în valoare a unei cărți și, în consecință, a unui scriitor. Cartea lui Dan Lungu pare să fie, pentru cititorul ei, o unealtă în mână regizorului și a scenariștilor, o unealtă care s-a dovedit a fi mai eficientă decât orice altă formă de promovare.
Textul lui Dan Lungu pare bruiat cu bună știință de o poveste specific românească: o familie în postcomunism, capitalismul păgubos și puterea de sacrificiu a părinților în slujba copiilor, chiar dacă asta include și afaceri cu mafioții. Un text lăsat în penumbră, deși se anunța a fi o sursă inepuizabilă pentru un scenariu strălucit.   
Excelent jocul actorilor, deși Luminiței Gheorghiu, așteptată cu "sufletul la gură" de spectatori, nu i se oferă suficient spațiu de joc, personajul Emilia rămânând blocat într-o nostalgie postcomunistă, stare care rupe deseori ritmul și încetinește acțiunea filmului, o acțiune și așa împărțită între amintiri și lumea prezentă, căreia Emilia pare să îi facă față cu greu. Forța actoricească se topește pe parcurs, personajul cumințind parcă izbucnirile ce păreau că se nasc la început. Susținută însă de Marian Râlea, soțul hâtru, înțelept fără să arate, răbdător și descurcăreț, Luminița Gheorghiu conturează pentru public eroina des întâlnită și înainte, și după 1989: mama care ține frâiele casei, femeia capabilă să poarte fără să se plângă toate greutățile care apar. Lipsesc, din păcate, trăirile interioare atât de așteptate și pe care regizorul le rezolvă în aceeași repetată notă nostalgică și ușoară, care sfârșește într-un sentimentalism dăunător filmului și primejdios mesajului către spectator.

Hotărârea lui Stere Gulea de a se menține în zona nostalgică a comunismului se întrevede și în refuzul de a dezvolta scena în care Doamna Stroescu (Valeria Seciu), aflată la cina oferită în cinstea lui Alice și a lui Alan, încearcă o polemică timidă legată de ce a însemnat comunismul pentru o parte a societății românești, și anume intelectualii. Polemică pe care regizorul pare că o stinge înainte de a-și atinge scopul. De altfel, o polemică ce nu pare să zdruncine deloc convingerile Emiliei.

"Sunt o babă comunistă" este un film așteptat care, dacă nu s-ar fi făcut, ar fi trebuit inventat, ca să parafrazăm o celebră zicere.  Însă dincolo de așteptări rămâne o neîmplinire: aceea că nimic nou nu s-a produs și că, fără a minimaliza efortul regizorului și al actorilor, filmul lui Stere Gulea rămâne un titlu de roman și atât.

 

Regia Stere Gulea
Scenariul Stere Gulea, Lucian Dan Teodorovici, Vera Ion
Distributia:
Luminiţa Gheorghiu  -  Emilia
Marian Râlea  - Ţucu
Ana Ularu  -  Alice
Collin Blair  -  Alan
Valeria Seciu  -  Dna. Stroescu
Tania Popa  -  Aurelia
Anca Sigartău  -  Sanda
Coca Bloos  -  Maricica

Vivi Drăgan - imagine
Doina Levinţa - costume

 

 

E mai aproape decât credem!

