"Dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu"

Este cunoscut experimentul lui Marcel Duchamp, artistul care la începutul secolului XX a produs poate cea mai mare schimbare în percepția artei și în ceea ce definește ea. După încercări multiple de a identifica un drum propriu, Duchamp a devenit faimos datorită unui pisoar întors la 90 de grade, o lucrare pe care a denumit-o "Fântâna".

Gestul său a vrut să fie unul satiric, la adresa snobismului în artă. Însă consecințele expunerii acelui pisoar au fost devastatoare: în primul rand, a scos la iveală un public snob, necunoscător, incapabil să discearnă între artă și kitsch.

De la Duchamp, arta și-a pierdut caracterul sacru sau, cum spune Roger Scruton, realizatorul faimosului documentar ”De ce contează frumusețea”, "arta nu se mai ridică la un plan superior, moral sau spiritual".

Mai mult, spune Scruton, ceea ce la început este șocant devine plictisitor și găunos prin repetiție. Obișnuința, dară, ucide și ultima sursă de inspirație.

La 100 de ani de la revoluția artistică a lui Duchamp privim același pisoar întors conferindu-i, cu un aer cunoscător, statutul de obiect de artă. Duchamp ne-a lăsat moștenire un cârd de artiști fără creativitate, care este urmat de un cârd de mediocri diletanți, gata să declame în cor că, nu-i așa, "arta e în ochiul privitorului". Asta în vreme ce criticul a renunțat să mai strige că "împăratul de gol", fapt care a dus la formarea unei complicități nu doar cu artistul, ci și cu publicul mediocru.

"Cu cât mai mulţi stăpâni, cu atât pâinea e… mai cozonac"

Din păcate, pisoarul a devenit un simbol și regăsim această reprezentare în toate domeniile, de la educație până la cercetare și, mai ales, în politica zilelor noastre. În timp ce valoarea autentică își joacă fiecare șansă de supraviețuire.

Ignoranța spirituală, rigiditatea creativă, surogatele de fericire care ni se oferă cu generozitate pe tarabele din piața publică, au devenit forme ale unei pseudolibertăți care se hrănește cu pâine și circ. O concluzie excepțională găsim la Nick Sava, care mergea chiar mai departe și îi considera pe acești artiști "creatori de kitschuri", care au asigurat oricând un public format din snobi din lumea artei. "Aşa că, pentru a-şi lărgi piaţa, tendinţa lor este să facă să dispară termenul de kitsch. În fond, "clientul nostru e stăpânul nostru". Cu cât mai mulţi stăpâni, cu atât pâinea e… mai cozonac", conchidea Nick Sava. 

Este vorba, în fond, despre cum ne raportăm la valoare. Despre capacitatea de a recunoaște valoarea într-o lume tot mai ușor vandabilă, colcăind într-un superficial autosuficient, ghidat de o mediocritate tot mai flămândă de rating, dornică de expunere și avidă de publicitate.

Cel mai mult a profitat de acest derapaj spiritual factorul politic. Pentru a-și motiva lipsa de perspectivă, incapacitatea spirituală și impotența creatoare, politicianul va înlocui valorile esențiale cu propriile producții și va stimula pe toate căile un public menit să devină, în timp, admirator necondiționat și aplaudac fervent.

Mediocritatea și negarea propriilor rădăcini, agresivitatea și combativitatea în fața oricărei valori autentice devin criterii de selecție în politică și, prin extindere, în toate domeniile în care politicul stăpânește. Din păcate, regăsim aceste criterii în școli, în instituțiile publice, în viața de zi cu zi a omului simplu.

Pentru a-și păstra supremația, politicul va oferi continuu doza de pâine și va menține circul salvator.

SOS creativitatea!

