Violoncelistul Marin Cazacu la Botosani: "Creaţia împreună este cea mai fascinantă!"

Este împlinit profesional, dar a simţit nevoia să se dăruiască şi generaţiilor care vin. A creat prima orchestră de tineret din România, în special pentru a schimba mentalităţi, dar şi pentru a-i învăţa pe tineri că nu este important să fii cel mai bun singur, ci să poţi crea alături de altcineva. 
Marin Cazacu a fost invitatul Filarmonicii Botoşani vineri, 24 ianuarie, prilej cu care a interpretat împreună cu orchestra Concertul pentru violoncel în do major, de J. Haydn.
Aplauzele au fost pe măsură, iar bisul un regal: Astor Piazzolla – Oblivion.

- Alături de orchestra Filarmonicii Botoşani veţi interpreta Haydn, o muzică iubită de public... 
- Da. Astă-seară am venit cu o ocazie specială, să interpretez un concert de Haydn la Botosani. Un concert din epoca clasică, poate cel mai iubit de public. Este uşor de înţeles această muzică, pentru că are de toate: are lirism, virtuozitate. Prezenţa mea aici este pentru mine ceva deosebit.

- Aţi cântat de zeci de la Botoşani! Cum percepeţi oraşul, oamenii...
- Cred că am venit de vreo 40 de ori la Botoşani, începând cu anii 80. Uneori veneam şi de două pe an. Relaţia cu Botoşaniul - eu vin de la Bucureşti – te gândeşti că e ultimul oraş pe harta României, şi are o orchestră simfonică, un teatru, înţeleg că şi un teatru de păpuşi. Un oraş care nu are o susţinere financiară grozavă îşi permite să continue o activitate culturală atât de intensă. Pentru mine este Jos pălăria! Cred că nu numai Enescu şi Eminescu au contat în faptul că există aceste instituţii, ci şi oamenii care sunt aici. Pentru mine este un miracol că există evenimente culturale în Botoşani. Cunosc geografia României, am călătorit în toate oraşele. La un pas de dumneavoastră este Suceava, cred că este de 5-6 ori mai bogat decât Botoşaniul, şi nimeni nu s-a gândit că oamenii aceia poate au şi ei nevoie de cultură la nivelul la care este Botoşaniul.

- Care este relaţia dvs. Cu orchestra Filarmonicii Botoşani?
- Relaţia mea cu orchestra este ca într-o familie, în general, noi, muzicienii, ne cunoaştem toţi. A apărut şi generaţia nouă, şi pe aceştia îi cunosc. Este o generaţie frumoasă, orchestra este un singur suflet. Se creează o unitate de simţire şi de viaţă. Oamenii aceştia îşi petrec aproape jumătate din viaţă nu alături de familia lor, ci de colegii lor din orchestră. Oamenii din zona aceasta au o blândeţe deosebită, şi atunci mă duc mereu cu gândul la Enescu, la Eminescu, fără să vreau. Despre Enescu ştiu foarte multe, mai ales că profesorul meu de violoncel de la Conservator, Serafim Antropov, a colaborat şi a cântat cu Enescu.

- Ce proiecte aveţi în afara activităţii concertistice?
- Am cântat în toată lumea şi mă simt împlinit şi realizat. Împlinirea cuiva nu se termină niciodată. Împlinirea urmează. M-am împlinit până aici, dar mai urmează ceva, poţi să mai dăruieşti ceva. Întotdeauna, la o anumită vârstă, te întorci în istoria ta proprie, în viaţa ta, şi cauţi lucrurile esenţiale în viaţa fiecăruia. Una este dacă te simţi împlinit în familie, dacă esţi împlinit în profesie, să faci toată viaţa ce ţi-a plăcut, asta este foarte important pentru orice persoană, şi simt că am făcut acest lucru. Şi cel mai important: ai făcut ceva şi pentru alţii? Trebuie să dăruieşti ceva din gandurile tale, din aspiraţiile tale, să transmiţi şi generaţiilor următoare. Şi din acest motiv a venit foarte uşor şi pedagogia, să creez o clasă de violoncel foarte bună, cu tineri care deja sunt în toată Europa şi în lume, dar şi în România.

