Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

Poetul și fântâna-testament

Poet care locuia într-o continuă tandrețe, într-un soi de discreție colocvială care te îmbia la bucurie, Vasile Zetu a scrijelit cu văzul, a trăit cu inima, a secat fântâni de metafore și le-a transformat în rugăciune. Pentru Vasile Zetu, poezia a fost un drum cu sens unic, dar asta nu l-a îngrădit, nu l-a prăbușit în tragisme caustice cu care să-și argumenteze prezentul. A trăit și a creat într-o onestitate intelectuală fără cusur, consecință – poate – și formației sale didactice.

L-am cunoscut pe Vasile Zetu în urmă cu aproape trei decenii, când poezia se rostea și încă se rostuia în viitoare cărți. Recitam și ascultam. Vasile Zetu urca pe ”Everestul” Udeștiului, alături de doamna sa, un loc al prieteniilor arhaice. Poeziei de pe Oadeci aveam să îi datorez, apoi, privilegiul de a fi prezentă în 1998 la lansarea primului volum de poezii semnat de Vasile Zetu, ”Roua lăuntrică” (psalmi), ediție bilingvă, română și franceză, apărut la Suceava, la Editura Cuvântul nostru. O poezie elegantă, în linii simple, dar acea simplitate care transformă cuvântul în Logos.

Fără a fi neapărat un poet creștin, Vasile Zetu a devenit până la urmă un făuritor de rugăciune. Pentru că asta este cartea cu fior testamentar pe care ne-a lăsat-o grăbit, sfios și deopotrivă smerit, parcă anume să ne încerce iubirea-poeziei-fără-poet.

”Duc în spate fântâna secată” a apărut în 2021, la Editura Junimea. Primisem doar semnalul apariției, pentru că ea, cartea, avea să se ”lanseze” fără poet. O carte tulburătoare, diferită și totuși atât de asemănătoare cu însuși autorul, ca un tablou în care cauți analogii, dar găsești semne stranii, identifici nuanțe, dar ajungi să pășești năuc pe un tărâm al devastărilor interioare. Ale noastre devastări! Și peste toate, la final, se lasă liniștea pentru că ”Poetul / A trecut pe aici”.

”Sunt trist ca un clopot / care și-a înghițit limba”, spune Vasile Zetu cu imaginea unui pelerin care a învățat, după milioane de ani, să observe muntele care ”are ieșire la ceruri”. Trece prin ”pădurea de cretă” și traversează lumea pe o ”ploaie ambiguă”, poate de aceea și ”păstrăvii sunt hieroglife”.

Imagini care devin sugestie, descrieri care răstoarnă realitatea, dar numai pentru a-și face loc în prezentul amputat al lumii tot mai zgomotos-arțăgoase. Vasile Zetu găsește soluția tăcerii, dar nu o transpune în formule simandicos sau fals științifice. Dimpotrivă. Poetul învață să urce ”printre semeni / tăcut ca cruce”. Or tăcerea nu e totuna cu absența vorbirii, ci ea se traduce printr-o gramatică a suferinței interioare, a durerii fără leac. Pentru că, ne spune Vasile Zetu, ”poezia nici scrijelită pe lacrimă / nu oblojește, nu vindecă / rana muțeniei”. De aceea ”mai înțelept / e să taci”.

Câtă duioșie, cât fast în tăcerea Poetului! Și câtă asumare în ”vacarmul tăcerilor sale”, în care un cioclu ”îngroapă / herghelii de cuvinte”!

Un dicționar al vorbirii în psalmi, o catapeteasmă de cuvinte, o rugă-poezie. Asta reușește Vasile Zetu în această ultimă carte, pe care a construit-o anume ca pe ”un acatist pentru firul de iarbă” sau ca pe ”o psaltire săpată-n fântână”.  Pentru că urmează imagini decupate dintr-o frescă a inimii pe care noi toți o bănuiam, dar niciodată nu a dezvălui-o cu o atât de clară convingere. Acum, parcă vrând să ne cuprindă cu totul în propriile-i îndoieli, pentru că nu mai știe ”care parte a sinelui meu / e-n genunchi”, Vasile Zetu se confesează candid: ”o rugăciune concisă / încearcă să fie / întreg trupul meu despuiat de cuvinte”.

Conștient de solemnitatea trăirii, poetul ne face părtaș la rugăciune: ”Înalță-mă, Doamne. Ajută-mi / să fiu o fărâmă mai bun”. O deznădejde care nu se mai salvează prin metaforă, o supracădere sfâșietoare își face loc, precum tâlharul pe cruce care își pierde speranța în Înviere. ”O funie fără nod / Este poemul acesta, de care atârnă / Trupul meu scorojit”. Nicio salvare de nicăieri, ”de jur împrejur / munții îmi reazemă umbra”, sufletul secătuiește-n cuvinte, ”cortegii de corbi poartă prapurii”.

Prin cuvânt renaște și se înaripează, prin poezie se mântuiește. Poartă în spate fântâna secată, dar la întoarcere capătă aura fântânarului care asurzește ”ascultând / simfonia muțeniei”. Un pustnic al poeziei, un pelerin care ”canonizează păpădii”, hirotonisește ”un mesteacăn” sau închipuiește ”o biserică”.

Poetul se desprinde de teluric, dar nu o face abandonând, ci înălțând cu sine lumea. Vasile Zetu ”a plecat de acasă, ușa pe care-a ieșit s-a luat / după dânsul”. Niciun regret, nicio durere în carnal, în trăindul fărăderost. A trăi nu înseamnă numaidecât a fi, ci a rosti. Când viața este ”triumful aripii / asupra migrării”, zborul nu mai este o componentă a înălțimii, ci una a libertății absolute.

”Cobor în fântână și scriu / pe pereții ei de argilă, poeme/ cu versul rotund”.

Ca să se știe, ca să se afle, ca să rămână: ”Poetul / a trecut pe aici”.

Cartea lui Vasile Zetu este o prelungire a vieții. A plecat, dar și-a lăsat aici trupul în copertă. Poemele urcă pe cruce, se răstignesc, sângerează. Cuvintele lui Vasile Zetu ne ostoiesc setea de viață, ne domolesc dorul de moarte, ne umezesc buzele cu oțet sau ne încearcă în credință. Sunt tandre, caustice, triste, sunt tămăduitoare și curate.

Un testament poetic la finalul căruia nu mai știi ”care parte a sinelui / e-n genunchi”.

Mulțumesc, Vasile Zetu, pentru fântâna-poem pe care, prin această carte, învățăm să o purtăm fiecare în spate!




NICOLAE CORLAT, "Îngerii vin când nu-i chemi"

Poetul Nicolae Corlat a publicat, în Colecţia Cantos a Editurii Junimea din Iaşi, volumul de versuri "Îngerii vin când nu-i chemi". În cei aproape 20 de ani de la debut (1997, "Grădina cu zaruri", Editura Axa), poezia lui Nicolae Corlat a cunoscut "Bucuria" (Editura Dacia, 2002) şi a experimentat tulburătoarea incertitudine a fiinţei ("Veţi crede că nici nu exist", Editura Timpul, 2004). După o îndelungă tăcere, în 2011 ne surprinde cu "Vindecătorul de umbre" (Editura Tipo Moldova).