Slujba s-a terminat și creștinii ies luminoși de pe poarta bisericii. Este sărbătoarea Schimbării la față a Domnului. Curtea se liniștește și, din pacea ivită, răsar copiii nerăbdători să înceapă Școala de Vară la Biserica Vovidenia. Unii la pictură, alții la engleză. Noi... nici de una, nici de alta! Noi ne jucăm! Inventăm povești, facem exerciții de dicție, de improvizație, de autocunoaștere și de scotocire a minții. Mizăm pe spontaneitate, concentrare, mișcare, atenție.
Astazi citim o povestire veche: "Răscoala florilor". Avem un personaj, Vântul, care le corupe pe florile din grădină, șuierându-le în ureche că se lasă stăpânite, că sunt sclavele grădinarului, care face ce vrea cu ele. Iată, le ține legate de bețe! Vântul le promite libertatea: va veni la miezul nopții și le va elibera! Și la miezul nopții, furtună mare în grădină. Florile erau fericite: vor scăpa de sclavie! Furtuna nu era singură, ci însoțită de o ploaie mare. Florile și-au rupt legăturile, toți aracii sunt la pământ. Dimineața, imagine dezolantă: florile rupte, una cu pământul, bolnave și abia sufland în mâlul din grădină. Grădinarul a rămas mut în fața nenorocirii. Replica de final este: Când lipsește educația, totul se sălbăticește și atunci vine ruina.
Desenăm Vântul și vorbim despre el, încercând să vedem personajul. Îl facem urât? Hotărâm că nu. Într-un om urât nu avem încredere, chiar dacă ne promite libertatea. Îl "facem" frumos deci. Fetele îl "îmbracă" cu pelerine colorate, desenul prinde viață parcă, ochii strălucesc și povestea începe să ne cuprindă.
-În orice zi ne poate apărea în față un om care ne promite salvarea, chiar și atunci când nu avem nevoie să fim salvați. El este bine îmbrăcat, zâmbește, dar nu îl cunoaștem și nu trebuie să avem încredere în el. Puțini sunt cei în care să ne încredem...
-Mama, tata, frații, surorile..., spune Andrada.
-Doamna învățătoare!, completează Mihaela. Sau părintele...
-Și în Dumnezeu trebuie să avem încredere!, spune încet Adelina, care e cea mai mică, dar fetele sar repede cu vorba.
-Eeeei! Pe Dumnezeu nu Îl vezi! Noi vorbim aici de cei pe care îi poți vedea!
-Dar... Pe Dumnezeu Îl poți vedea, insistă Adelina, chiar nițel contrariată.
-Da, dar în vis sau în biserică... Nu de-adevăratelea, explică răbdătoare Andrada.
Dar Adelina știe ce știe:
-Ba da, îl poți vedea pe Dumnezeu ÎN TINE!

O îmbrățișez cu privirea. Cât de simplu este: Dumnezeu este ÎN MINE, trebuie doar să deschid ochii sufletului pentru a vedea.
 
 
 
 

"Și cine este aproapele meu" (fragment)

