O dimineață

Deasupra clădirii din față - o magazie veche șubrezită de vreme pe care se mai aburcă gălăgios doar mâțele grădinii - urmele soarelui lasă dâre roșiatice. Mai jos, în dosul magaziei, câteva tufe de măceș pleoștite, în așteptarea florilor promise de primăvara târzie, păzesc ostășește grădina în care, oricum, nu se mai încumetă să intre nimeni de ani buni. Pe alocuri, grămezi de pământ proaspăt atrag vietăți de tot soiul, de la furnici și câini rătăciți, la păsări îndrăznețe, dornice parcă să riște orice pentru vreo râmă anemică.

Primăvara își făcuse apariția puțin câte puțin, în tăcere, ca un șarpe cu pielea rece, zgribulită, șuierând în soarele arțăgos de aprilie. Aștepta să se facă lumină, apoi deschidea timid ușa care dădea către grădină, atentă să nu calce melcii adormiți în bruma dimineții. Mai păstra imaginea din cărțile școlărești, cu poeziile ușurele despre tot felul de gângănii. Doar când îi apăreau în față vietățile umede, din care curgeau uneori dâre groase, inima i se strângea brusc.

Pentru prima dată, astăzi, l-a simțit departe. Viu, și totuși îmbălsămat într-o indiferență lipicioasă, amară. Dacă l-ar fi avut alături, probabil că amăreala i-ar fi ieșit prin porii frunții, dacă nu și în privirile pe care nu le mai simțea de o vreme nici departe, nici absente. Iar ea nu îl mai vedea cu ochii, tocmai pentru că dispăruseră dintre ei căile omenești de comunicare. Era de ajuns să se gândească la el și în mintea ei se năpusteau șuvoaie de gânduri, de vorbe fără sens, de furii eliberate ca după o ploaie de vară.

Pentru prima după mult timp răsufla ușurată. Nu ca atunci când scăpa dintr-o pădure deasă. Mai degrabă simțea în ea curgând aer curat, proaspăt. Se strecura în grădină ca și cum ar fi avut nevoie de confirmare. Viața de afară o revigora sufletește și simțea cum în preajma ei își făceau culcuș frunzarele de gânduri bune. Asta i-a lipsit cel mai mult: liniștea de a fi ceea ce este.