"Îngerii vin când nu-i chemi" este o carte "care se reţine pe primul raft al poeziei noastre de azi", spune Ion Holban în prefaţa cărţii.

Nicolae Corlat trăieşte la limita senzaţiilor spectaculare, nu de puţine ori asistăm în poezia sa la un ritual al exteriorizării profunde, solemne. Un poet al fantasmelor fiinţiale, un creator al imaginilor suprarealiste, care se consumă, însă, pe un tărâm purificator, într-o poezie "marcat simbolică", după cum o caracterizează Ion Holban.

O poezie care se confruntă cu moartea, dar nu spre a o învinge, ci mai degrabă într-o complicitate şi o reciprocitate  a sentimentelor: "mă plec morţii/ ca în faţa zidului din care n-a ieşit încă soarele" (prima zi). Cuvântul devine vehicul în marea călătorie: "mormânt e gândul ce coboară mii de trepte" (grota zeului), o călătorie care nu înseamnă renunţare, ci reinstaurarea ceremonioasă a Vieţii: "dar tu ştii/ ce nu te poate ucide te dăruie sorţii" (voi scrie 100 de poeme), pentru ca în final să producă "o moarte/ mai lentă/ şi mai pe plăcerea celorlalţi" (voi scrie 100 de poeme). 

Moartea devine, la Nicolae Corlat, o stare de graţie. Prin moarte poetul se dăruieşte, chiar dacă o face interiorizând paradisiac sinele, într-o solemnitate pe care însuşi o declamă: "în mine însumi mă strecor/ las lucrurile afară şi viaţa netrăită o las vouă" (cum nu vii). Nici tristeţea metafizică: "plângi, suflete, să se-aştearnă lumina" (pasărea Thoth), nici tăcerea care "se-ntoarce-n cuvinte" (tablou cu înger şi nimfe), nici "Dumnezeul meu care mă desfaci şi mă împarţi/ în mii de fărâme/ pentru hrana păsării" (voi scrie 100 de poeme), nu îl recompun în spaţiul concret al vieţii, nu îl determină să părăsească avatarurile lăuntrice ale conştiinţei poetice.
Chiar dacă nu scrie o "lirică a sentimentului religios" Ion Holban observă la Nicolae Corlat "un aer de religiozitate" care "învăluie poezia". Or, în doctrina creştină, aerul este un element fin, este cauza respiraţiei şi a vorbirii, este limpede şi transparent. Mai greu decât focul şi mai uşor decât pământul şi apa. …"se-ntorc/ vânturi de august după schimbarea la faţă" (memento), scrie poetul purtând în abis "cuvintele nespuse şi taina iertării" (memento).  Rugăciunea se rosteşte în aceeaşi trăire lăuntrică,  dar bine ancorată în lumescul fiinţial, cu al său întuneric sufletesc: "în timp ce caut nemurirea în lumea interioară/ prin întuneric bâjbâi să-l aflu pe Dumnezeu" (voi scrie 100 de poeme).   

Chiar şi întoarcerea în lumea reală se manifestă tot în imaginar, poetul fiind prin excelenţă ceea ce dr. Ruth Richards denumea, în lucrarea sa "Four Ps of Creativity", a fi o "personalitate creatoare". Astfel, întâlnim la autorul volumului "Îngerii vin când nu-i chemi” cei patru P ai lui Ruth, şi anume: persoana creatoare, presiunea mediului care favorizează creativitatea, procesul creator şi produsul creator, la care se adaugă o – exagerată uneori – sensibilitate estetică modelată prin metaforă, cea care se află, de altfel, la baza tuturor percepţiilor profund poetice.

De aceea lumea lăuntrică, lumea cuvântului, a metaforei, devine infinit mai fascinantă decât orice percepţie materială. Prin poezie, uzitând de un bogat intrumentar al imagisticii, Nicolae Corlat este capabil să sfărâme convenţionalul, să contorsioneze căile bătătorite ale gândirii, să înmiresmeze rutina, pentru ca în final să surprindă printr-o completă eliberare  de tot ce înseamnă carnal, material. Rezultă o dematerializare dimpreună cu poezia, poetul ne arată în final un corp "gol înfăşurat în propria-i pulbere" (tablou cu înger şi nimfe). Şi parcă nimic nu îi reuşeşte mai bine lui Nicolae Corlat în acest recent volum ca starea de imponderabilitate a cuvântului viat, a gândului rostit. O dematerializare care redefineşte carnalul, care recompune fiinţa primordială, liberă şi eliberatoare. …"în tine sunt doi,/ se risipesc în aer/ cum ai cerne văzduhul în absenţa gravitaţiei" (tablou cu înger şi nimfei), scrie poetul, descriind mai apoi dimineaţa în care, pregătind trecerea dincolo, "îţi trezeşti oasele răsfirate/ cum ai desmierda o fată frumoasă" (o zi).
Evadarea din lumea reală se desfăşoară în acelaşi spaţiu imaterial, într-un "gol necuprins între două tăceri" (a morţii) care dezintegrează, anihilează fiinţa din carne pentru a renaşte apoi în lumină: "şi tu ştii doar atunci că-n una te naşti/ în cealaltă te dezintegrezi/ până devii un punct neînsemnat/ şi numai atunci te întorci/ în lumina despre care s-a scris" (a morţii). 

Nu găsim la Nicolae Corlat o poezie a erotismului, deşi mecanica imaginaţiei îl ispiteşte cu rotunjimile trupului mustind în plăcerile vieţii. Cu toate acestea, poetul nu alunecă în automatismele inhibitive ale stereotipiilor postmoderne. Cu riscul de a deveni prizonierul unei "melancolii imateriale" (zicere Radu Săplăcan), Nicolae Corlat celebrează iubirea pură, meditativă, ideatică. De aceea, trupul nu este un dat, unic depozitar al senzaţiilor, înveliş al tuturor trăirilor, ci o trecătoare formă a vieţii. În trup sau în afara trupului, poeziile sale se preumblă – funcţie de starea interioară a poetului – în acelaşi cadru imaginativ, în cosmicul sau umanul transcendental: "eu nu mai sunt carne/ nu mai am chip/ nici formă/ nici măcar abstractul din zicerea aceasta" (identitate).