Se știe, discreditarea artei are consecințe grave în societate, iar lipsa creativității în toate domeniile nu face decât să despartă definitiv omul de transcendent. Cel mai grav este ilustrat acest aspect în școală, acolo unde tot mai puțini profesori luptă pentru victoriile mici, într-un sistem care își epuizează actanții printr-un susținut exercițiu de completare de hârtii ce vor sta la baza suplimentării salariului.

Un profesor universitar propunea ca noțiunea de profesor bun să nu mai fie raportată la grosimea unui dosar, ci la performanța aplicată, practicată în sala de clasă. Astfel, un profesor care preia o clasă de la nivel mediu 7 și o duce spre nivel 8 să beneficieze de măriri substanțiale de salariu. În condițiile, desigur, unor evaluări corecte. Același profesor, însă, va avea salariul scăzut dacă o clasă de nivel 8 va "retrograda" spre nivel 6 sau 7. "Știm că societatea este imperfectă, știm că elevul este imperfect, dar este perfectibil. Iar societatea va deveni perfectibilă prin oameni (poate suna ca o barbarie) perfectibilizați prin educație", spune prof. univ. dr. Gheorghe Bunescu.

Un optimism pedagogic care, metodic vorbind, va provoca o activitate mentală creativă, va determina aducerea elevului într-o situație în care să pună întrebări. "Asta înseamnă profesor bun. Meritul esențial este atunci când îl stimulezi pe elev să își pună întrebări", spune profesorul Gheorghe Bunescu. Adică întoarcerea la creativitate, revenirea la comunicare și comuniune, în fapt acea pedagogie despre care vorbesc numeroși teoreticieni, o pedagogie care are la bază cele trei valori fundamentale în societate: iubire, încredere și respect.

"Dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu"

În lipsa acestor criterii, vitrina societății ne va arăta la nesfârșit același pisoar în fața căruia vom vedea aceleași încremenite priviri, vom asurzi în aceleași zgomotoase aplauze pe care le auzim de un secol.

O societate a derizoriului, dezintegrată spiritual care va purta după sine consecințe greu de anticipat în următoarea sută de ani.

Cuvintele lui Cezar Ivănescu, rostite într-un interviu din 1996, sunt cele mai potrivite pentru a rotunji acest secol de la Marcel Duchamp până astăzi: "Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti. (…) artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu".

Cine se încumetă să urle în deșert, chiar de-ar fi să-și scuipe plămânii cu ultimul strigăt? O întrebare pe care suntem datori să o rostim cu voce tare fiecare dintre noi. Chiar dacă nu avem niciun răspuns...

Brâncuşi în discuţia Academiei Române!

Şedinţa Academiei Republicii Populare Române, Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte, Proces-Verbal nr. 10 al şedinţei din 7 martie 1951, prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu

Camille Claudel (1864-1943)

Sora lui Paul Claudel. Iubita lui Auguste Rodin. Suflet posedat de artă, Camille a fost peste toate un sculptor de geniu, un spirit liber într-o lume a bărbaţilor, a masculinităţii dominatoare.

Artistul în umbra lui Auguste Rodin este un meşteşugar (ştia Brâncuşi ce ştia!). Femeia din coasta lui Rodin este flacără arzând pe dinlăuntru: se sfâşie pe sine, arde până la cenuşă.

Despre Camille se vorbeşte în primul rând ca femeie (iubita lui Rodin) şi mai puţin ca artist. Iubirea pentru Rodin este privită ca o obsesie, dragostea lui Rodin pentru Camille este tratată ca o supremă înţelepciune şi protecţie.

Artistul bărbat tratează inspiraţia ca pe un dat, ca pe un drept ce i se cuvine. Dar femeia dă formă iubirii care îl inspiră pe Rodin, ea este izvorul însuşi.

Generozitatea târzie a lui Rodin, de a veghea nebunia femeii care a iubit peste sine, este tot o dominaţie masculină.