Rămăseseră vreo opt în încăpere. Toma, studentul la Teologie, murise de trei zile, după bătăile crunte la rinichi. Îl puneau în şezut, cu mâinile trebuia să îşi prindă vârfurile picioarelor. Bocancii gardienilor loveau cu sete. Fiecare lovitură se încheia cu o icnitură a studentului, spatele îi zvâcnea involuntar şi mâinile zburau în sus ca nişte aripi. Un alt gardian îi frângea mâinile, pe care studentul le prăbuşea, agâţându-le din nou de vârfurile picioarelor. Urma altă lovitură în rinichi, alt icnet, altă zburătăcire a mâinilor.
A treia zi, spre seară, după primele cinci lovituri, Toma s-a lăsat încet pe o parte, a pus mâinile sub obraz şi a adormit ca un prunc. Petrică era la câţiva paşi. Pe el îl bătuseră la tălpi şi, întins pe cimentul umed, încerca să îşi recompună, mental, propriul trup. De la creştet, frunte, gât, umeri, braţe, genunchi... de la genunchi nu ştia încotro să apuce. Nu mai simţea nimic. Era o pasăre cu aripi, fără picioare. Nu îl durea nimic pentru că nu simţea nimic. Îl înnebunea starea aceea de plutire, de condamnat la zbor. O pasăre care nu atinge pământul nu stăpâneşte nici cerul. Sunt în pragul nebuniei, îşi spunea şi îl mira această conştienţă bizară.
A întors capul şi l-a văzut pe Toma. Se lăsase pe o parte, chircit, cu ambele palme sub obrazul drept, aşa cum dorm copiii mici. A strigat la el să se ridice, mânia gardienilor era de neoprit când renunţai să lupţi cu ei. Pentru trei secunde, care i s-au părut infinite, studentul l-a privit absent. Apoi a închis din nou ochii. Respira uşor. Buzele au început să murmure şi din murmur prinse a-i înflori, miraculos, un zâmbet angelic.
Gardienii aruncau potop de lovituri şi înjurături. Cu noi te pui tu, mă? Crezi că mori când vreţi tu şi Dumnezeul tău? Mori când vrem noi, mă! Noi suntem Dumnezeu! Studentul îşi înflorea zâmbetul şi ochii, fruntea, tâmplele se luminau ca un pământ cucerit de soare, dimineaţa. A deschis din nou ochii. Petrică s-a cutremurat. Prin ochii studentului camera se umplea de lumină, de zâmbet, de rugăciune. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul... Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă... Apoi a oftat lung şi suflarea s-a oprit. Petrică vedea cum buzele murmură mai departe. Doamne, Iisuse...
Gardianul care îl bătuse pe Petrică şi care acum, obosit, trăgea o duşcă de rachiu, vărsă deasupra studentului restul de băutură. Ia şi bea, mai bine! Nu s-a inventat, mă, Dumnezeul care să se pună cu mine! Aşa să le transmiţi acolo, în raiul vostru!
După ce l-au dus pe Toma la groapa comună de la marginea oraşului, toţi au simţit că s-a lăsat frig în celulă. Era început de noiembrie, dar toamna nu era aşa de aprigă ca în alţi ani. Frigul nu venea nici de afară, nici din ziduri. Era mai degrabă o singurătate cumplită, o părăsire.
Toma le vorbea în fiecare seară despre Dumnezeu, le ţinea de cald, de bucurie, de foame. Avea o cruce mică pe care o ascundea ziua între paiele din saltea şi noaptea, printr-o gaură cât un vârf de unghie, o scotea şi o trecea pe la toţi, pe rând. Petrică păstra încă bucăţica de hârtie ce i se lipise de talpă pe holul tribunalului. Era o părticică dintr-o icoană cu Maica Domnului. Ruptura părea să fie una voluntară, nu de la vreo uzură dată de vreme. Petrică a simţit cum arsura aceea de la început devine căldură, apoi o stare de bine, din ce în ce mai bine, pentru ca târziu să îşi dea seama că ochii Maicii Domnului, care îl priveau din bucăţica de icoană, îi transmit o imensă bucurie.
Într-o seară, după mai multe bătăi, s-a dus la patul lui Toma. Uite, Tomo, îţi dau iconiţa asta a mea. Ai grijă de ea dacă mor. Aşa să fie, Petre! Îi spunea Petre, ca în Biblie. Aşa să fie, şi dacă eu mă duc, să îţi rămână cruciuliţa mea.
Singurul care se ţinea deoparte era Stănescu. Vorbea rar, numai dacă era întrebat, şi atunci se limita la răspunsuri monosilabice. Era ursuz şi rezista cel mai bine la bătăi. I se spunea Profesorul pentru că îi corecta pe ceilalţi fără niciun menajament.
„Foaie verde trei castane,
Amărât e omul, Doamne
Când se culcă şi n-adoarme,
Ar mânca şi nu-i e foame”.