Poezia lui Nicolae Corlat este intuitivă, spontană, pe alocuri ludică, într-un tablou deseori generator de sugestii scenografice:"întorc ceasul uitat pe perete/ ora pătrată arată o puzderie de adevăruri" (aerul din preajma ta ia chip de fecioară). Timpul devine spaţiu al contemplaţiei şi al desfăşurării relaţionale: "secunda/ în care ne-am întâlnit/ pentru a hrăni nemăsurata foame a timpului" (identitate). Cu toate acestea, în spatele solemnităţii poetice apasă viziuni terifiante, în care "infinitul îşi aşază tăişul pe beregată" (şi tăcerea cântă câteodată), iar imaginarul ecranează din nou în aer cinematografic: "treci peste timp cu o lumânare aprinsă în mâini" (voi scrie 100 de poeme). Veghea la căpătâiul fiinţei este tot un refugiu, o întoarcere înlăuntru, într-un suspans al memoriei cognitive: "te aşezi la umbra cuvântului/ rostit demult" (rămân doar amintiri), dar consumat în acelaşi spaţiu imaterial: "în gând strecori/ un mic parastas pentru ziua de ieri" (o zi).
"Îngerii vin când nu-i chemi"
 este cartea care îl însoţeşte pe Nicolae Corlat pe drumul iniţierii profunde, un drum la capătul căruia va şti că “moartea (…)/ nu e femeia despre care scriu poeţii”.  

(Textul a fost publicat în Mișcarea Literară, 4/2016 - http://miscarealiterara.ro/)

Poezii din vreme. Dan Cornel

Astă seară am coborât din nou în timpul de demult, am răsfoit hârtii vechi şi am dat peste poeziile pe care în urmă cu 23 de ani le transcriam pe furiş dintr-un carneţel ponosit. Am mai povestit despre acele întâmplări.

Am rescris astă seară 4 poeme. Cred (adică sigur!) că am mai pierdut din file (am o poezie pe un cap de pagină, nu i-am găsit începutul, dar e acel capăt de poezie care ani în şir m-a urmărit în multe drumuri: "(...) nu vrei să vezi cum muşc, cu durere,/ din ora ce trece de şase?/ E ora când trebuie să-l trezesc pe Dumnezeu" - 1983).

Am scris povestea Pictorului aici, dar şi în revista Mişcarea Literară. (sursa foto: agentiadecarte.ro)



DAN CORNEL (1948-2013)

Ziua părăsirii

Se-ntunecă a ploaie, ce mohorâţi sunt norii,
în sufletul meu plouă cu grea singurătate,
mă dor, ca-n alte vremuri, tăcerile viorii
şi toate-mi par urâte şi toate-mi par furate

cui să întind o mână, sau amândouă, doruri,
chemarea se izbeşte de ziduri şi de uşi,
ferestrele sunt oarbe, pustiu-i fără maluri,
în praf cad pescăruşii, de linişte răpuşi

lumina ta se stinge, încet, prin nori de ploaie,
îţi moare râsul tandru, fără egal în lume,
mi-s mâinile murdare cu cenuşii noroaie
şi iarăşi rămân singur pe-un deal fără de nume

sub fruntea mea-ntristată se prăbuşesc cocorii
simt cum sfârşitul rece în suflet mi se zbate
timpul cerşeşte viaţa din resturi de istorii
agonizând imagini din clipele trădate

şi plouă peste lumea de ceaţă şi de friguri
te caut iar prin beznă, mari ziduri se apleacă
mă prăbuşesc sub ele, nu mai ajung la digul
ce-aşteaptă-n întuneric ca viaţa să îmi treacă...

(26 mai 1983)


Doamne...


Doamne,
omule, te botez "doamne"
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte firul sacru al vieţii,
unde se naşte lumea, ca lume?
Doamne,
ţie, omule, îţi spun
şi te-ntreb:
unde-ncolţeşte cuvântul,
cuvântul spus spre primenirea fugarilor?
Doamne,
de-un timp
nu mai ştiu cine sunt
mă doare cerşitul ce-l fac înspre seară...
Mă doare
şi iarăşi te-ntreb:
unde ne vom regăsi şi când, prieteni,
unde-om găsi un mult dorit răspuns?
Doamne,
unde?  

(1983)


Vitrina 

M-am prăbuşit într-o zi pe nişte scânduri,
erau de esenţă moale şi n-am păţit nimic.
M-am ridicat şi, căutând drumul spre casă,
nu ştiu cum, am ajuns în faţa unei vitrine
care expunea păpuşi mecanice...

Una dintre ele întinde mâna spre mine,
mână de plastic, cu degete retezate;
una mă salută, pare subaltern din armată,
alta stă pur şi simplu în poziţie de zbor...

Şi-am văzut atunci:
una singură nu făcea nici un gest,
m-am uitat mult la ea şi m-am întrebat
cum poate fi o păpuşă atât de tristă?

Şi am plecat.

(1983)


Cine?

Am nişte ani.
Unora care trec paşnici pe lângă mine
nu le vine să creadă că,
într-adevăr,
am treizeci, patruzeci, şaizeci
sau mai mulţi ani...
Oameni, prieteni
veniţi de pe alte meleaguri
la ziua mea,
ştiu multe despre Hiroshima,
şi ştiu multe despre alte ruşini ale oamenilor,
de aceea ascultaţi-mă:
vă vreau lângă mine, să cultivăm
hectarele de pământ care-mi aparţin
cu lalele.
Cine mă ajută?
Cine mă urmează?

(1983)  

duce-m-aş...

în seara aceea destrămai o mănuşă
degetele atârnau în culoarea de ceară a lânii
prin cotloanele timpului locomotivele
vin la culesul poeziei (e primăvară, ziceai, nu vezi sălciile, podul necuprins de gânduri? e toamnă, spuneam, cad statuile, gândacii evadează din ziduri)

are şi moartea demnitatea ei    doar noaptea 
se stinge precum în răsuflarea ta ar rătăci
un poem descompus
(dimineaţa culegi bruma dintre cuvinte
leac pentru singurătatea poetului)
un spectacol fără distribuţie în magazia cu umbre 
nu e niciodată târziu, porţi
coifuri de cenuşă la fiecare scâncet de îngeri

!saltimbancii fără bilet năpădesc grădinile 
(vocea lui Patrick Bruel peste fotografiile din clasa primară)
a plouat, se aude la radio
mai bine salvăm păpădiile
mai bine aruncăm coperţile-n aer

haaai-hui! huuuui-hai, duce-m-aş, îngere,-n rai!

VLAD SCUTELNICU - "Aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă..."

Un poet discret, care îşi poartă cuvintele în braţe ca pe singurul adevăr ce i-a fost hărăzit. O încărcătură care uneori îi devine povară, alteori libertate. Umilinţa muncii îi ordonează versul într-un cotidian haotic, pe care îl străbate cu liniştea celui ce-şi nelinişteşte cu impenitenţă propria poezie, într-o permanentă re-facere a lumii.

Vlad Scutelnicu s-a născut într-un martie 11, anul 1960, în satul Poiana, comuna Vorona, judeţul Botoşani. A urmat cursurile primare în sat, continuând apoi studiile în Botoşani, la Liceul "Mihai Eminescu". După absolvirea cursurilor liceale activează, aproape trei ani, ca profesor suplinitor de biologie în satul natal, iar în 1982 devine student al Facultăţii de Zootehnie şi Medicină Veterinară, secţia medicină veterinară.