Camille a petrecut ultimii ani ai vieţii în azilul de boli mintale. 30 de ani! Acolo a murit, singură, fără nimeni la căpătâi, înmormântată în gropile pentru săraci. 30 de ani în care lutul, marmura, bronzul au frământat minţi chinuite de artişti cuminţi incapabili să atingă măreţia.

A închide un geniu e ca şi cum ai pune lanţuri păsării şi i-ai da drumul deasupra oceanului. Plutirea este imposibilă, moartea este salvatoare dar inconştientă şi, din astă pricină, şi inutilă.

IN MEMORIAM MIHAI BEJINARIU: Sambata, 21 august, Galeriile "Stefan Luchian" Botosani!

Sambata, 21 august 2010, ora 10.00: Expozitia comemorativa IN MEMORIAM MIHAI BEJINARIU, organizata la Galeriile "Stefan Luchian" Botosani, cu prilejul implinirii a doi ani de la plecarea dintre noi a marelui artist Mihai Bejinariu.

Evenimentul este organizat de Muzeul Judetean Botosani si de Vali Petrariu, prietenul artistului, unul dintre cei care i-au fost aproape lui Mihai Bejinariu pana in ultimele zile ale savarsirii sale pamantesti.
"Mihai a fost un prieten adevarat: retras, cu bun simt, cu o cultura vasta, o persoana alaturi la nevoie. A pictat si pe patul de spital, simtindu-si sfarsitul aproape si din dorinta de a lasa cat mai multe lucrari in urma lui", marturisea in urma cu cateva luni Vali Petrariu, cel care a organizat anul trecut, la Galeriile de Arta "Stefan Luchian", prima expozitie in memoria artistului, in ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril.
Mihai Bejinariu ramane in arta romaneasca drept unul dintre cei mai buni acuarelisti. A studiat tehnica acuarelei pe ud si a pastelului combinat cu tehnica encaustica, combinand un stil aproape inovator cu o pictura vizionara, desi s-ar incadra usor si in stilul traditionalist.
Mihai Bejinariu a urmat, in tinerete, Scoala Populara de Arta din Botosani, nemultumindu-se insa cu studiul de atelier. Pictorul a cutreierat dealurile care invaluiesc Botosanii, o practica bine cunoscuta marilor artisti, de la Grigorescu pana la Van Gogh. Studii in aer liber care, din pacate, lipsesc aproape cu desavarsire pictorilor de astazi, care se limiteaza la arta de atelier, de album, la copii dupa copii sau, deseori, la a-si multiplica propriile lucrari, in scop pur comercial.
In anii 1975, Mihai Bejinariu a decis sa dea examen la Facultatea de Arte Plastice din Iasi, obtinand o medie egala cu a altor doi candidati, chiar pe ultimele locuri. A fost admis. Imediat dupa absolvirea studiilor superioare a devenit si membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania, expunand constant si bucurandu-se de aprecierile unanime ale criticilor.
Dupa o grea si nestiuta de nimeni suferinta – in afara unor putini prieteni – Mihai Bejinariu s-a stins din viata in 21 august 2008.

Poem stramutat

Ei, da! Si daca intr-o zi te vei trezi uitat, fara sa iti mai amintesti vreun semn despre tine? Daca vei privi usa, masa, capatul patului dinspre biblioteca, ingerul din fereastra, femeia din prelungirea umarului tau, ochiul lasat de cu seara pe icoana, daca vei privi ca si cum nu pe tine te-ai cauta, fara sa te cunosti... Te vei simti parasit sau doar innoit? Cine te va cuprinde, stiind ca tu esti cel preschimbat?

Din prelungirea umarului tau, bratul cazut spre pantece se va incolaci mijlocului ei, una cu femeia vei naste, una cu chipul. Un trup de brate imprejmuind ograda cea cu iarba de casa, framantata de bunica mamelor noastre. Te vei sti atunci pe tine, tu cel in mine ascuns?

