Mircea Carp, fost director Europa Liberă: ”Țăranul și satul au devenit dușmanii comuniștilor și comuniștii – dușmanii țăranului român”

Este glasul de la ”Europa Liberă” sau ”Vocea Americii”.  Născut în Gherla, pe 28 ianuarie 1923, Mircea Carp este românul cu cetățenie americană care trăiește la München. Tata era originar din Iași, iar mama, Ecaterina Carp, ”era născută Catargi, din familia vestiților oameni de stat și diplomați români”, spune însuși Mircea Carp, jurnalistul pentru care viața, la 98 de ani, nu și-a strâns în cufăr toate provocările. Plecat din România comunistă în anul 1948, trece prin Austria și ajunge, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Lucrează pentru ”Vocea Americii”. Revine în Europa după 22 de ani. La München, de unde transmite o vreme pentru ”Vocea Americii”, apoi se va transfera la ”Europa Liberă”, unde rămâne până la sfârșitul activității (1955), ca director asistent.

”Suferim în continuare ca toată lumea de stresul provocat de această viață de semi-izolare, dar nu ne dăm bătuți”, ne mărturisește fostul director de la Europa Liberă într-o scrisoare. Demersul nostru, de a realiza un interviu pentru revista de cultură Hyperion, l-a întors pe Mircea Carp într-un timp cu răscolitoare amintiri. ”Fiind vorba despre valori atât de importante ca libertate, onoare etc., ne-am afundat și am intrat în profunzimea acestora poate peste măsură. Întrebările matale, cât și răspunsurile pe care acestea le merită, ne-au preocupat peste măsură și încercăm cu mult zel să răspundem așteptărilor, oricum neputând cuprinde în totalitate aspectele dorite, oricât am dori acest lucru”, mai citim în recenta corespondență purtată cu ilustrul jurnalist. 

România comunistă, între propagandă, partizani și colectivizare

Florentina Toniță: Domnule Mircea Carp, în anul de grație 2021 încă vorbim despre o istorie cvasinecunoscută, și asta pentru că manualele noastre au fost, pe vremea comunismului și nu numai, adevărate instrumente de propagandă. Cum ați povesti dvs., astăzi, istoria acelei Românii?

Mircea Carp: La baza instituțiilor de propagandă și control comuniste se găseau elemente din diviziile ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan”...

F.T.: Cine erau cei care formau aceste divizii?

M.C.: Ca de pildă Nicolae Cambrea, numit și ”generalul roșu”, care dirija și controla ”alegerile” de orice natură. Apoi au fost Mircea Haupt, colonel Iacob Teclu, Ion Hortopan și alții, exemple de trădare și de lipsă de onoare care au căzut în mrejele propagandei și șantajului Anei Pauker în lagărele din Uniunea Sovietică, unde erau prizonieri. 

Însă au fost și cei care din patriotism, devotament și onoare au refuzat, fiind uciși fără milă. Există numeroase exemple de onoare cunoscute printre cei care au refuzat să se înroleze în diviziile amintite sau au făcut tot ce le-a stat în putință să se dezică.

Să nu uităm că apoi a venit colectivizarea. Pătura țărănimii a fost lovită de noua politică comunistă. Ca întotdeauna, și în acest caz comuniștii au știut cum să manevreze lucrurile, bine ademenitor pe deasupra, iar pe dedesubt cu lovituri crunte date împotriva țăranilor. 

Legea împroprietăririi din 1945 a fost o lege care a bucurat pe unii, dar care a lovit pe alții.  

F.T.: Ce vă amintiți din atmosfera acelor ani, pe cine a bucurat și pe cine a lovit Legea Împroprietăririi? Erați ofițer al Armatei Române…

M.C.: Eram pe front în Ardealul de Nord și am avut prilejul să aflu, direct din rândurile soldaților din unitatea mea, cum s-au produs proteste și de existența nemulțumirilor din cauza faptului că vor beneficia de împroprietărire în primul rând mulți dintre țăranii rămași la vatră, în detrimentul celor de pe front, care evident nu puteau să fie de față la actul de împroprietărire de acasă. Și astfel, unii s-au împotrivit, alții cu arma în mână, alții luând drumul rezistenței în munți. 