Debutează cu poezie în anul 1999, în revista Hyperion (al cărei secretar de redacţie este în prezent), publicând primul volum peste trei ani, "Strigătul sferei", Editura Axa, Botoşani. Cartea a fost premiată la Festivalul internaţional de poezie, Sighetul Marmatiei (serile de poezie Nichita Stanescu de la Deseşti). A fost nominalizată, de asemenea, la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" – Opera Prima, Botosani, 2003.  Drept confirmare a valorii, volumul lui Vlad Scutelnicu a obţinut şi Premiul pentru debut pe anul 2002, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, dar şi Premiul  pentru debut al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, la concursul "Porni Luceafarul", 2003, Ipotesti-Botosani.

După debutul editorial din 2002 urmează, un an mai târziu, volumul de versuri "Ultima arcă", Editura Timpul, Iaşi. În 2005 publică, la Editura Dionis, Botoşani, cartea "E frig în oraş şi sunt singur" (volum distins cu Premiul special al juriului la Zilele "G. Cosbuc", Bistriţa, şi cu Premiul revistei Convorbiri literare pentru Poezie, Iasi), iar în anul 2006, de această dată la Editura Conta, din Piatra Neamţ, "Târgul cu arlechini" (Premiul pentru poezie pe anul 2006 al Filialei Iasi a U.S.R). O pauză de patru ani îi oferă răgazul unei regăsiri, a unei fericite re-aşezări metaforice, volumul "Zaruri", apărut în 2010 la Editura Brumar, din Timişoara, bucurându-se o bună reacţie din partea criticii. În 2011, Vlad Scutelnicu apare pe piaţa literară cu o antologie, "Vinovat în clepsidră", la Editura TipoMoldova, Iasi, tot la Iaşi construindu-se şi următoarea carte, "Piramida Ka-zar", la Editura Junimea.

Colaborează constant cu revistele literare (Hyperion, Convorbiri literare, Cronica, Antiteze, Luceafarul, Poezia, Bucovina literara, Lumina lina (S.U.A., New York), Poesis, Baaadul literar, Oglinda literara, Caietele Oradiei, Conta etc.).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2004.

 "Preţul tău e faptul că exişti"

"Este valoroasă orice carte care nu seamănă cu cealaltă", spunea Eugen Ionescu acum opt decenii, considerând fiecare carte un nou univers, cu legile lui proprii şi ireductibile de raporturi, cu o scară unică de valori. În "Ultima arcă", Vlad Scutelnicu a încercat cu seriozitate şi maximă prudenţă toate cuvintele care definesc trăirea. După cuvinte, au urmat înţelesurile. Fără înţelesuri nimic nu mai are sens, şi într-un final scriitorul născut poet s-a hotărât: "E frig în oraş şi sunt singur!". Experimentează toate prejudecăţile şi uzanţele, fără a se sfii să trăiască, temporar, în "Târgul cu arlechini". Revine cu acelaşi scris disciplinat, cu răbufniri lingvistice doar cât să intrige sau să înfioare. "Zaruri"-le sunt împrăştiate, iar autorul, cu o remarcabilă (clară)vedere şi cu o afabilă siguranţă de sine, se arată lumii "Vinovat în clepsidră".  

Abstragerea din viaţa reală a poeziei este, pentru Vlad Scutelnicu, un refugiu din faţa unei realităţi ce tinde să se manifeste hegemonic, constrictiv. Cu toate acestea, poezia nu este lipsită de raţional, de palpabil, materialul care hrăneşte şi dezvoltă spatiul poetic fiind chiar cotidianul brut, colţuros uneori, alteori un amestec de real, de luciditate, cu material obscur, la limita conştiinţei. Însă poezia lui Vlad Scutelnicu nu coboară sub nivelul conştiinţei, ea domină instinctul, îl cuprinde, urcă spre stări superioare. Chiar dacă, spune poetul cu apăsătoare smerenie, "timpul ţi-a oferit locul/ nu înălţimea".

Scrie cu voluptate, ca şi cum poezia ar fi ultimul act al vieţii. "Port o cruce de paie ce oricând poate/ să ardă la scânteia dintre cuvinte", spune poetul care are puterea "să nu întrebe sângele/ despre starea de labirint a sufletului".

Universul liric al lui Vlad Scutelnicu este unul generos, amplu, fără a cădea în desuetudine, evitând însă limbajul dezlegat, liber de prejudecăţi, deşi poetul umblă "descheiat de frustrări".
Poezia se înfăţişează deseori într-un mod frust, o goliciune plastică, picturală, fără să scandalizeze sau să îmbie la înşelătoare discursuri filosofale, amintind de ceea ce Anton Dumitriu numea atât de inspirat filosofia garrula, cu referire la "sfânta" şi atât de obişnuita vorbărie, flecăreală poetică ce umple în zilele noastre sute de cărţi. O capcană de care Vlad Scutelnicu se îndepărtează cu eleganţă, situându-se într-o zonă a izolării purificatoare: "regret dar nu mai fac nici o filosofie/ de mult/ nici măcar cea a vulgului/ aştept să-mi bată Dumnezeu la uşă".

Libertatea, "lăcătuită" sau nu, respiră în poemele lui Vlad Scutelnicu, însă în forme dintre cele mai surprinzătoare. Carnalul omenesc capătă formă de penitenţă ("!vai ce urât e afară/ cum ţipă ploaia în trupuri"), cuplul devine retorică a vieţii ("doi/ doi şi câte întrebări în aceste/ exerciţii de libertate"), pentru ca, într-un final, să asistăm la o interiorizare bruscă, definitivă ("se închide poarta în faţa oglinzii").

Întâlnim la Vlad Scutelnicu o poezie a iubirii pure, asumate. O iubire trăită la scenă deschisă, într-o "intimitate publică", chiar dacă se desfăşoară într-un cotidian greoi, anost. În acest cotidian ordinar, populat de ţigănci, arlechini, în care "ai de plătit telefonul gazele întreţinerea/ şi rata la maşină", "tu aleargă/ să-ţi săruţi dragostea pe frunze pe buze pe ochi pe nervi/ pe mâini pe indiferenţă".

Drumul către această iubire care garantează veşnicia, care salvează, are un preţ: "preţul tău e faptul că exişti/ că suferi plângi, râzi, ţipi, te zbaţi". Dar, spune poetul, "stând drept în faţa Domnului/ drept vei fi găsit şi/ de Ea".

Poezia lui Vlad Scutelnicu nu scandalizează, nu intrigă, nu epatează. Ceea ce atrage este tocmai acest firesc al trăirilor, surprinzător şi totuşi posibil, fantastic şi deodată atât de credibil. Pentru că poemele sale oferă dimensiuni ale umanului care, odată eliberate, sunt asumate de fiecare cititor în parte.

VASILE VLAD - Şi mereu mă prefac a şti


Şi mereu mă prefac a şti
unde-i marginea. Chiar şi cu ochiul
desfăcut.

Dar, aşa cum dispare un vârtej,
uneori
dispare speranța,
şi se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lângă salcâmi jupuiți
şi chiar pe sub pământ, peste cârtițe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.

Mai au ceva să-şi spună oamenii şi în somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătând despărțirea.

