Căldura zilei se întindea leneșă pe cărarea de lângă vechiul schit, aluneca printre pietrele dezgolite de timpul părăsit într-o agonie fără sens și încremenea pe zidurile neterminate, parcă desenate anume să le scormonească privirea.
Tălpile proaspete, trecute prin rugăciune, desfac în bucăți
vremea lor de demult. Când erau tineri. Când se înălțau împreună și cuprindeau
întreg universul. Mâinile li se frâng acum timide, într-o îmbrățișare mută.
Sunt mai bătrâni decât ziua care i-a adus împreună. Decât toți copacii care au
crescut în lipsa lor.
Coboară scările către întunericul cald, mângâiați nevăzut de
razele furișate odată cu ei. Răceala de sub pământ îi îmbracă într-o dragoste nouă,
neîncepută. Mâinile se frâng iarăși, trupurile se fac una cu întunericul cald.
Buzele se caută, zbenguind feciorelnic un sărut prelung, ușor agitat. Atât de
bine se știu buzele, chiar și în negrul întunecos.
Ar fi putut să se iubească acolo. Să strivească în cărămidă
freamătul cărnii dulci, ca o cuminecătură furată în zi de post. Ar fi putut să
se sfârșească lumea acolo, sus. Din întreg universul, pacea lumii coborâse
într-un adânc întunecos, în sărutul bătrân și copt, dar atât de curat. Da, ar
fi putut să se iubească acolo, să înfioare piatra și să o prefacă în dragoste.
Precum și Cer, așa și sub Pământ, o bătrână dragoste
hălăduind…
(fragment din ”Călătoria”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu