VINOVATUL, un film despre vulnerabilitate și aparența care ucide!

Un ofițer de poliție cu o istorie încurcată, un drogat care cere ajutor, un șofer tâlhărit de o prostituată, o posibilă răpire, un bebeluș sfâșiat cu cuțitul și o fetiță de nici șapte ani prinsă într-o poveste terifiantă. Mașini de poliție, ambulanțe, sirene, urmăriri, ploaie torențială, un polițist trimis să încalce reguli, replici arid/acide între colegi, instigare la mărturie mincinoasă, o tentativă de suicid și o nevoie patologică de a face dreptate în numele unei justiții personale. Tot ce am enumerat până acum nu există pe ecran decât în măsura în care tu, spectatorul, reușești să îți construiești propriul film.
Pentru că, în povestea lui Gustav Möller, întreaga acțiune a filmului se desfășoară, în fapt, printr-un fir al telefonului de la serviciul de urgență 112. O poveste care fără jocul actorului Jakob Cedergren nu ar fi fost decât un text în deșert, o desfășurare de imagini fără consistență, o sterilă și poate nici măcar cea mai reușită acțiune. În formula aleasă de regizorul danez, thrillerul "Vinovatul"/"Guilty" devine un experiment cinematografic menit să implice deopotrivă actor și privitor. 
De la un capăt la altul, filmul se derulează pe firul unor conversații telefonice, jocul actorului principal fiind în special axat pe crearea de personaje. Acele personaje invizibile pe care nimeni nu le vede altfel decât cu ochii minții. Este o libertate pe care regizorul o oferă spectatorului, o libertate pe cât de riscantă pe atât de spectaculoasă. Regizorul completează povestea apelând doar la tehnica cinematografiei. Avem unghiuri atent decupate în geometria camerei, lumină de intensitate diferită, efecte sonore mai degrabă specifice teatrului radiofonic, dar foarte bine introduse în câmpul vizual al spectatorului, toate acestea într-o conspirație care, cu fiecare minut care trece, umple tot aerul sălii de cinema.
Asger Holm (Jakob Cedergren), polițistul cu un trecut controversat, transferat temporar în secția de urgență, este personajul care, pe măsură ce acțiunea filmului se dezbracă de aparențe, transferă asupra sa sentimente pe care până atunci refuza să le asume, ba chiar le purta într-o aură a personalității superioare, a judecătorului absolut.
Filmul trădează carențele profesionale ale polițistului, chiar dacă pornite și hrănite dintr-o intenție corectă, a celui aflat în slujba binelui, dar pentru care binele înseamnă și a face dreptate în afara legii. Pe măsură ce acțiunea evoluează către un deznodământ cu totul neașteptat, spectatorul începe să preia dilemele, spaimele, întrebările polițistului: de câte ori ai judecat după aparențe, de câte ori ai dat credit propriului impuls, căzând astfel în păcatul iremediabil al judecării aproapelui? Cine și unde împarte circumstanțele atenuante și cât de des devin acestea adevăruri dureroase?
Regizorul filmului reușește să creeze momentele de maximă încordare doar prezentând spectatorului un chip care, în funcție de stadiul poveștii, se transformă în cele mai neașteptate feluri. Tensiunea maximă se derulează în ochii polițistului, pe care aparatul de filmat stă îndelung în timp ce respirația spectatorului se oprește aproape la comandă. Nu miști de teamă să nu pierzi o clipire, o scânteie cât de mică, un semn că dincolo de firul telefonului viața merge mai departe. Dintre tine și el, doar el – polițistul – este conectat la fir, depinzi de el până la ultimul apel.
La fel de apăsătoare sunt în filmul lui Gustav Möller tăcerile încremenite. Fără ca înainte sau după aceste tăceri scenariul să adauge vreun amănunt, doar frânturi la distanțe mari, piese de puzzle pe care spectatorul are să le potrivească într-un joc al minții. Pentru că, până la final, tăcerile te obligă să compui mental o poveste, să imaginezi fapte, să îți oferi propriile explicații. Care vor coincide sau nu cu dezvăluirile care vin mai târziu, care vor completa sau nu golurile – aici totul ține de imaginația spectatorului, de cât este el dispus să se implice.
Avem în film personaje (chiar dacă invizibile) de o complexitate copleșitoare. O femeie care sună la 112, dând de înțeles că este răpită de propriul soț. Un bărbat cu un trecut nu prea curat, acuzat acum că și-a ucis propriul prunc și a răpit-o pe mama copiilor lui. Un polițist pe marginea prăpastiei care, în numele prieteniei, este gata să depună mărturie mincinoasă într-un proces greu.
Voci răzlețe care adaugă poveștii amănunte dintre cele mai surpinzătoare, în fapt acele mici piese de puzzle care ajută spectactorul să lege întâmplările, în nevoia de a fi cu un pas mai în față.