O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Şi nici măcar nu ne mai astupă
o singură soartă.
La strigătul rațelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui.

Dar eu
cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
şi despre cum o întunecare feroce
mă caută.

Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite
şi ele. Tufişurile arse de praf
au fost şi ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenuşă
ajungând
am măsurat toată singurătatea.

Ţine cât mine.

trecere

nici un poem nu sfârşeşte brusc 
în abatorul dimineţilor închipuite
deschizi ochii 
ca şi cum ai duce pe tâmple
o dragoste frântă
material didactic pentru un tablou inexistent
nimeni nu mai ştie ora exactă a poeziei
doar uneori o locomotivă trece tăcut ca o
laudă deşartă
înmiresmat în rugăciune genunchiul adulmecă praful din trepte
pe aici, vă rog! doar aveţi grijă la streşini
chiar ieri s-au căţărat în privire ierburi păgâne
în drumul spre han o fecioară îşi despleteşte mugurii
(ca să pleci din lume trebuie să uiţi de unde vii!)
un cântec pâlpâie încordat dincolo de veşminte

palidă ca o stradelă sub ploaie
tandreţea se înfăşoară în chimono


despre strigăt ca şi cum

uneori îi simt îndărătnicia    alteori
strigătul de lup hămesit
priviri însticlate îngrămădite în spatele casei
recompun amurgul de ambră    uneori
e mai bine să urli (în şoaptă se ascund toate fricile)
îmi spuneai: din flacără se înfiripă înaltul

dirijezi ploaia spre un alt caldarâm
apoi scrii un tratat despre înapoia trăirii
şi strigi ca şi cum
şi strigi ca şi cum
în ferestre cerul ar prăbuşi candelabre


VASILE ZETU - "Pentru cine luntraşi ai văzduhului suntem?"

Un parcimonios al cuvântului, dar de o forţă sugestivă aparte, Vasile Zetu îşi construieşte poemele sculptând sensurile până la simbol. Astfel că, la limita haiku-ului uneori, dar fără structura complexă a acestui gen literar, păstrând însă nota iniţiatică, poemele lui Vasile Zetu îşi păstreaza puritatea şi respiratia profundă a unui haiku.

Bine conturat în literatura ultimelor decenii, poetul transcende lumea exterioară dezertând astfel din realul cotidian, pentru a-şi face loc într-un spaţiu ideatic, transfigurat, dar bine poziţionat in raport cu spiritul şi starea poemelor sale. O esenţă poetica pură, concentrată într-o zonă a trăirilor discrete, dar solare şi vizionare, de o solemnitate cuminte, un poet modern fără a fi modernist în sensul clar al curentului, Vasile Zetu manifestă launtric o geografie poetică aparte, un mister lipsit de ocultism sau umbre.  



Vasile Zetu, născut pe 17 ianuarie 1949, în localitatea Dersca, judeţul Botosani, este unul dintre cei mai discreţi poeţi ai generaţiei sale. Trăitor în munţii Bucovinei şi, de zeci de ani, învătător la Crucea, în judeţul Suceava.

Chiar dacă a debutat tarziu, volumele sale de versuri au cucerit critica literară, iar premiile obţinute nu au făcut decât să confirme valoarea poemelor semnate de Vasile Zetu.

Volumul de debut al lui Vasile Zetu este "Roua lăuntrică (psalmi)", ediţie bilingvă, română şi franceză, apărut la Editura Cuvântul nostru, Suceava, 1998, volum ce a obţinut Premiul pentru debut al Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi Premiul Gavril Rotică la Festivalul de literatură Magda Isanos – Eusebiu Camilar, Suceava, 1999.  În anul 2000, la Editura Augusta, din Timişoara, publică volumul "Umbra sufletului", obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor şi Jurnaliştilor din Bucovina, 2001, Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei, 2001, precum şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2002.

Peste numai un an, lui Vasile Zetu îi apare volumul de poeme "Siaj pe o lacrimă", la aceeaşi Editura Augusta din Timişoara, carte distinsă cu Premiul pentru poezie al Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în anul 2004.

În 2007, apare volumul "Sub un maldăr de lună", la Editura Conta din Piatra Neamţ, carte premiată în anul următor cu Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni.  Anul 2011 îi aduce "Turnirul cu melci (antologie; Cluj-Napoca: Dacia XXI).

Este membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni din 2001, şi al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, dar şi membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor din Ţinutul Dornelor.


târziu

dincolo de altar heruvimii pregătesc anafura de dimineaţă
fericiţi pruncii care ştiu taina din satul cu mărăcini
aştepţi să se culce îngerii, tăietorii de harfe nălucesc în ferestre
undeva în lume e noapte
undeva lângă strană zborul îşi ia ultima cuminecătură
între o aripă şi cealaltă se naşte iubirea, îmi spui
libertatea nu e acolo unde cobori rugăciunea
dacă sub talpă nu eşti cel care eşti
în turla bisericii atârnat ceasornicul
îmbătrâneşte o dragoste de demult

scorbura cerului

tu mergi pe deasupra ierbii precum
în pustiu umărul ar priponi îngeri
să bem cât mai e timp în curând vor izbi ciutele
vor năvăli greierii
contorsionată mintea alungă din cale izvoarele

am auzit despre tine cel cufundat în adâncul mirării
(vorbele scoborau în absenţă)

îţi simt dimineaţa sângerarea din palmă
pe lemnul reavăn scrii poeme pentru toate 
sărbătorile lumii
îmi spuneai nu există fericire dacă
fără glorie ploaia se prăbuşeşte  
nici măreţie în apotema cuvântului
dacă în scorbura cerului pasărea 
se înzideşte pe sine

în oraşul cu melci

în oraşul cu melci la fiecare casă un menestrel  trage obloanele
nu lăsa clipa să împlinească auzul, vin fiii ploii să ceară drept la uitare
drumuri fugare adulmecă plânsul, timp adormit
apele se retrag în corăbii de nuntă
un paznic de noapte prepară absintul, un-doi-trei
un-doi-trei fluturare de oaspeţi la fereastră
(piruetă de vorbe în adunarea de îngeri)

rugaţi-vă! rugaţi-vă ierbii să soarbă uitarea, degeaba zorii
în lungul străzii înserarea păşeşte precum