Au existat mii de cazuri, amintesc aici doar câteva pentru a evidenția ce însemna libertatea și onoarea în rândurile acestor oameni! 

Se spune că au existat în jur de 1.200 de grupuri de luptători, primele grupuri s-au format imediat după 23 august 1944. Amintesc, printre atât de multe, doar câteva: grupările lui Gavrilă Ogoranu, Nicolae Dabija, Ion Uța, Gogu Puiu, Victor Lupșa, Teodor Șușman, Mihai Timaru, Toma și Petru Arnăuțoiu, Gavrilă Vatamaniuc, Anton Paragina. Despre unele și mai ales despre onoarea și curajul cu care au ripostat odioaselor nedreptăți făcute de comuniști împotriva țăranilor români voi relata și câteva  momente. 

Din 1945 şi până în 1959, în munţii României s-au ascuns aproape 1.196 de grupuri de luptători, în 19 centre de rezistenţă. Aceștia s-au ascuns cu speranţa că noua orânduire sovietică va fi alungată de trupele anglo-americane, și doreau să gonească regimul de ocupație.  

F.T.: Vorbim despre cei pe care istoria i-a numit drept ”partizani”, un cuvânt care mai ”arde” și azi prin unele medii.

M.C.: Istoricii i-au numit ”partizani”, iar acţiunile lor au căpătat numele generic de ”Mişcarea de rezistenţă”. Ei şi-au spus ”haiduci”. În rândul acestora se aflau ofiţeri deblocaţi, ”chiaburi” foşti moşieri sau industriaşi, foşti membri ai partidelor istorice, grupul ”sumanele negre”, preoți, studenți, elevi, legionari, toți hotărâți să lupte și să supraviețuiască unei dictaturi ostile care îi forța să devină niște dezrădăcinați. 

Însă cei mai mulţi au fost simpli ţărani, aceia care au simţit direct nedreptăţile comunismului, pentru că reformele agrare au culminat cu colectivizarea care le-a luat tot şi i-a făcut pălmași pe propriile lor pământuri. Țăranul și satul au devenit dușmanii comuniștilor și comuniștii – dușmanii țăranului român. Acestea aveau obiective de împotrivire la colectivizare, intervenţii armate, de pregătire a acţiunilor partizanilor în vederea căderii regimului comunist şi răspândirea de manifeste. Un punct slab a fost lipsa de unitate și de legătură între grupuri.

Avem și aici nenumărate exemple de onoare. 

”Au fost executați oameni, au fost îngropați fără urmă, deportați”

F.T.: Să ne întoarcem în vreme și să îi cinstim cum se cuvine. Ce evenimente sau oameni v-au rămas în memorie, la cine v-ați întoarce pentru a umple paginile nescrise ale istoriei?

M.C.: Voi da câteva exemple din miile sau zecile de mii pe care istoria și Dumnezeu le cunoaște, unii dintre noi poate doar câteva, sau unii deloc…  

La Vadu Roșca, județul Vrancea, s-a petrecut cea mai sângeroasă reprimare a unor revolte țărănești împotriva colectivizării. Stan Nițu, la numai 29 de ani  în anul 1957, era unul dintre țăranii cei mai activi  contra colectivizării. El a fost arestat în 1957, condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru ”rebeliune”. A ispășit pedeapsa în închisorile de la Galați, Gherla, Tecuci. Eliberat prin grațiere la 1960. Așa își aduce aminte Stan Nitu de intervenția militarilor de la Securitate împotriva sătenilor în decembrie 1957: ”Atunci am văz’t că s-a suit unuʼ di la noi, Dimofte Aurel, pi cabină ș-a-nceput să dea cu săcurea. Un căpitan a scos pistoluʼ și l-a-mpușcat. Atunci s-a sesizat lumea: Văleu, l-a împușcat p-ăla! Domʼle, a-nceput să zvârle, care cu săcurea, care cu ce avea. Nu i-a atins, nu s-a-ntâmplat acolo niciun fel di victime dân partea lor. Domʼle, și când a-nceput să tragă cu puştile, a început lumea să cadă cum cade grâuʼ când bate vântuʼ. Așa cădea”.

