Scrisori din viitor (1)

Câtă efemeritate și câtă fragilitate în acest impromptu! O ”umbră trecătoare” (vorba lui Cezar Bolliac), dar ce altceva ar fi poezia dacă nu flacăra ce arde deasupra unui viu? Și, nu-i așa, câtă efemeritate și câtă fragilitate (și) în scurta viață de flacără! 

Asta a fost, ar zice unii, și dragostea dintre Chopin și George Sand. El un rafinat, ea o revoltată. El cu eleganța muzicii, ea cu (i)moralitatea decretată prin propriile scrieri. A fost perioada degradării trupești a lui Chopin, o viață care, chiar dacă nu lipsită de bani, l-a șubrezit (dintr-o călătorie îndelungă cu George Sand, Chopin a fost adus acasă mai mult mort decât viu). După Chopin, ea și-a continuat revolta și revoluția, a iubit alți bărbați. El a mai trăit un an de infern (purtat pe brațe dintr-o cameră în alta). Iar la căpătâi, în clipă ultimă, i-a stat Solange, fiica lui George Sand, nu femeia care și-a hrănit eternitatea mai degrabă ca iubită a lui Chopin decât ca scriitoare. 

Impromptu are exact atâta poezie cât vrem noi să încărcăm în sensurile-i alunecoase. Poezia este pentru cei care și-o asumă. Altfel devine o mască, un intrus, o umbră. 

Există unii care fac poezie, alții doar o scriu. A face/făcătură.

De la Octavio Paz am învățat să să privesc altfel cuvintele.

Diferența dintre a face și făcătură e ca între a avea și avut. Ai inimă, ai dragoste, ai bucurie... Avutul nu crede celui ce caută/are inimă, dragoste, bucurie.

La fel: faci bine, faci dragoste, faci lumină. Făcătura e artificiu, imitație, găunos. 

A scrie poezie fără ca mai întâi să o faci cu inima e la fel: artificiu, imitație, goliciune. 

Să scrii ceea ce deja ai trăit plenar, profund, poetic și senzorial este ori imposibil, ori la marginea imposturii. 

Deci... ce alegi? (Vezi? Alegerea nu te include automat în tagma aleșilor...)

Dar pornim altă dispută și nu cred că asta vrei…