în oraşul cu melci o aripă

Mihaela Arhip, despre "Forma păsării", Editura Axa, 2012

Cartea Florentinei Toniţă este scrisă "într-o lume care nu este ceea ce este", după cum singură dezvăluie în poemul "nebun şi înger", întrebându-se "de unde înţelepciunea,/ de unde cumsecădenia de paie, de unde rostul/ de a fi ceea ce sunt". Aici, un nebun "e îngemănat în aripă cu îngerul său" şi fug în lume "în căutarea oamenilor singuri".
În cartea Florentinei, Pasărea are formă de înger înlănţuit din cauză că a ispitit sufletul din fiecare să îşi scoată masca şi să rămână învins, ca să descoperim că nu e o ruşine să fii învins de iubire, de singurătate, de un vis sau de amintiri.
"Despre iubire şi îngeri e bine să taci", mă simt avertizată încă de la primele pagini, dar nu pot să tac atunci când Pasărea din carte ia forma iubirii şi a dorului care îi este inevitabil. Şi mă ispiteşte. De aceea vă voi citi poemul care mie mi-a plăcut cel mai mult, o confesiune lirică dureros de aproape de anume dezamăgiri pe care le-am primit fiecare de-a lungul timpului, "Pulbere de înger": "ispita Îngerului. nevoia de a privi peste umăr. singurătatea iubirii. femeia de dincolo, nebunia oraşului toamna, biserica de frunze. gol. întuneric în plete, străfulger de inimă. trădare în hohot, pustiul amiezii. esti dar pleci. aşteptare. niciodată aici, totdeauna acolo. părăsire. pămînt lipit de ochi, umbră şi umblet. pleci. iar. se închide cărarea. în pelerina asta nu te recunosc, ţi-au căzut aripile sub scări. pulbere de înger. cu bine".
Mi se pare atât de fidel creionată iubirea cea de toate zilele a fiecăruia şi apropierea ei de sacralitate, încât, citind poemul "descântec de dragoste", m-am simţit trăindu-i gândurile şi "durerile de fiecare dimineaţă": "trupul meu cu tot cu dragoste îl las la poarta bisericii tale/ să deschizi în fiecare dimineaţă somnul cu/semnul crucii pe el/ să spui mi se pare că odată demult am locuit în tine/ urmele mîinilor tale pe zăpadă le-am simţit/ în alt anotimp/ talpa rostogolită în forma chipului tău/ coapsele din trunchiul copacului sub care îmi adorm/ tristeţile/ linia vieţii/ aruncată pe cerul trist şi tăcut/ iubiri împrăştiate peste tot în ochi/ pe umeri pe glezne/ de unde aceste dureri în fiecare dimineaţă/ cînd deschid ochii şi mă găsesc străin/ cu trupul obosit în zăpadă?".
Din punctul de vedere al gândului meu, cartea conturează strigătul unui suflet care se dăruie cu sinceritate şi umilinţă, care crede că fiecare dăruire este firească atunci când iubeşti, dar pentru care dezamăgirea este o stare la fel de firească. Este o carte în care Dumnezeu iartă ceea ce Florentina nu poate să uite.
Toate poemele par că încearcă să prindă în rama lor de cuvinte forma păsării care a trecut peste sufletul fiecăruia dintre noi, şi să o păstreze pentru o zi când, aşa cum scrie în poemul "lacrimi de nisip": "prietenii nasc amintiri pe hârtii imaginare". Toate au cadenţa unor versete, ceea ce pe mine m-a înfiorat de la prima lectură, fiindcă îmi dau senzaţia că mi se adresează direct şi uneori îmi mustră neputinţa de a ierta: "lacrimi de împrumut". ("orb erai, ţi-am spălat aşternuturile dezgolite de vise/ şchiop, am ghicit suflarea-ţi de înger/ ţi-am povestit în prima zi cu soare/ mai am lacrimi doar pentru o jumătate de ochi/ cealaltă jumătate o ţin şi acum în palmă/ o voi plînge în preajma ta, cu lacrimi de împrumut").

Prin "amiaza de duminică" veţi trece încă umili după întâlnirea cu "repetabila moarte", şi umilinţa se va scutura de pe suflet ca să lase loc uimirii când veţi afla că "poeţii nu ştiu iubi". După care va coborî peste toate gândurile "dimineaţa promisă".

Pretutindeni veţi da de îngeri. Cred că îngerul este laitmotivul cărţii, centrul unui univers în care păsările devin îngeri după ce îşi pierd forma clasică de păsări. A unui univers în care "mor oamenii din nimic" şi "trupul macină gânduri din alte vieţi". A unui univers în care numai Dumnezeu ştie "cum arată oamenii rătăciţi de gânduri".

Undeva, cineva anume a aşteptat ca această carte să fie scrisă, pregătit pentru invazia florentină a Florentinei. 

Eu am primit cartea înainte de a o publica Florentina, am primit-o în minunea banală care este visul nostru cel de toate nopţile. Şi, în puterea nopţii, m-am trezit şi i-am scris:
"Am visat aseară că ţi-ai publicat volumul de versuri! Era cu o pasăre pe copertă, ceva stilizat în alb negru albastru. Probabil fiindcă am recitit poeziile aseară. Să fie visul într-un ceas bun!".

Şi am primit, în seara aceleiaşi zile, răspunsul:

"Ohhh...
Astă-noapte, de fapt spre dimineaţă, am visat PENTRU PRIMA DATĂ lansarea cărţii mele. Ştiu că era coperta albă cu ceva negru, nu am apucat să văd. Nu ştiu dacă ţi-am spus că am ales titlul: Forma păsării. Dacă nu, atunci măcar ai visat, deci „ai aflat” între timp. Nu mă mir, e minunată întâmplarea – în visul meu şi al tău, aceeaşi noapte"...


După câteva luni de aşteptare am intrat în posesia cărţii. Şi de atunci caut forma păsării. Cartea cu versuri/versete ascunde în ea dorul după cuplul primordial, "ispita îngerului", poeme presate întru păstrarea lor în "ierbarul lui Seferis". În carte suferă după "invazia florentină" o "femeie a soarelui" şi toate se sting în "hotarele timpului", unde nimic nu mai are importanţă, nici strigăte, nici orgolii. În toate e doar Timp şi păsările au formă de înger. (Mihaela Arhip, rostire la lansarea cărţii "Forma păsării", decembrie 2012)

duminica de ocazie

un clopot amuşină calea, ţi-am spus
să nu mai plantezi trandafiri pe zile fără soţ.
duminica, în faţa bisericii, un om în genunchi
adună iertările de prisos. Trecătorii se închină grăbiţi
(nu văd flacăra din buzunarul străinului)
fiecare pasăre pe limba ei transmite din oră în oră
ştiri din paradis. dulce sfadă de îngeri, arhanghelii nu mai ţin
de mult socoteala: o bătaie de inimă egal infinit pe din două
sub genunchi, omul îşi ţine strâns aripile de hârtie înnodate cu
iarbă de mare. "nu te ascunde, lasă aici o iertare", m-a strigat
fără glas. Străinul nici privire nu are, doar aripa de hârtie
foşneşte ca un ceasornic inundat de secunde.
duminica asta mă golesc de păcate. Pentru iertare am găsit
pământ bun la capătul străzii
de acolo, numai de acolo, îngerii pleacă în orice direcţie...

Invazia florentină

tristeţea ca o fântănă răsturnată în mare
niciun ochi adormit, văzul bolnav de nesomn invadează fiirea
în fiecare seară ţărmul se transformă în mare de alge
să-ţi amestece trupul cu peşti,
încolăcite cuvinte într-un extaz fără sunet.
fata pe ţărm aprinde lumina, în timp ce
gongul străbate adâncul.
fără actori, fără scenarii şi critici
spectacolul se răsfrânge în mare.
invazia anunţată pentru ora 12 fix se transmite pe unde
la miezul nopţii
trupul tău alb se arată: peşti, aripi şi alge albastre,
în loc de ochi două sfeşnice aburind sub cupola de îngeri

prizonier in ceruri, Dumnezeu ne priveşte tăcut
nicio invazie nu te învaţă iubirea, iar pentru un război
e nevoie de doi...