Dumitru fredona încet şi cântecul începu să treacă de la unul la altul ca o fată frumoasă la hora satului. Petrică improviză repede un dans şi umerii bărbaţilor prinseră a sălta uşor, în timp ce tălpile ştergeau muţeşte, bucată cu bucată, cimentul îngheţat. Murmurau versurile pe rând. Picioarele se ridicau şi coborau în arcuiri ample, încete, pentru a nu stârni furia gardienilor care oricum, la fiecare zece minute, inspectau celulele prin vizete.
„Foaie verde de migdale,
Dragostea e lucru mare,
Nu-ţi dă tihnă la mâncare,
Nici hodină la culcare”.
Valer, un inginer din Bârlad, se aşeză în dreptul uşii şi lipi ceafa de vizetă. Mai aveau câteva minute, în capătul holului se auzeau izbituri şi strigăte, gardienii trânteau uşile de pereţi şi loveau fără milă în deţinuţii care nu erau găsiţi în poziţie regulamentară. Pe măsură ce urgia se apropia, cântecul în celulă devenea tot mai aprig, picioarele zvâcneau cu disperare, cămăşile lipite de umeri de la sângele întărit în rănile uscate se făceau una cu lacrimile lor. Plângeau nu de dor, nu de jale. Plângeau copleşiţi de frumuseţea clipei pe care o trăiau împreună.
– Tu-i mama ei de viaţă! Dumitru se izbi pe pat şi afundă în salteaua de paie un plâns zguduit.
– Lasă, mă, Dumitre! E viaţă şi asta... Omului îi e dat să trăiască şi să moară. Dacă n-am murit pân-acu înseamnă că Dumnezeu are alte planuri cu noi. Ascultă la mine, Dumitre! Valer plecase de lângă uşă şi se pregătea să dea ochii cu gardienii. S-au oprit toţi, aşteptând. Le auzeau glasurile tot mai aproape şi, odată cu zgomotul de chei, simţeau cum îşi făcea drum prin ziduri frigul cenuşiu al închisorii. Valer l-a ridicat pe Dumitru chiar în clipa în care uşa celulei s-a izbit de perete.
– Care-i Dumnezeu aici, bă? Să iasă în faţă şi să îmi spună mie de ce îmi îngăduie să vă sfărâm oasele! Auziţi, bă? Bandiţilor!
Gardianul interpreta încă un act din nesfârşita scenă a degradării umane, chiar dacă spectacolul era despre un război în care învinşii deveneau, la final, eroi. Nimic nu era previzibil, după cum nimic nu era întâmplător!
– Ştiţi de ce îmi îngăduie, bă, nenorociţilor? Pentru că Dumnezeu sunt eu, bă!
Valer îşi făcu rapid cruce, murmurând înfundat „Doamne, iartă-ne”.
În clipa următoare se prăbuşi pe ciment, după ce trupul i se scurse mai întâi pe perete, izbit de namila de gardian.
– O să te ierte, nu avea grijă! Când o să recunoşti şi cum ai omorât-o pe mă-ta! Grijania voastră de lepădături! Când o să scăpăm de voi o să putem să ridicăm şi noi ţara asta din cloacă, bă!
Petrică stătea ţeapăn, cu privirea fixată pe bocancul gardianului. Calculase de sute de ori distanţa până la namila din faţa lui, în fiecare dimineaţă îşi imagina cum se aruncă şi, dintr-o mişcare, îi sare în spate. Trăia satisfacţia unei victorii imaginare pentru ca apoi să renunţe, amăgindu-se că trebuie să se păstreze pentru războiul final. Astăzi se gândea, pentru prima dată, dacă nu cumva lupta poate fi o soluţie pentru a evita războiul. Sau dacă adunând zeci, sute de mici suferinţe, frustrări, amăgiri, dezamăgiri nu făcea decât să pregătească inevitabil, cu minuţiozitate şi sadism, o catastrofă? Putea lupta, cu riscul înfrângerilor şi umilinţelor cumplite. Lupte mici care să dezamorseze războiul mare, nimicitor. Dar câte lupte era în stare să ducă şi, mai ales, cât de departe era războiul final?
Valer zăcea pe jos, cu obrazul sfârtecat de lovitura aplicată în lung, de la ureche spre colţul gurii. Gardianul mai izbi de câteva ori cu bocancul şi Valer fu nevoit să se ridice. Namila răscolea pe sub saltele, sfâşia cele câteva haine aşezate la capătul patului. Învăţase bine toate ascunzişurile de prin căptuşeli, dublurile din ţesături care scoteau la iveală bucăţi din cărţi interzise sau citate din Biblie zgâriate pe resturi de săpun.
Petrică avea, de la o vreme, o detaşare pe care unii o numeau renunţare, alţii indiferenţă. Nu se mai împotrivea, nu provoca. Nu făcea planuri, nu credea in schimbări politice, sociale sau de orice alt fel. Era târziu. Ritmul se accelera vizibil şi avea impresia că tăvălugul e prea mare. De fapt, nu prea mare, ci atoatecuprinzător. Din toate părţile deodată. Partea bună în acest tăvălug era că toate se întâmplau la vedere, în faţa lui. Ca într-un tablou renascentist, cu trup aruncat jilav pe eşarfe siropoase, conţinut biftec, languros şi vulgar, cu guri schimonosite de poftă şi instinct. Nimic subtil, nimic de descoperit, fără surprize inutile. Un trup gol, plin şi roşu de plăcere. Totul se petrecea pe loc, aspru şi nepotolit.

(Fragment din romanul "Și cine este aproapele meu", de Florentina Toniță. apărut la Editura Junimea, 2013)




 



"Și cine este aproapele meu?", Editura Junimea Iași, 2013

"Despre suferința ce împinge marginile durerii, despre mucenicia unui suflet ce și-a găsit drumul printre sute de trupuri chinuite și se întoarce asupra lor cu iubire și răbdare, despre umilințe și înjosiri dincolo de fire, din care temnițele de la Pitești și Aiud păstrează încă urme de sânge, despre toate acestea și altele asemenea, ai zice că doar un trăitor direct poate scrie cu atâta adâncă înțelegere și creștină iertare. Dar Florentina Toniță e tânără, generoasă, înmiresmată stilistic precum slovele poveștilor ce-i curg cu atâta firesc și savoare din vârful peniței dăruite de Dumnezeu. Nu știm de unde a luat puterea de a pătrunde acolo unde până și harul ajunge greu, în lumea aceea subterană în care ființa stă să moară de rușine, dar o face, cu aceeași senină frumusețe cu care vorbește și despre dragoste, așteptare, împlinire, cu care scrie și poezie sau pictează. Florentina Toniță crede în Dumnezeu și în satul românesc, crede în iubire și îndurare, crede în lacrima curată ce arde mântuitor și în culoarea din care se naște patima aspru catifelată a timpului". (Simona Modreanu - text coperta 4)

"Mai mare dumnezeire decât Iertarea este Iubirea. Pot întoarce şi celălalt obraz şi să tac. Sufăr, îndur şi iert. Se întâmplă să iert cu patimă,  orgoliu, înverşunare, împotrivire. Iert cu superioritate sau de-a valma. Uneori cu voinţă de răsplată. Alteori a lehamite. Iert cu supuşenie, rareori conştient. Iertarea îndumnezeită, atunci când binecuvântat se întâmplă, este Iubire. Sau mucenicie. Depinde cum vom primi toate întâmplările din viaţa noastră şi ce sens le vom da". (Florentina Toniță, text coperta 4)


FRAGMENT DIN ROMAN:

"Noaptea care urmă fu agitată, nu atât din cauza căldurii, cât din pricina gândurilor adunate după mesajul lui Costa. Adormi greu. Îl visă pe părintele Antonie, predica zâmbind luminos și ea stătea nemișcată în mijlocul bisericii, îl vedea vorbind, însă nu reuşea să audă nimic. La ieşire l-a zărit pe Costa. Era trist, tras la faţă şi purta în spate nişte poveri ciudate. Nu păreau a fi foarte grele, în schimb îl acopereau cu totul. L-a întrebat ce mai face, dar, deşi îl vedea vorbindu-i, nu auzea nimic. Costa vorbea agitat, uneori părea să ţipe. Maria privi în jur, dar oamenii nu se arătau deranjaţi. Oare nimeni nu aude pe nimeni?, se întrebă Maria. Strigă şi ea, nu se auzi. Când se întoarse, Costa dispăruse.
Se trezi obosită şi cu o durere surdă în ceafă. Ziua era înnorată, într-un gri răcoros care lăsa loc soarelui să se pitească pe caldarâm şi pe zidurile caselor de peste drum. Îşi pregăti o cafea mai tare decât de obicei, pe care o bău rapid, pe balcon. Îşi aminti visul şi se îngrijoră de-a binelea.
Nu apucă să se adâncească în gânduri, pentru că soneria de la intrare se auzi prelung, fără să se repete. Aruncă de pe ea cămaşa de noapte albă şi se împachetă rapid într-un costum de trening de culoarea ciocolatei.
– Bună dimineaţa, draga mea!
– Bună îţi fie inima, Costa! Intră, te rog. Ca de obicei, matinal…
Costa o privea aproape absent, dar fără a pierde din căldura pe care i-o ştia atât de bine. Părea adus de spate şi Maria îşi aminti de poverile din vis. Îl simţea trist, chinuit.
– O cafea, dragul meu?
– Cafea să fie…
Stăteau amândoi în mijlocul bucătăriei. Îi trase un scaun și ea își făcu de lucru la aragaz mai mult decât era necesar pentru o simplă cafea. Furnicăturile care îi invadaseră trupul, genunchii moi şi mâinile tot mai nesigure o intrigau, mai ales la gândul că el îi va observa emoţiile. Îl pândi cu coada ochiului. Era pierdut în sine şi abia acum Maria îi văzu chipul tras, palid, umerii ieşiţi în afara trupului, ca nişte agăţătoare ciudate.
– Am venit să îmi iau rămas bun…
Se întoarse speriată. Venise în spatele ei, îi simţea suflarea, aroma trupului care odată îi era atât de dragă.
– Pleci? Îşi auzi glasul stins, aproape înfundat.
– Plec. Gena a murit acum trei luni şi de atunci îmi fac curaj să vin la tine, să mă ierţi şi să mă primeşti înapoi. Apoi am renunţat. Nu am putut să îţi fac asta, ştiu câtă durere am aruncat atunci în inima ta.
Maria se întoarse şi opri aragazul, dar mai întâi şterse pe furiş lacrimile care îi dădeau târcoale.
– Îmi pare nespus de rău. Dar tu ai ales. Ai ales cu orgoliul tău de bărbat, te-ai gândit că eşti mai bun dacă te îndrepţi către femeia care îţi inspiră milă. Te-am respectat atunci, te respect şi acum. Ţi-ai învăţat lecţia, sper…
– Ai dreptate… Ştiam că tu mă iubeşti oricum şi mi-am permis să te rănesc. Acum te-aş răni mai rău dacă ţi-aş cere să mă primeşti din nou în inima ta…
– În inima mea vei fi mereu, Costa. În viaţa mea nu te mai vreau. Nu acum.
Turnă cafeaua în cană. Intrară în atelier. Îi făcu semn să se aşeze pe canapea. Îl urmări apoi, minute în şir, cum soarbe lichidul amar într-o absenţă totală. Într-un sfârşit o fixă cu privirile umede. Aşeză cana pe măsuţă. Se ridică, privi cu atenţie tablourile din atelier, florile uscate şi toate resturile de viaţă care purtau încă numele lor.
– Plec mâine dimineaţă. Nu am venit să îţi cer să mă ierţi. Am venit să îţi mulţumesc, să te privesc şi să mă umplu de tine. Nu ştiu când sau dacă mă mai întorc…
Se aplecă, îi luă mâinile şi i le sărută apăsat, rămânând clipe întregi pierdut în mirosul trupului ei.
Ar fi vrut să i se lipească de suflet, să plece cu el în lume, să o ducă departe, chiar de-ar fi fost să nu se mai întoarcă niciodată. Se mira cât de mult îi crescuse părul, pe care acum îl purta prins după urechi, ca o cascadă ocolitoare, atât cât să lase drum liber privirilor spre el. Îi era dor să îl mângâie, să îi scotocească fiecare adânc al palmei. Îl simțea singur și totuși atât de decis să o uite, să plece de lângă ea, încât nu îndrăzni să încerce să îl oprească în vreun fel.
Porni spre uşă şi Maria observă liniştea care îl cuprinse.
– Ce cauţi, Costa?, îi strigă din urmă şi el întoarse spre ea ochii mari, luminoşi, aşa cum îi ştia din anii de iubire. Acolo unde pleci, ştii ce cauţi?
– Pe Dumnezeu… cred… E timpul să ne lămurim…