Regizorul Gustav Möller riscă într-un mod care îți taie răsuflarea. Își duce personajul până la marginea conștiinței, creează tensiunea care îl determină pe polițist să ia cele mai periculoase decizii: provocarea unui accident de mașină, atacul agresiv asupra presupusului răpitor.
Căderea în hău se petrece la fel de brutal, în momentul în care polițistului i se dezvăluie adevărata realitate. Este momentul în care conștiința suferă un proces de transformare ce va duce la propria confesiune, la propria spovedanie. La celălalt fir se află o femeie pregătită să se sinucidă. Eliberarea prin spovedanie va duce la salvarea unei vieți. O răscumpărare care justifică, în fapt, întreaga acțiune a filmului. 

Până și finalul filmului este lăsat imaginației spectatorului. Ce va face Asger? Devine el prin spovedanie un polițist bun? Poate fi iertat pentru greșelile din trecut? O dilemă morală care va fi rezolvată doar așezându-ne într-o perspectivă care ne implică pe fiecare în parte.

Gustav Möller, acum în vârstă de 30 de ani, a început să scrie scenariul alături de doi colegi de facultate în 2015, când a absolvit Școala Națională de Film din Danemarca. ”Ideea filmului mi-a venit când am dat peste un apel 911 al unei femei răpite. Femeia călătorea cu mașina iar răpitorul se afla lângă ea, drept pentru care a vorbit în coduri la telefon. La început, am fost acaparat de suspansul apelului, ca oricare alt ascultător. Dar, apoi, am început să mă gândesc la motivul pentru care a fost atât de intrigant. Chiar dacă tocmai ce ascultasem o înregistrare audio, am simțit de parcă totul s-ar fi întâmplat în fața ochilor mei. Am văzut femeia, mașina în care se afla, drumul pe care mașina mergea și chiar răpitorul care stătea lângă ea. Mi-am dat seama că fiecare persoană care ar fi ascultat acea convorbire telefonică, ar fi avut imagini diferite: o altă femeie, un alt răpitor, și tot așa. Am început să mă gândesc: ce ar fi dacă aș folosi această idee de creare de imagini mentale într-un film?”, spune regizorul Gustav Möller.

Vinovatul / The Guilty a avut avanpremiera internațională la Sundance Film Festival la începutul anului 2018. Filmul a fost nominalizat și premiat în peste 30 de festivaluri din întreaga lume: Premiul Publicului, Premiul pentru Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu sau Cel mai bun actor în rol în rol principal sunt doar câteva dintre trofeele obținute de film.