- Vorbiţi-ne despre ultima realizare!
- Ultima realizare este că din 2008 am început o schimbare a mentalităţii pentru tinerii din România. Aşa că am creat o orchestră de tineret. Există în toată lumea astfel d eorchestre, numai România nu avea. Eu, ca profesor, simţeam nemulţumirile studenţilor mei. Şcoala de muzică românească a fost mereu foarte bună, talentul ţi-l dau Dumnezeu şi mama, dar munca trebuie să fie a ta. Şcoala de educaţie muzicală din România merge pe ideea de a crea solişti. Fiecare dintre noi voia să ajungă cel mai mare violonist, cel mai mare pianist, cel mai mare instrumentist al lumii. Ceea ce este greşit, pentru că viaţa te învaţă mai târziu că nu e aşa. 99 la sută dintre cei care termină liceele de muzică sau universităţi ajung în orchestră sau în pedagogie, nu ajung solişti. Şi atunci schimbarea de mentalitate era obligatorie în România. Din doi în doi ani, la Festivalul George Enescu, noi primim lecţii despre ce înseamnă o orchestră. Vin la nivel atât de ridicat încât nici cea mai bună orchestră din România nu poate ajunge atât de sus. Nu ne putem alătura. Pentru că la ei, de copii, au fost învăţaţi să creeze împreună, nu individual. Şi creaţia împreună este cea mai fascinantă. Talentul cuiva nu se măsoară în cine cântă cel mai bine de unul singur, ci cum poate să creeze alături de altcineva. Şi atunci toată investiţia de timp şi de muncă în folosul tinerilor a fost să schimbăm această mentalitate. Acest proiect este din 2008, cu copii selectaţi din toată România, cu aspiraţii comune, cu acelaşi fel de gândire muzicală, e un proiect care nu a avut sprijinul statului român, nici astăzi nu are. A ajuns în 2012 să cânte în Festivalul George Enescu de la Bucureşti, în ciclul Mari orchestre ale lumii. Vă puteţi imagina nivelul de performanţă la care am ajuns, apoi am cântat pe multe scene din lume. Poate anul acesta statul să garanteze un minim de suport. Aceşti tineri creează un model de ce înseamnă o orchestră. Aceşti tineri se întorc, unii, în orchestrele lor. Bucuria lor de a fi trăit această experienţă este uriaşă. Pentru mine nu există niciun beneficiu, eu sunt voluntar, chiar am şi avut concerte, eu şi soţia mea, iar cu banii am susţinut financiar această orchestră. Dar nu regret!

Marin Cazacu, născut pe 30 septembrie 1956, la Vidra-Ilfov, a studiat violoncelul, mai întâi, la Liceul de Muzica nr.1 din Bucureşti, iar apoi la Universitatea Naţională de Muzică din acelaşi oraş, cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. Din anul 1983 este solist concertist al Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti. De asemenea, din anul 1992, Marin Cazacu predă violoncelul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săi cucerind numeroase premii naţionale şi internaţionale. În anul 2006 a obţinut titlul de Doctor în Muzică.

Artisti intr-un oras in care nu se intampla nimic

Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artiştii. Artiştii care traiesc veşnic nefericirea de a nu fi recunoscuţi la ei acasă.

Reţeta este un afiş îndrăzneţ şi o manipulare grosolană, la limita legalităţii. Şi succesul este garantat. Orchestra Johann Strauss Spirit, concertul Crăciun Vienez şi un repertoriu strălucitor. Cât de bine au fost folosite aceste cuvinte: orchestră, Johann Strauss, Crăciun, Viena... Bomboana de pe tort: dirijorul Daniil Zaharov, din Sankt Petersburg. Nimeni nu a auzit de el, dar sună bine, nu? Iar şampania, artificiile şi restul, tot pe afiş: On the Beautiful Blue Danube, Emperor Waltz, Wiener Blut, Tales from the, Vienna Woods, Wine, Women and Song, Radetzky March, Pizzicato Polka, The Bat.
Un spectacol plăcut, dar extrem de dezarmonizat din toate punctele de vedere, slab profesional, neplăcut ca tehnică, dezechilibrat estetic. Nimic din ceea ce un spectator aştepta citind un afiş atât de pretenţios ca informaţie. Preţul: 50 de lei.
O orchestră cu 14 instrumentişti (80% viori), un dirijor şi 10 microfoane. Un spectacol cu prea puţine momente reuşite. Un concert în care trăieşti nebunia de a asista la microfonie de... nai! Vals urmat de un moment la limita kitsch-ului, în care o membră a orchestrei, într-un mini de cabaret şi cu o pălărie ordinară, cântă jazz, simfonii cu acordeon, momente de virtuozitate... folclorică şi, culmea, aplauze! Pesonal, am mai avut parte şi de o imagine total dezagreabila: bichinii pe care ii poartă vioara I. Ghinionul meu!

