Încă nu se stârnise vântul de martie. Doar aerul dimineții se plimba sfios printre oamenii grăbiți. În josul străzii, soarele se încolăcea în restul de întuneric ce mai rămăsese prins prin unghere pitite. Un gri gata să se risipească, uneori umbros, alteori în scurte izbucniri de lumină.
Atunci l-am zărit prima dată. Privirea mi-a fost trezită
brusc de un verde viu, indecent de viu pentru o dimineață în care nici vântul
nu avea curaj să facă mare vâlvă.
M-am agățat de verde și privirea mea a trecut în grabă
strada odată cu el. Mergea agale, dar nu încet. Visător, credeam eu, dar nu
absent. Ghetele mari, negre, fluturau din cauza pungilor verzi din picioare, pe
care le purta în loc de ciorapi, lăsând resturile să atârne în afară. Ce
bizarerie, mi-am spus și mintea-mi scoate imediat o metaforă care mă face să zâmbesc:
aripi verzi în ghete.
Mi-aș fi dorit și îl mai păstrez în privire, m-am gândit cum
ar fi să alerg după el, să îi simt fremătarea verde. În mai puțin de un minut l-am
pierdut. Dispăruse în forfota ce începea să se nască în preajma unui centru
comercial.
Am intrat zâmbind în covrigărie. Aici e locul magic unde fiecare
cumpărător primește de doi bani covrig și de restul iubire. E brusc aglomerat
și la fel de brusc pustiu. Într-o zi am văzut că vânzătoarea ne-a învățat pe
fiecare, pentru fiecare păstrează o vorbă anume, știe ce vrem sau ce nu ne
place. În altă zi am văzut că, fără să ne dăm seama, ne-am învățat și noi între
noi. Ne știm și ne zâmbim acolo, în covrigăria magică.
”Iubirea cu măsură e sărmană ca un cerşetor”, mi-au venit în
minte cuvintele lui William Shakespeare și mintea aleargă la verdele-ciorap de
mai devreme.
Mi-a ieșit în față în dimineața următoare. Era în ușa covrigăriei.
S-a ferit ușor și m-a lăsat să trec. Dacă nu ar fi avut punga verde în ghete nu
aș fi știut că e el. În treacăt văd că verdele nu e doar la picioare, ci și la
mâini. Un fel de manșetă ciudată, din aceleași pungi foșnitoare în aerul ceva
mai rece și ceva mai furios decât în dimineața anterioară. De n-ar fi
aglomerat, îmi spus, să apuc să îi iau un covrig și să îl mai prind în ușă. Nu
apuc. Sunt doar eu de data asta și doamna trebăluiește cu minuțiozitate la un
sandviș: adaugă și una și alta, toarnă sosuri, încălzește, învelește, strânge
și, în final, ridică mâna. Ușa se deschide și omul cu aripi verzi se aruncă zâmbind
înăuntru. Sărumâna, sărumâna, se aude șoptit și apoi se pierde în griul vântos
al dimineții, înfulecând cu poftă din porția de iubire. ”Iubirea cu măsură e
sărmană ca un cerşetor”, îmi vin din nou de niciunde cuvintele Marelui Will și
zâmbesc. He-hei, nemăsurata iubire!
Vântul nu se mai sfiește și se năpustește cu furie în
oameni. Ziua închide cerul și picături de ploaie izbesc obraznic în caldarâm.
Când și când iese soarele, doar cât să descrețească o frunte, cât să înroșească
în ferestre o mușcată.
Amiază. În fața covrigăriei moare un om. Sub roțile uriașe
ale unei cisterne cerșetorul se împrăștie la propriu. Vestea tulbură, zbuciumă,
zdrobește. În câteva minute trupul este acoperit, groaza se citește pe chipuri,
soarele nu mai îndrăznește să iasă de după norii afurisiți și ei de vântul
nefiresc.
Era un om sărman, trăia pe stradă, spăla parbrize, se zice
și se scrie. Nu a observat că s-a schimbat semaforul. Dar în lumea lui există,
oare, semafoare?
Cerșetorul cu aripi verzi, este prima imagine care îmi vine în
minte. Și sufletul începe să doară. Nu am apucat dimineață să îi cumpăr
covrig...
Peste o oră autobuzul care mă duce spre casă trece prin fața
covrigăriei. Resturi din trupul sărmanului mai sunt încă pe șosea. Priviri
îngrozite alunecă prin fereastra autobuzului. Nimeni nu scoate o vorbă.
Brusc, o frână ne scoate pe toți din amorțire, iar vocea șoferului
izbucnește ca o descărcare de tunet: ”Uite, uite la el! Așa se întâmplă
nenorocirile, cu oameni ca voi!” Privirile tuturor se mută către năucul apărut
de niciunde în fața autobuzului. Zăresc mai mult ca o umbră verdele zburător,
manșetele se agită în aer ca o zburătăcire de aripi.
Autobuzul pornește din nou. Și atunci se întâmplă minunea: unul
câte unul oamenii prind din nou viață, voci gâtuite sau șoptite, strigate sau
stinghere, încep deodată să se amestece.
”Nu e el, nu el a murit!”
”Doamne, nu e el!”
”Și eu tot la el m-am gândit când am auzit de accident!”
”Eii, ce bine, nu el a murit!”
Nimeni nu vorbește cu nimeni, fiecare cu fiecare
sărbătorește nemoartea cerșetorului cu aripi verzi.
”Imperturbabil, în acest tumult,/ El, cerşetorul, a uitat să
moară”, decreta demult Păunescu.
El, cerșetorul, nu putea să moară. Pentru că poartă aripi la
picioare și în manșetele lui verzi prea multă iubire adună.
Un alt sărman a urcat la Domnul. Un cerșetor fără aripi
verzi.
A murit așa cum a trăit: între oameni, cerșind iubire într-un
oraș gri ca un martie care a uitat să înverzească. ”Iubirea cu măsură e sărmană
ca un cerşetor”...