Vlad Ivanov, rol de excepţie în "Apusul" lui László Nemes

Vlad Ivanov este actorul botoşănean de 5 ori premiat cu Gopo, pe care publicul românesc îl identifică încă şi, poate dintr-o stranie complicitate cu vremurile dinainte de 1989, îi atribuie şi astăzi însuşirile personajului din "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" (filmul lui Cristian Mungiu care a câştigat un Palme d'Or şi a fost nominalizat la Globul de Aur). Cinefilii şi mai familiarizaţi cu marele ecran nu uită să aşeze în şirul filmelor de succes ale lui Ivanov şi pelicula "Poliţist, adjectiv" (premiul FIPRESCI şi premiul juriului la Cannes).
Vlad Ivanov a revenit în atenţia criticii de film cu "La Gomera", în regia lui Corneliu Porumboiu, dar şi cu un rol într-o distribuţie internaţională ("Apusul", în regia lui László Nemes, autor care a primit OSCAR pentru "Fiul lui Saul" la categoria cel mai bun film străin).
În filmul lui Nemes, Vlad Ivanov joacă rolul lui Oszkár Brill, proprietarul unui magazin de pălării care a aparţinut pe vremuri părinţilor lui Irisz Leiter (interpretată de Juli Jakab). Irisz vine în Budapesta şi aproape forţează angajarea la magazinul de pălării. O femeie elegantă, dar de o eleganţă tăioasă, fiica foştilor proprietari pare a fi prinsă între două lumi, uneori fiind cu totul al uneia sau al alteia. Trecerea se face prin jocuri de lumini şi umbre, prin străzi labirintice, focuri de artificii care miros a praf de puşcă, sărbători ce alunecă într-o promiscuitate mai mult ghicită decât explicită.
Magazinul de pălării capătă alte dimensiuni, camera de filmat o urmăreşte pe Irisz şi odată cu ea spectatorul este conectat la un fir al istoriei care se scrie odată cu acţiunea filmului. Mai mult decât povestea dramatică a lui Irisz, publicul este interesat de personajul lui Vlad Ivanov. Brill se lasă cu greu dezvăluit şi nici măcar pe deplin, finalul filmului negăsindu-l în viaţă. László Nemes ne aşază înainte o lume degradată şi degradantă, o lume fără ieşire şi fără nicio şansă de a se salva. De altfel, ultima imagine este una de război, iar regizorul creează - pentru un minut de peliculă - o scenă sugestivă de la care, fără îndoială, ar putea porni o altă poveste, un alt film.
Impresionant efortul actorului născut în Botoşani de a învăţa într-un timp record o limbă deloc simplă - maghiara, chiar dacă într-un final regizorul a ales ca vocea lui Ivanov să fie dublată. Opţiunea regizorului a fost motivată de micile accente şi inflexiuni pe care maghiara încă neexersată suficient a lui Ivanov le-ar fi adus pe ecran, de bună seamă o decizie foarte bună pentru reuşita filmului. Însă românii au fost lipsiţi de timbrul unic al lui Ivanov, de tonalităţile speciale cu care actorul nostru a reuşit să cucerească atâta premii de-a lungul anilor.
Dar, chiar dacă vocea lui Ivanov a fost dublată, spectatorul a fost mai mult decât convins: Vlad Ivanov a jucat în maghiară.
Brill este un personaj care intrigă. Pe care îl iubeşti şi îl urăşti deopotrivă. Vlad Ivanov a venit cu întreg arsenalul actoricesc de care dispune, dar a exteriorizat în doze foarte atent studiate, lăsând personajului libertate în gesturi, în priviri, în atitudine. O experienţă pe care actorul botoşănean a probat-o în ani şi ani de muncă artistică, la un nivel pe care şi l-a autoimpus.
Talentul actorului nu a rămas neobservat de către László Nemes, regizorul spunând despre Ivanov că este "unul dintre cei mai sofisticaţi, cei mai puternici actori din ziua de astăzi. Văzându-l în filme, cred că mi-a plăcut să am această latură profesională şi în filmul meu, şi, de asemenea, latura aceasta umană. Este figura centrală din film, figura paternă, dar, în acelaşi timp, nu-ţi poţi da seama dacă este de partea binelui ori a răului".  
"Apusul" este despre răsăritul unei lumi noi. Dar în care nu ne-am regăsit pe deplin. Şi nici nu i-am învăţat lecţiile. "Cred că trăim într-o lume care nu e foarte diferită de cea de dinaintea Marelui Război din 1914. O lume complet oarbă față de forțele de distrugere își începe decăderea din interior. Pentru noi, istoria e acum…", spune regizorul László Nemes.
Un rol cu care Vlad Ivanov nu va face neapărat istorie, dar pe care cinematografia internaţională îl va reţine drept unul de referinţă, într-un film care nu poate fi ignorat.