Ierbarul lui Seferis grecul

avea un fel ciudat de a merge, uneori apasat alteori aplecat in pantece
intr-o zi am aruncat cu iarba in el. vei navali ca apele in sufletul meu!, am spus
si apele l-au atins intr-o dimineata in palma
linia vietii a cotit brusc
incremenita linia inimii s-a rupt in doua carari
m-ai blestemat!, mi-a strigat, cu viata in palma abia respirand
(cararile inimii se impleticeau nauce)
m-ai blestemat cu iubire!

de atunci merge in palme, cu talpile atarnate in nori

astazi a venit la usa, avea in spate o valiza veche cu jucarii
si de buzunar, atarnata, o scrisoare catre vii: "iubirea trece prin talpi, nu o lasa sa iasa prin palme!"

corabierul lui Seferis vegheaza iarba din port...

Mihai Bejenariu a terminat lupta cu moartea

Discret, mărunt la trup, dar înalt în privire. Talentat, genul de spirit înzestrat cu har, dintre cei care se nasc o dată la multe zeci de ani. A pictat cu boala în trup, cu durerea în culoare. De la Mihai Bejenariu rămân acuarela sa de excepţie şi amintirea unui om înmiresmat de decenţa artei pure.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

În odihna pe care nu şi-a mai trăit-o de ani buni în viaţa pământească.

„In politica, daca nu ai umor, e foarte complicat”

(Interviu cu Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, ministru al Economiei şi Finanţelor)

Florentina Toniţă: Domnule Varujan Vosganian, va aflati la Botosani cu ocazia Zilelor Mihai Eminescu, asa ca va voi prezenta cititorilor in primul rand in calitatea dumneavoastra de vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, apoi de vicepresedinte al Partidului National Liberal pentru Regiunea de Nord-Est, dar si, poate cea mai importanta functie pe care o detineti in prezent, de ministru al Economiei. Pentru inceput, si nu intamplator ating acest subiect in discutia noastra, va rog sa ne referim la Raportul Comisiei Tismaneanu prezentat Parlamentului la sfarsitul anului trecut. Spuneam ca nu intamplator discutam despre acest raport. Studentul Varujan Vosganian, in decembrie 1989, a fost arestat de militie si trimis la Jilava.

Varujan Vosganian: Da, am fost arestat in 21 decembrie seara si dus in sediul Securitatii. Am trecut prin camera de tortura, prin lanturile de tortura a Securitatii comuniste, apoi dusi pe camp cu masina, legati cu mainile la spate, cu tevile pustilor atintite asupra noastra, asteptand ordinul de a fi executati. Pe 22 dimineata erau deja semnale ca se aduna muncitorii in centru, asa ca ne-au dus la Jilava. Televiziunile deja spuneau sa se mearga la Jilava, „acolo sunt ai nostri, eliberati-i”. Asa am fost eliberati. Am iesit intr-o realitate cu totul alta decat cea pe care o parasisem, una halucinanta, era un soare puternic, oamenii pe strazi afisau pancarte. Important este ca eu mi-am prilejuit intalnirea cu moartea. Intalnirea cu moartea este foarte importanta, pentru ca in aceste momente ajungi sa te cunosti.


„Au calomniat o persoana despre care nu se spusese nimic pana atunci”


F.T.: S-a scris foarte mult despre episodul cu privire la numirea dumneavoastra in functia de comisar european. Mai ales despre revocare…
V.V.:Eu nu am fost revocat! Daca m-as fi incapatanat, as fi reusit, dar consider ca nu ai dreptul sa expui imaginea tarii tale.
F.T.:Credeti ca cei care v-au calomniat atunci s-au bazat pe principiul „calomniati, calomniati, ceva tot va ramane”?
V.V.:Nu, nu este vorba despre asta! Ei au calomniat o persoana despre care nu se spusese nimic pana atunci. Varujan Vosganian era purtatorul de cuvant al PNL, care vorbea despre valorile morale, cel care lansase Manifestul Dreptei, despre desprinderea de clanul comunist. Deci era foarte tentant! Dar s-a vazut ca nimic nu era adevarat. Pentru mine a fost o lectie, sa nu se spuna ca despre tine nu se poate spune nimic. Ba da, se poate spune orice. Este, totusi, un subiect de meditatie pentru societatea romaneasca.