De ce am scris aceste rânduri? Pentru că, acolo fiind şi tot acolo îndurerându-mă, m-am gândit că merităm ceva cam aşa: nişte oameni să facă un afiş maaare, sclipitor şi în mare măsură corect, dar răsunător. Vom plăti 100 de lei biletul pentru că, în orăşelul acesta mic, în care parcă nimic nu se întâmplă, totul se trece, nu poţi rata un asemenea afiş. Să mergem la concert, unde vom asculta – sunt absolut sigură – muzică adevărată, magică. Să aplaudăm, să aruncăm cu flori, să fim fericiţi că în orăşelul acesta mic în sfârşit s-a întâmplat ceva. Şi la final, la bis, să dăm jos măştile şi să privim cum pe scenă ne aruncă florile înapoi ei, artiştii noştri: instrumentiştii Filarmonicii Botoşani! Pe care nu vrem să îi vedem altfel pentru că nu au afiş amăgitor şi preţ de case mari. Ei, aceşti artişti ai noştri, sunt excepţionali. Dar, spre ghinionul lor, sunt artişti într-un oraş în care niciodată nu se întâmplă nimic... Au salarii mici şi o sală infectă. Uneori cântă în semi-obscur, alteori cu gâtul ingheţat. Aş vrea să ne păcălească într-o zi, să ne minunăm şi să aplaudăm şi ei să ne arunce înapoi florile şi aplauzele. E urât, e chinuitor gândul, dar cred că astă-seară mi-au dat lacrimile gândindu-mă la ei. Lacrimi de ciudă, de milă de noi. Atâta tot. Pur şi simplu trebuia să scriu aceste rânduri.

Paganini în trup de fată

Mi-era dor de Paganini! Niccolo Paganini! Mi-era dor, dar nu ma asteptam sa fie atat de frumos. Atat de maiestuos de frumos. O senzatie ciudata, bizara aproape, o ameteala la propriu sufla dinspre scena. Violonista, o fata de 18 ani, a reusit sa taie respiratia publicului, un public numeros (surprinzator!) si in mare parte cunoscator in ale muzicii.
Nu am mai vazut niciodata o asemenea unduire a trupului dupa arcus, o modelare a mainii dupa sunet, deget, incheietura, antebrat, cot, umar... zvacnire dupa zvacnire. O vioara cu trup de fata. Sau invers. Ioana Cristina Goicea. Fiica violonistei Cristina Anghelescu, dupa cum este prezentata oficial... Nu stiu de ce. Ioana pare sa fie violonista, nu fiica mamei sale. M-a impresionat nebunia muzicii, la care ma asteptam, tanguirile viorii, slobozenia arcusului. Paganini nu poate fi interpretat. Nu e un rol. Paganini te inchide, te prinde in trupul viorii, trebuie sa traiesti odata cu el, sa canti si sa vibrezi pana la capat.

Concertul pentru vioara si orchestra nr.1 in re major, op.6, este poate cel mai armonizat ca stare, de la romantism sublim si sfidator la virtuozitate extrema, marca Paganini si numai Paganini!

O seara frumoasa de Filarmonica, un concert sub bagheta dirijorului Mihai Agafita, cu Paganini incadrat de Triptic pentru orchestra, de Adrian Pop, si Simfonia nr. 41, de W.A.Mozart.

Viniciu Moroianu, Chopin si spectacolul tacut

Concert de pian si aplauze la Filarmonica. Am intrat in sala pentru ca imi era dor de magia baghetei lui Ilarion Ionescu-Galati. Nu am crezut ca voi uita asa de repede de dirijor si ca imi voi lipi sufletul de pian.
Seara a inceput cu Valsul in do diez major, de Fr. Chopin, un fel de preludiu concertistic. "Sa-i dam Cezarului ce este al Cezarului", spunea publicul, foarte numeros de data aceasta. Adica Maestrul isi face intrarea in scena. Ilarion Ionescu-Galati este un monument artistic fara soclu. Adica nefixat in timp, daruit tuturor.

A urmat pianul lui Viniciu Moroianu, Chopin, Concert pentru pian si orchestra. Mi s-a intamplat sa ma indoiesc de autenticitatea momentului. Muzica umplea mai repede auzul, ochiul nu reusea sa prinda mana pianistului. M-a speriat perfectiunea, supraomenescul. Am crezut ca nu e real.
Au umat aplauzele. Doamne, aplauzele! Miracolul aplauzelor. Aplauzele la Filarmonica au ceva magic. Sunt tacute. Atat de tacute... Artistul, indiferent de cate aplauze primeste sau cate bisuri ofera, este tacut. Se inclina. Iese, revine, canta, se inclina, iese, revine... Viniciu Moroianu este un miracol tacut. Chopin insusi a devenit tacut in "mana" pianistului. Ultimul Chopin a fost doar o stare, o boare.