Poezii si poeti (III) - Mihaela Arhip, (I)REVERSIBIL

Pe Mihaela Arhip o tin minte din anii studentiei, facea parte din grupul de filologi care scria la revista universitatii. Prin anii 92-93 de dupa Revolutie, a scrie poezie era aproape o pietate, un har...
Ne-am intalnit direct peste vreo 10 ani, cand Mihaela Arhip a lansat prima carte, "Sfarsitul inocentei", aparuta in urma unui premiu, la Editura Axa din Botosani, in 2002. Lansarea a fost mai degraba una de suflet, cu elevi, profesori, prieteni.
A doua lansare, "Libertatea unui condamnat la viata", tot la Editura Axa, in 2009, am ratat-o.
Acum am in mana a treia carte a Mihaelei Arhip, (I)REVERSIBIL, abia iesita de sub tipar la Editura Eikon. O carte pe care, iata, nu o ratez, o carte inca nelansata oficial, dar care a poposit la mine si despre care simt nevoia sa scriu acum.


Rareori, in anii din urma, mi se intampla sa pot citi cu voce tare poezie. Am scotocit zilele acestea cartea Mihaelei Arhip si m-am pierdut in starea de poezie.
Mihaela Arhip nu a cazut in capcana textualismului elitist si artificial ermetizat poetic, reusind sa pastreze sensul estetic al poeziei, acea interiorizare si intimitate a versului care devine refugiu al cuvantului trait. Si care face bine cititorului...


10 mai

Mai plouă, mai fulguie-n lumină funigei, mai alb,
tot mai alb e cireşul din faţa ferestrei
şi în tăcere,
ca o respiraţie, ca un fluture imaterial,
se strecoară prin perdea parfumul de floare albă şi de verde crud.


Mai asfinţeşte, mai rătăcesc deasupra păsări, mai departe,
tot mai departe sunt astăzi de tine
şi în fiecare clipă,
ca o floare albă cu miez de verde crud,
se scutură privirea ta de sub pleoapele mele închise a uitare.

SCUT. Un poem de Emil Botta

Iubirea ma apara,

de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

Despre ADRIAN PAUNESCU numai de bine. Dar despre noi?!

Jigodismul românesc se hrăneşte cu suflete de morţi. O sila mai mare decât aceasta trăită în zilele înălţării la Cer a poetului Adrian Păunescu nu am simţit. Scriitori care până ieri il priveau pe Păunescu din înaltul odiosului lor orgoliu literar, care făceau spume la gură numindu-l “grohăitor” şi alte meschine vorbe, vin astăzi şi îşi plâng peniţele mizere: L-am iubit pe Păunescu!
Tot poporul îşi cinsteşte Poetul! Bună treabă. Şi creştinească, şi de bun simţ. Dar, Dumnezeule, aşa de mult mi-aş fi dorit să aud aceste poveşti spuse cu lacrimi măcar câteva luni mai devreme. Să ştiu atunci că tu, poete, artist, om mare şi om simplu, călător sau pustnic, bolnav sau bine trăitor, îl cinsteşti pe el, nebunul anilor grei, nestăpânitul în tot şi în toate. Dar aflu azi şi altele: că fosta-i soţie, delicata şi frumoasa întru poezie Constanţa Buzea scria demult, în urmă cu zeci de ani, despre greul vieţii sale cu tatăl copiilor săi, Adrian Păunescu. De când interesează ACUM zilele şi noptile a doi soţi, tineri şi orgolioşi poeţi? Urâtă treabă. Se ştie, poetul, pentru a-şi fi comod sieşi şi scrierii sale, devine incomod tuturor. Chiar groaznic de incomod. Doar timpul măsoară egoismul poetului şi încrâncenarea poeziei sale.
În urmă cu doi ani murea Cezar Ivănescu şi oficialii (aceeaşi de azi, de ieri şi de totdeauna) nu au primit trupul scriitorului în sediul Uniunii Scriitorilor, nici în Muzeul Literaturii. Motivul: aceste instituţii nu sunt capele! Atunci, printre puţinii care au scris, s-au implicat şi şi-au manifestat indignarea a fost Adrian Păunescu. La moartea lui Cezar Ivănescu televiziunile au tăcut, cu gura strâmbă de ură. Securiştii şi-au râs în barbă. Astăzi, trupul spre Cer al lui Adrian Păunescu se odihneşte la Uniunea Scriitorilor, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi scriitori ai României şi înainte şi după Cezar Ivănescu.
Într-o generozitate înduioşătoare a mai-marilor, poporul acesta nebun de Păunescu, iubitor de cultură, dornic de poezie, are voie astăzi să îşi cinstească poetul. Este o presiune populară asupra mediei, asupra şefilor statului, pe care media şi şefii statului o manipulează fantastic. Poate că era genul de manifestare care i-ar fi plăcut poetului. În mod cert nu şi familiei sale, care a trăit într-o exemplară discreţie gloria eroului lor în viaţă şi în moarte.
Domnilor de dincolo de sticlă, de dincolo de suflet şi de deasupra tuturor, cine vă dă dreptul să ne selectaţi poeţii? Cu nimic mai mic, chiar cu mult mai mare, era Cezar Ivănescu! În literatura română, nu voi, trăncănitorii de vorbe , faceţi istoria acestei ţări, ci valoarea şi timpul care va să cearnă. Muriţi-vă egal poeţii, trăiţi-vă responsabil valorile, asumaţi-vă corect contemporanii, cu bunele şi relele lor. În rest, moartea unui om vorbeşte doar despre cei care rămân.

Despre Poet, numai de bine. Dar iubirile vin târziu, tovarăşi, prea târziu. Uneori e nevoie de tăcere.

DA. nu?

nu ştii dacă merită să te mai naşti şi anul acesta

hai-hai, ai spus ultima dată şi nălucirile ţi-au invadat văzul
împăienjenită ca un chip de Petre Stoica în anul muririi lui
cu barba una cu sufletul
mai am o noapte să cred. huruie sub masă cohortele de tâlhari coborâţi
de pe cruce
nu ştii şi orele trec spre naşterea ta. cuvinte sfădite, crâncene iluzii
încă un an de suflet-pre-umblare-un-doi…

în vremea asta se coc gutuile, ţăranii cumpără lemne să-şi amăgească iarna ce cade, fata de peste drum întinde gâtul sub fereastra murdară, soţiile funcţionarilor aburesc cuptorul în care adună secrete din isteriile prelungi, iubiţii aruncă in copaci poeme uscate

nu ştii dacă merită să te mai naşti şi anul acesta

INTERVIU - MARIUS IANUŞ: "Am avut neşansa de a scrie un poem împotriva României"


A zdruncinat literatura anilor 90, a socat, a uimit, a rasturnat prejudecati poetice, a creat curente. Supranumit "parintele fracturismului", poetul teribil si teribilist, adulat, iubit de generatiile tinere, contestat de poetii traditionalisti, Marius Ianus a devenit lider, model, reper în literatura romana. Pîna într-o zi, când s-a petrecut Minunea!