„Am vazut ca am multi prieteni”

F.T.:Studiind articolele aparute in presa in legatura cu acest subiect, se pare ca este unul din putinele exemple din Romania postrevolutionara in care un caz de acest fel, dintr-un esec, s-a transformat intr-o victorie personala.
V.V.: A fost un prilej de a-mi descoperi si redescoperi prietenii. De la cei care au luat atitudine, Stelian Tanase, Liviu Mihaiu, Monica Lovinescu, am vazut ca am multi prieteni. S-a vazut ca in Romania se poate spune orice, dar nu se poate face orice.

„Nu-i aprob, caut sa-i inteleg”

F.T.:Nu vreau sa discutam neaparat despre Partidul Liberal Democrat, ci pentru ca a venit vorba despre prieteni. Se intampla sa aveti prieteni printre platformisti, oameni de care sa fiti acum dezamagit?
V.V.:S-a intamplat sa fie printre ei diferite categorii de oameni. Sunt unii carlat sã fie printre ei diferite categorii de oameni. sunt ã fiþi acum dezamãgit? despre prieteni.teni.ia postrevoluþionarora le era teama ca nu vor mai intra pe listele parlamentare, altii carora le era teama ca nu vor intra in Parlamentul european, altii care au pierdut alegerile judetene. Mai sunt unii, ca George Flutur, de la Suceava, Gheorghe stefan, de la Neamt, Catalin Flutur, de la Botosani, care au avut o relatie speciala cu Theodor Stolojan si au continuat-o. Este, totusi, un partid ce se defineste prin reactie la PNL. si un partid care nu se defineste prin sine, ci prin reactie la ceva, nu rezista! Acest partid va rezista cat va dori PD si cat PD ii va fi util. Au fost in acest partid oameni cu care am avut o relatie foarte buna. Eu nu am intrat in politica pentru a ma certa cu oamenii. Nu sunt certat cu ei, iar relatiile nu s-au deteriorat. Nu-i aprob, caut sa-i inteleg. Ma gandesc la faptul ca intr-o zi vom fuziona, asa cum s-a intamplat intotdeauna cu radacinile liberale. si se va intampla atunci cand acest partid va abandona limbajul acesta certaret, suparacios fata de PNL. Totusi, aceasta tema este cu adevarat reala doar in judetele Botosani, Suceava si Neamt, pentru ca in tara ac partid are o structura mult mai fragila. Aici s fost vorba de reprezentanti vizibili, fie ai administratiei locale, fie parlamentari.
As vrea, insa, sa amintesc si faptul ca eu sunt presedinte al Uniunii Armenilor din Romania…

„Romanul isi respecta carturarii”

F.T.:Sunteti si membru al Asociatiei Umoristilor din Romania…
V.V.:E bine, pentru ca in politica, daca nu ai umor, e foarte complicat. Vreau sa spun doar ca armenii au fost intemeietori in Botosani, au avut mari demnitari si numerosi primari.
F.T:Sa ramanem putin in sfera aceasta, pentru ca am amintit de calitatea de membru al Asociatiei Umoristilor. Cum se vede din interior discursul agramat, vulgar, al unor politicieni? Sunteti om de litere, lucrati cu limba romana, respectati cuvantul limbii romane.
V.V.:Se spune adesea ca limbajul elevat sau atitudinea de carturar nu e inteleasa de omul de rand. Nu este adevarat! Romanul isi respecta carturarii. In legatura cu agramatii, care sunt deseori foarte bine pozitionati in politica, in legatura cu ei functioneaza mai ales naduful. Romanii sunt recunoscatori si respectuosi fata de cel recunoscator si respectuos. Recunoscator pentru votul pe care l-a primit si respectuos in a face ce a promis. Cand il inseli, romanul isi varsa naduful, adica te face de ras, votand in locul tau pe unul din acestia. Faptul ca romanul da girul acestor populisti este, de fapt, o palma catre tine, cel care l-ai inselat.
F.T.:Domnule Vosganian, va multumesc!