Am iesit. Partea a doua, dupa pauza, era Simfonia a IV-a, P. I. Ceaikovski. Nu mergea dupa tacerea aplauzelor lui Chopin. Nu mergea si gata.

REMEMBER ENESCU, cu dragoste

129 de ani de la nasterea lui George Enescu, la Liveni, judetul Botosani.

Yehudi Menuhin i-a fost elev botoşăneanului George Enescu. Menuhin s-a născut pe 22 aprilie 1916 şi s-a săvârşit din lume pe 18 martie 1999. În 1920, la patru ani, îl asculta pe violonistul Louis Persinger, care va fi primul lui profesor. Debutează pe 29 februarie 1924 cu Scene de Ballet de Bériot. Un an mai târziu, cântă pentru prima dată cu o orchestră, având în program Simfonia spaniolă de Lalo. La 25 martie, în acelaşi an, la nouă ani, susţine primul său recital.

Despre prima întâlnire cu George Enescu: "Aş vrea să studiez cu dumneavoastră, i-am spus fără nici o ezitare". "Trebuie să fie o greşeală - a fost răspunsul lui Enescu - eu nu dau lecţii". Menuhin nu renunţă: "Dar eu trebuie neapărat să studiez cu dumneavoastră. Vă rog să îmi daţi voie să cânt ceva". I-a cântat şi a devenit elevul lui George Enescu, pentru care va avea apoi, toată viaţa, o imensă preţuire.

Am facut aceste aprecieri pentru a vă convinge să urmăriţi clipul următor:
YEHUDI MENUHIN: ENESCU IN INIMA MEA!

Vioara care uneste

Îmi plac oamenii care se dezvăluie prin gesturi mici, în cuminţenia spiritelor înalte. Am mers la concertul Filarmonicii mai mult motivată de încăpăţânarea de a nu renunţa la muzica de vineri, deşi, din cauza oboselii fizice, am crezut că nu voi rezista până la final. Am rezistat.
Pe scena, alaturi de orchestră, cea mai spectaculoasă alăturare, cea mai incitantă combinaţie! Un uriaş de 40 de ani, uriaş în muzică, uriaş şi la propriu: violonistul Florin Ionescu-Galaţi. Fiul marelui violonist şi dirijor Ilarion Ionescu-Galaţi. Alaturi de el, o faptură de numai 13 ani! Micuţa violonistă din Sighetul Marmatiei, elevă în clasa a VII-a, a cântat deja pe scene mari din ţară şi străinătate. Raluca Michnea a fost aproape o nălucă alături de partenerul său, împreună cu care a interpretat Concertul pentru două viori şi orchestră în la minor, de A. Vivaldi, dar si J.S.Bach, Concertul pentru două viori şi orchestră în re minor.
De ce nălucă? Îmi imaginez un vultur zburând alături de o micuţă colibri, fără ca pasărea să fie zdrobită de vânt, dar şi fără să se îndepărteze de partenerul de zbor. Unde este, aşadar, meritul vulturului? Aici, în măreţia lui, vulturul nu mai este mare prin efort, ci prin gesturile mici faţă de micuţa colibri, fără însă a o menaja, ci tocmai ridicând-o la înălţimea cerului său. Poate e doar o metaforă, poate e doar o motivaţie în plus, dar cât de frumoasă e muzica (şi) astfel!
După Vivaldi - un început mai mult "de prezentare", de studiu reciproc, solist şi publicul său - Florin Ionescu-Galaţi a făcut un lucru rar într-un concert simfonic: a vorbit despre un Om, despre sfârşitul călătoriei sale. În urmă cu două zile, s-a stins din viaţă marele violonist Ştefan Gheorghiu, care a format generaţii întregi de alţi mari violonişti ai României. Artistul i-a dedicat fostului său profesor Concertul lui Bach. Impresionant cum consacrarea unei creaţii transformă radical percepţia, impresionant cum lacrima violonistului se umple de Bach pentru a pătrunde apoi în sufletul deschis al spectatorului!
La final, singurul buchet primit de violonist a trecut, firesc, în mâna tremurândă a micuţei colibri. La fel de firesc, vulturul a sărutat delicat mânuţa violonistei. Poate că frumuseţea e doar pe scenă, poate că nici violonistul nu e vultur şi nici micuţa colibri nu va ajunge o mare violonistă.
Nici nu mai contează... Povestea a existat, s-a consumat, s-a trăit...