Florentina Tonita: E posibil drumul de la Poezie la Crestinism? Spun Sfintii Parinti ca un om, daca refuza calugaria de buna voie, el va fi calugarit de viata, în urma unor încercari mai mult sau mai putin dureroase. Ai ajuns la Crestinism prin Poezie sau prin Suferinta? Bineînteles, calugaria are aici sens de pustnicie lumeasca – daca e posibila alaturarea de cuvinte, de Jertfa crestina.

Marius Ianus: M-am întors la crestinism în urma multor semne care mi s-au aratat. Mi s-a revelat ca Dumnezeu are un plan cu mine. M-am trezit ca locuiesc chiar în casa în care a locuit Alexandru Monciu Sudinski, alt scriitor revoltat, si am gasit alte multe corespondente în viata mea. Asa ca am tras concluzia fireasca: nimic nu e întîmplator, realitatea ne depaseste cu mult mintile. De fapt, eram aplecat de mic spre acest fel de a gîndi, iar argumentul lui Nicolaus Cusanus în privinta existentei lui Dumnezeu l-am descoperit singur, pe la 10 ani.

F.T.: Sunt numeroase exemplele în care poeti de valoare – de valoarea timpului lor, desigur, au descoperit Lumina si au pasit pe drumul paralel poeziei. Paralel însemnînd aici ca poezia nu este exclusa, ci doar capata alta stralucire. Vorbesc despre Parintele Savatie Bastovoi, chiar si de Marius Ianus, si exemplele pot continua. Regreti în vreun fel experienta anilor trecuti, faima, notorietatea, poate chiar orgoliul recunoasterii literare?

M.I.: Nu prea am ce sa regret. Securitatii, care mi-a distrus continuu viata, nu i-a pasat de faima mea. Am avut nesansa de a scrie un poem împotriva României. Acel poem mi-a marcat destinul. De fapt, el era croit pe mentalitatea lumii ateiste de azi, care nu vede în greutatile cu care ne confruntam încercari date de Dumnezeu, deci ceva bun, ci doar neputinta noastra sociala si politica.

F.T.: Poezia si-a cam pierdut de un timp rochia de bal si umbla parca nerusinata, în fustite deocheate. Si ma refer strict la versul fara poezie, la cuvintele fara spirit care abunda de ceva vreme viata tinerilor nostri scriitori. Ce lipseste – nu din aceste poeme!, ci din existenta poetilor de nu mai ating ei adîncimea (sau înaltimea) Duhului în Cuvînt?

M.I.: Poezia n-a fost niciodata mai apropiata sau mai departata de Dumnezeu decît e acum. Trebuie sa facem o diferenta clara între poezia laica si poezia crestina. Poezia laica a fost fara Dumnezeu dintotdeauna, la Nichita Stanescu, ca si la Ovidiu. Sa te joci cu cuvintele, cum fac cei mai multi poeti, mai ales cei metaforici si artizani, cei care folosesc figurile de stil si rima, e ceva foarte periculos.

F.T.: Ti-ai renegat toate scrierile, în urma unui zbucium sufletesc. Toata lumea astepta ca taifunul interior sa treaca si sa re-devii poetul fracturist cu care lumea literara se obisnuise. Se pare ca a trecut taifunul, însa dupa el se aseaza un alt zbucium, cel al crestinului apasat de întîmplari trecute. Esti gata sa pornesti un proiect extrem de îndraznet timpului nostru, un Drum al Crucii. Te rog sa dezvolti cu propriile cuvinte acest demers, pentru ca el sa fie cît mai bine înteles.

M.I.: Parintele Savatie Bastovoi m-a sfatuit sa renunt la idee. Era prea mare pentru mine si ma muncea prea mult. Era vorba de un pelerinaj mai putin obisnuit, cu o cruce în spate.

F.T.: Esti jurnalist, cititorii te gasesc în revista VIP, dar si în Ziarul Lumina. Crezi ca exista loc, în presa noastra, de informatii ziditoare de suflet? Îsi asuma jurnalistii de astazi misiunea atît de dificila de a transmite Cuvîntul curat al Parintilor nostri? Ai simtit ca îti scade “audienta”, ca sa folosim un cuvînt atît de uzitat, dupa ce ai schimbat tonul si directia editorialelor din VIP?

M.I.: Încep cu sfîrsitul. Dimpotriva, se pare ca numarul cititorilor mei a crescut dupa convertirea mea. E foarte important ca oamenii cu credinta sa scrie despre credinta lor. Însusi Domnul nostru Iisus Hristos ne-a chemat sa ne marturisim credinta, spunîndu-ne ca asa cum Îl marturisim noi pe El în fata semenilor nostri, asa ne va marturisi si El pe noi în fata Tatalui nostru ceresc.

F.T.: Recomanda tinerilor 3 carti care le pot schimba viata.

M.I.: Noul Testament. Patericul. Psalmii.

F.T.: Numeste 3 oameni care sînt sau pot deveni modele pentru tinerii care mai cauta înca o Cale.

M.I.: Parintele Savatie Bastovoi (Noul Neamt). Parintele Ghelasie (Fagetel). Parintele Milotoiu (Sacele).

Multumesc! Doamne Ajuta!



Marius Ianus s-a nascut in anul 1975, la Brasov, numele sau real fiind Drajan Marius-Christian. Este întemeietorul curentului literar fracturist, alaturi de Dumitru Crudu. În 2010, pe neasteptate, si-a renegat toate scrierile necrestine, anuntul fiind facut public în ziua de 20 aprilie: "De astazi, 20 aprilie 2010, îmi reneg toate scrierile pe care le-am publicat pîna azi, cu exceptia celor pe care le-am postat sau le voi posta pe acest blog.
Îmi cer iertare tuturor celor carora versurile mele de pîna acum le-au fost prilej de sminteala si iau pacatele la care i-au împins vorbele mele scrise si spuse pe alti oameni asupra mea.
Nu voi continua nici povestea blogului literar colectiv pe care l-am initiat, hyperliteratura, pentru un motiv simplu: e o poveste necrestina.
Si asa a spus Domnul nostru Iisus Hristos: "Cine nu este cu Mine este împotriva mea. Si cine nu aduna cu Mine, risipeste".
Îi avertizez pe toti cei care scriu acolo ca sînt pe calea pierzaniei.
Îi avertizez pe toti cei care au trecut prin cenaclurile mele sau care m-au citit ca, în afara de sinceritate, i-am împins numai la dracovenii. Îi avertizez ca exista Iad.
Îi chem pe toti pe drumul catre Iisus Hristos, sa înfrunte prigoana satanei si sa-si salveze sufletele".

Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...