(Interviu publicat in Evenimentul de Botoşani, ianuarie 2007)

P L E C A R E A

Cezar Ivanescu pare sa fi fost, pe timpul vietii si al mortii, cel mai controversat poet din literatura romana a ultimului secol. 

Detractorii s-au intrecut pe ei insisi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivanescu au stat deoparte. Tacuti, uimiti, umiliti, plansi de dinauntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vietii si al mortii, nici de unii, nici de altii. Cezar Ivanescu s-a trait pe sine, asa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false incadrari valorice stralucinde, la ore de maxima audienta, pe sticle colorate in doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultura. 

A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivanescu traieste dintotdeauna si ca va trai si dupa noi toti. De ce, insa, televiziunile l-au ignorat si nu i-au dat dreptul, castigat cu mare si neagra suferinta, la ultimele aplauze? Cel putin asa cum au procedat in cazul ultimilor disparuti, Sabin Balasa si George Pruteanu... 

Cezar Ivanescu a fost, este adevarat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten si cel mai pitoresc dusman. Insa Romania dispune de atatea mii de exemplare disciplinate, cu platforme si insigne, incat un Cezar Ivanescu ar fi putut fi, de-ar fi incaput pe undeva, Nebunul constient al Adevarurilor despre noi. 

Ar fi putut fi Poetul, feeria universala a cuvantului nerostit. Cezar Ivanescu ar fi putut fi multe. A fost, insa, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepamantean. Cezar Ivanescu a fost acel om caruia, privindu-l, ii multumeai in gand ca spune fara teama ceea ce tu ai gandit intotdeauna, insa niciodata nu ai indraznit sa strigi. 

Cel mai hulit roman! Ar fi concurat si ar fi castigat categoria detasat, daca vreo televiziune s-ar fi hazardat sa organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevarat. Poetul care a existat si a murit fara sa mai existe. O tacere razbunatoare, incrancenata. 

Rostul acestui material este de a scandaliza. De a intriga intr-atat incat sa incite la poezie, la adevarata cunoastere a Poetului. Veti descoperi versul divin, cantat, duios al unui om care a trait pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei. 

 

Povesti reale cu oameni ireali: Pictorul Silviu Babii si culoarea dramatica a unui destin

Silviu Babii, din Botosani, pare a fi omul care isi intelege rostul. Povestea lui uimeste si construieste deopotriva, sperie si fascineaza. Rareori un om se strecoara cu atata intelepciune printre napastele impartite cu cea mai suspecta „generozitate”, si mai rar un artist manifesta atata daruire fata de semenii sai. Pictorul care isi coloreaza viata, dar care foloseste, fara patima, doar culorile de care dispune, fara sa tanjeasca la ceea ce nu poate avea.

Silviu Babii este pictor. Are 30 de ani, aproape toti fiindu-i controlati cu perfidie de teama si nesiguranta zilei de maine. La scurta vreme dupa ce a implinit 3 ani, la Silviu si-a aratat coltii una dintre cele mai groaznice boli din cate pot exista: miopatia Duchenne, o forma grava de distrofie musculara, boala care debuteaza la copii in jurul varstei de 3-5 ani. „Mi se parea ca are probleme cu mersul, ca nu urca chiar bine scarile, ca se impiedica prea des. Avea permanent genunchii loviti”, povesteste mama lui Silviu. Intr-o seara, a adormit linistit si s-a trezit in alta lume. Nu se mai putea tine pe picioare. Boala lui Silviu produce atrofia musculara progresiva, manifestandu-se prin scaderea fortei musculare.