Închise uşa în urma lui şi zgudui în ea un plâns tăcut, chinuit, îngăduit. Îl lăsase să plece din nou. Iubirea îndură, iubirea nu judecă... Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
Intră în baie, îşi spălă faţa cu apă rece şi se ascunse în dormitor. Cu toate că era singură în apartament, închise ușa camerei și acoperi ferestrele. Dacă ar fi putut, ar fi construit în jurul ei o carapace ermetică în care să se sfârșească încet, conștientă și totuși pierdută în ea însăși.
Dumnezeu îi arătase, în urmă cu mulți ani, că nu e de ajuns ca doi oameni să stea pe același pat pentru ca iubirea să se ivească între ei. Și Vlad a plecat. Apoi, când a crezut că iubește, tot Dumnezeu l-a scos din viața ei pe Bogdan, lăsând în ea o suferință mistuitoare, grea. Un gol pe care, atunci când se aștepta mai puțin, îl umpluse Costa. Pe Costa îl ascunsese în sufletul ei și îl ruga pe Dumnezeu să îngăduie această iubire. Era prima dată când voia ceva cu adevărat! Dar Costa a plecat și el...
Nu se certa cu Dumnezeu. Credea că, dacă acceptă plecarea lui Costa, Dumnezeu o va ajuta să înțeleagă de ce! De ce nu a ales-o pe ea atunci, de ce iubirea ei nu a fost mai puternică decât toate temerile, încrengăturile și hățișurile vieții lui.
Nimeni nu putea sta pe locul lui, inima ei nu era atât de mare încât să îngrămădească în ea de-a valma doi bărbați, iar pe Costa nici nu avea de gând să îl scoată pentru a face loc altcuiva. Mihai nu venise pentru a cere un loc în inima ei, ci pentru a o împăca, pentru a o ține de mână în lumea în care simțea din nou că se pierde. Îi era recunoscătoare pentru că o ajutase să își păstreze curată credința și bucuria de a crede.
Se așeză la birou ceva mai liniștită. Scoase jurnalul şi începu să scrie:
Dincolo de realul bine fixat în cotidian, placat cu aurul sau cu argintul lumesc al fiecărei zile, trăim o nefirească şi amalgamatică prăbuşire, o lipire de asfaltul trecerii fără rost. Zi de zi. Noapte de noapte. Ceas de ceas. Nu avem puterea să ne împotrivim, dar nu din raţiuni de demnitate sau religiozitate, cât din sfântă laşitate, cea mai presus de inimă, pace, iubire. Am căpătat libertatea de a ne dezice de suflet, de a ne comporta iresponsabil, de a iubi la fel, de a urî cu pasiune sau de a minţi cu farmec. Adevărul devine un scop personal, aspru pentru ceilalţi, facil pentru sine, însă niciodată destul de clar cât să devină acelaşi, unul şi al tuturor. Între frica de singurătate şi vieţuirea în doi, devii una cu celălalt, dar acel celălalt care depune mărturie pentru tine că ai încercat, ai pătimit, ai răstignit visuri, dar destinul te-a întors, lăsându-ţi adevărul pe cruce, şiroind în partea dinspre tâlhar... Mărturia care te salvează de fiecare dată... Devenim uniţi doar atunci când avem nevoie de justificare, atunci când greutatea nu ne mai apără, când ascunzişul de noi înşine se transformă în pânză rară, răcoroasă, aspră sufletului.  Cel mai tare doare aproapele tău care devine, în timp, aproapele altuia... Nu mai ştim cine suntem pentru că, deodată, devenim alţii? Cine decide când şi cum ne direcţionăm sentimentele, stările, urile, suspinul? De ce tu, om-aproapele-meu, te dezici de mine fără să mă vezi? Dincolo de strigăt există totdeauna durere, dar există şi încrâncenare, există vremelnică îndârjire. Ce va rămâne când pustiul va re-de-veni? Probabil că aproapele meu nu mi-a stat niciodată în faţă, ci doar paralel cu mine. Doar aşa drumul se desparte iremediabil, mai devreme sau mai târziu. E bine şi mai devreme şi mai târziu! Durere este, dar mă bucur că, chiar aşa fiind, îmi iubesc aproapele. Acela care a devenit acum aproapele altuia şi nu mă mai recunoaşte".

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...