Sinopsis: 1913, Budapesta, în inima Europei. Tânăra Irisz Leiter ajunge în capitata Ungariei sperând să se angajeze în legendarul magazin de pălării care a aparținut răposaților ei părinți. Cu toate astea, este refuzată de Oszkár Brill, noul proprietar. Cât magazinul se pregătește de vizita unor oaspeți extrem de importanți, un domn o abordează pe Irisz căutând un anumit Kálmán Leiter. Tânăra refuză să plece din oraș și alege să meargă pe urmele lui Kálmán, unica ei legătură cu un trecut pierdut. Căutarea o poartă pe străzile întunecate ale Budapestei, unde singurul loc luminos din această perioadă care fierbe pe muchia unui război iminent, este magazinul de pălării Leiter.
Regia László Nemes
Cu Vlad Ivanov, Juli Jakab

"Secretul fericirii", filmul pe care îl trăiești o singură dată

Un joc de-a măștile, o felie de viață în care prietenia se prăbușește, în care iubirea rătăcește. "Secretul fericirii" este, de fapt, un film în care nimic nu este ceea ce pare.

"Secretul fericirii", filmul pe care îl trăiești o singură dată
Secretul fericirii (2018)
Regia: Vlad Zamfirescu
Scenariul: Alexandru Popa
Distributia: Vlad Zamfirescu (Tom), Irina Velcescu (Ana), Theo Marton (David)
Producator: Cristina Dobritoiu
Produs de: Movie Production Entertainment

Sinopsis: Într-o seară între prieteni, Tom îşi împinge soţia şi amicul în situaţii mai mult decât absurde, căutând să-i facă să dezvăluie secrete bine păzite. Astfel, cei doi prieteni descoperă că fericirea cuiva este posibilă doar dacă altcineva este nefericit. Pentru că resursele de fericire sunt limitate.

O poveste dincolo de care încep alte povești. Un film care, în aparenta simplitate, complică nu doar destinele, dar amplifică rolul și rostul de a fi/a nu fi în doi. Debutul în regia de film a lui Vlad Zamfirescu nu reprezintă o surpriză pentru cinefili, dimpotrivă. El s-a produs, însă, la momentul potrivit și în contextul potrivit. Cu o îndelungă viețuire teatrală, regizorul va exploata în film ceea ce stăpânește cel mai bine: discursul, adaptarea la schimbările bruște de atitudine, tehnicile de persuasiune la limita manipulării acceptate.

În fapt, Vlad Zamfirescu mizează pe un text foarte bine scris. Alexandru Popa vine cu avantajul viziunii psihologice, capabil să conducă situațiile, să le modereze sau, dimpotrivă, să accentueze conflictul acolo unde el se impune. De fapt, efectul psihologic asupra publicului este cel care va prima de la început, spectatorul fiind surprins pe tot parcursul filmului. De la un limbaj ușor, nepretențios, bulversant chiar, acțiunea evoluează într-o direcție neașteptată.

Un film construit doar pe dialogul dintre trei personaje. Un joc de limbaj fără nicio fisură, replici inspirate, cu răsturnări de situație, fără stridențe – nici măcar în momentele în care conflictul riscă să dea peste cap întreaga poveste. Personajele devin credibile nu prin tehnici cinematografice sofisticate, ci datorită expresivității, a jocului individual. S-a spus despre Secretul fericirii că este un film-teatru. Filmul adaugă, însă, aerul de veridicitate a discursului, așază personajele într-o relație mult mai bine sudată decât ar face-o, poate, scena.

Un discurs care pare să nu ducă nicăieri devine, pe măsură ce filmul se derulează pe marele ecran, un bulgăre din ce în ce mai mare, din ce în ce mai greu de controlat. Circumspecția își face loc și spectatorul este purtat din personaj în personaj, odată cu dezvăluirile ce prind a se rostogoli. Nimeni nu este pe deplin vinovat, nimeni nu își asumă vinovăția până la capăt.

Un joc de-a măștile, o felie de viață în care prietenia se prăbușește, în care iubirea rătăcește. Secretul fericirii este, de fapt, un film în care nimic nu este ceea ce pare. Oamenii se dezvăluie doar atunci când încep să piardă.

Cei trei actori – Vlad Zamfirescu, Theo Marton și Irina Velcescu – rostuiesc un dublu limbaj de care publicul nu va fi conștient decât spre finalul filmului. Din acest punct de vedere, Secretul fericirii se poate vedea o singură dată cu adevărat. Dezvăluită și înțeleasă, povestea nu mai poate fi văzută la fel a doua oară.