„Ori in scaun, ori mort”

„Distrofia la mine este genetica. A avut-o si tatal meu, si alte rude din familia noastra, numai ca la tata boala a debutat tarziu, pe la 35 de ani”, spune Silviu. Privirile ii par senine. Numai el stie cata intunecime sau cata lumina incape in ochii lui. Medicii, care recunosc raritatea acestei boli (cam 4 cazuri la 10.000), spun ca un copil cu o asemenea maladie, mai ales daca ea debuteaza la 3 ani, in 10-12 ani ajunge in scaunul cu rotile, dupa care viata mai joaca la loterie anii care urmeaza. „Doctorul mi-a zis: tu trebuia sa fii acum, la 30 de ani, ori in scaunul cu rotile, ori mort!”, zambeste amar Silviu.

Joaca destinului cu lumea

Cel mai mare inamic al bolii a fost, insa, pictura. Peretii camerei sale isi impart spatiul intre lucrarile sale si ale tatalui. „Tata a murit in iarna trecuta. Pensionat si el, din cauza unei coxartroze. Distrofia musculara s-a agravat si am umblat luni in sir sa-l trecem la alt grad, pentru o pensie mai mare. Trebuia sa vina doctorul acasa si doctorul nu avea niciodata timp”. Silviu nu uita, dar nici nu uraste. S-a obisnuit ca in viata asta nimic nu e normal, ca Dumnezeu incearca si iubeste. Pur si simplu. „Cu o ora inainte de a muri, tata a primit acasa decizia pentru gradul de pensionare!”, spune fara patima.

Spaga cu bonus

In camera intra cu doua cafele mama. Se aseaza pe marginea patului cu greu. „Ma iertati, eu sunt in convalescenta”. O operatie pe coloana, un final de poveste, de fapt, care a inceput grotesc la Botosani, din cauza orgoliului unui medic. Un medic, femeie, care profeseaza in continuare nestingherita. „Ma durea spatele si am mers la ea. Mi-a recomandat masaj si fizioterapie”. Isi cunostea, insa, trupul, si a indraznit sa conteste, timid, ce-i drept, diagnosticul doctoritei: lombosciatica. „Daca te crezi mai desteapta decat mine, du-te acasa, asa mi-a raspuns. Am tacut si am facut ce mi-a zis. In cateva zile am cazut in baie si am ramas imobilizata”. Constienta ca a gresit, dar fara sa recunoasca, doctorita a trimis-o pe femeie la Iasi. „Sotul meu era bolnav, imobilizat. Nici nu a stiut ca am trecut prin doua operatii. Acasa aveam si doi copii in plasament, parca toate necazurile se revarsasera pe noi”, spune mama lui Silviu. La Iasi a ajuns pe targa. „Doctorul de acolo a spus ca a doua zi ma opereaza. Fata mea a intrebat direct cat trebuie sa dea: 5 milioane pentru el, 3 milioane anestezistul, doua asistenta si infirmierele un milion. A dat fata cat avea. Restul, dimineata. Doctorul a primit banii. Pentru anestezist a luat tot el, sa-i dea. In sala de operatie, insa, i-a spus fetei: uite, el e anestezistul. Fata a mutit: pai, domnul doctor, v-am dat dumneavoastra sa-i dati... A raspuns nervos: iaca, m-am gandit ca acela e bonusul meu!”.

„Baiat bun pana la urma”

Silviu zambeste intruna. Are o frumusete calma a gesturilor, completata, chiar daca pare nefiresc, de fragilitatea mainilor pe care nu le foloseste foarte bine si de mersul greoi, chinuit de boala. „Doctorul de la Iasi a gresit operatia. A dat o parte din bani inapoi, ca pentru analizele de dupa operatie, sa nu se faca tam-tam”, isi aminteste pictorul. Brusc, zambeste larg: „Oricum, a fost baiat bun pana la urma, mi-a cumparat doua tablouri!”.

Doctorul satul de bani si bun de suflet

De la Iasi au plecat intins spre Bucuresti, decisi sa uite experientele de pana atunci. Bucuresti, alta lume. Diagnosticul a fost crud: tumoare pe coloana, boala care se agravase din cauza „tratamentelor” de pana atunci, de la Botosani si Iasi. „M-a chemat pe mine doctorul. Tata murise. Mi-a zis: 1. se opereaza si are sanse, 2. asteapta si o va mai duce putin, 3. nu se opereaza si moare. La ei nu ai voie sa vorbesti. Doar asculti, dar trebuie sa dai un singur raspuns”, povesteste Silviu. S-a operat mama. „M-am dus la doctor sa dau bani. Mai baiete, nu-mi trebuie nimic, sunt satul de bani pana aici”, incheie Silviu si face un semn calm pana in dreptul gatului.

Culoarea care hraneste

Silviu, un inger el insusi, prin indurarea si intelegerea vietii, o mama care parcurge zilele cu seninatate. „Trebuie sa lasam totul in urma, sa uitam trecutul si sa privim doar in fata”. Silviu inclina serios si grav din cap. „Eu as vrea sa fiu sanatos macar atat, sa pot face cate ceva, sa pot picta”. Expune de ani de zile lucrari la LuxRo, o policlinica, mai cumpara lumea... Banii, la cheltuielile lor, se duc mai repede decat ai avea timp sa-i vezi. Silviu este pensionat, desi abia a trecut de 30 de ani. Are doua milioane pe luna. Mama, pensionata, are in jur de 5 milioane. Silviu nu are nevoie decat de hrana sanatoasa si vitamine. Atat, dar aproape imposibil mai mereu. Se hraneste, mai degraba, din culoare.

Pictor de Craciun

Un impresar i-a propus o expozitie personala, ajutandu-l cu materialele pentru pictura. In rest, Silviu nu are planuri sau sperante. Poate doar sa evolueze medicina, sa se gaseasca un leac ieftin, o cale prin care sa reuseasca sa se deplaseze mai usor. Rareori iti este dat sa vezi atata frumusete intr-o casa atat de mica. Au vorbit amandoi, mama si fiu, cu calm si intelegere. Fata, plecata in Spania, nu va ajunge in tara de Craciun. Prea multa cheltuiala. Nu s-a auzit cuvantul „ajutor” sau „mila”. Nimic din toate astea. Si nici nu poti crede ca, pentru cei doi, casa se va schimba prea mult de sarbatori. Poate doar Silviu sa picteze ingeri sau biserici luminoase de Craciun. O casa care se va gati cu suflete de sarbatoare. Un pictor care este multumit de culoarea in care straluceste viata lui.

(Articol publicat în decembrie 2007, în Evenimentul de Botosani)

culoare

poţi crede despre tine că stăpâneşti culoarea doar atunci când nu poţi trăi fără ea, doar atunci când depinzi estetic de nuanţe, chiar şi de griuri. poţi străluci în negru, chiar dacă răceşti în alb. e ca în iubire, ca în copilărie, ca în vis. e ca o joacă de-a îngerii, atunci când îngerii nu ştiu că se joacă. tristeţile de seară, cu depărtări şi cuvinte nătângi, înnourează sufletul, îmbolnăvindu-l.

arta

Nevoia de transparenta, regasirea - inainte de toate - in arta sticlei, pot fi motive de a crea un luminis de culoare intr-un gri spalacit atoatecuprinzator. Arta nu inseamna neaparat comert, profesie sau mod de viata. Arta inseamna traire, cuprinde suflul inaintemergator si curata aproape tot ce noi, prin noi insine sau prin altii, sedimentam cu incrincenare in drumul parcurs.

Arta sticlei?

Mai degraba o farima de Dumnezeu intr-un ciob de OM.