Acesta a fost doar începutul… În urma arestărilor de la Suraia, Vadu Roșca și Răstoaca, 73 de săteni au fost trimiși în judecată și condamnați la ani grei de închisoare. Ei au fost eliberați, unii în 1960, majoritatea cu ocazia amnistiilor deținuților politici, din anii 1962, 1963 și 1964.

F.T.: Răscoalele au izbucnit în întreaga țară, inclusiv în zona Moldovei, în Dorohoi și Botoșani. O tragedie uriașă, însă atât de puțin cunoscută astăzi. Un grotesc ce avea să anunțe nenorociri și mai atroce, de fapt.

M.C.: Având în vedere amploarea răscoalelor, autoritățile au intervenit în forță atroce, în primul rând în zeci de comune din județele Bihor și Arad. Alte răscoale au fost în nordul Moldovei în județele Dorohoi, Rădăuți, Botoșani și Suceava și au mai fost răscoale mai mici în diverse zone din Făgăraș-Ardeal. Au existat execuții, de exemplu în Arad, iar corpurile celor uciși au fost lăsate în centrele localităților pentru a intimida pe ceilalți. La fel s-a întâmplat în nordul Moldovei, Dobrogea, Banat-Caransebeș, în sudul țării. Au fost executați oameni, au fost îngropați fără urmă, deportați, au fost oameni ridicați de la casele lor și despre care nu se mai știe nimic, s-au distrus vieți, s-au confiscat case și bunuri…s-au făcut în loc gospodarii colective, SMT-uri, depozite etc.

În anul 1948, sergentul major Gavril Vatamaniuc, din Sucevița, a fost dat afară din armată și pus sub urmărirea Securității. Bănuind că va fi arestat, el se ascunde în pădurile din zona Suceviței, unde și-a construit un bordei și a adunat un grup de 7 persoane cu care a participat la acțiuni de apărare, încercând să-i convingă și pe muncitorii  forestieri să lupte împotriva comuniștilor afirmând:”Nu vreau să mă închin comunismului și nu vreau să ajung un sclav al lor”. Au stat în munți 6 ani, apoi prinși și condamnați la moarte, apoi rejudecați și condamnați la muncă silnică pe viață, eliberați în 1964. În toți cei 9 ani de lacrimi, chinuri și durere Gavril Vatamaniuc și-a dorit până la moarte, cu o atitudine plină de tărie, curaj și onoare, să fie demascați toți cei care au comis crime și a adus personal la Procesul Comunismului, cu o memorie de fier, zeci de dovezi de tortură cu nume și prenume.

Un alt exemplu din județul Vrancea: Unul dintre motivele revoltei de acolo  a fost că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe "Hrisoavele lui Ștefan cel Mare", prin care domnitorul lasă munții și câmpiile din Țara Vrancei moștenire către feciorii vrânceni.

Au căzut eroic mulți vrânceni printre ei aflându-se și Cristea Paragină. Gheorghiță Bălan a fost prins și el, condamnat la moarte și executat. Jertfele lor și ale familiilor lor au rămas înscrise cu durere și sânge în istorie  pentru generațiile următoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină. 

În 1950, Ion paragină, Mihai Timaru au fost încercuiți și arestați de securiștii și militarii care au fost trimiși pentru a-i prinde pe membrii grupului Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei au declanșat răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, iunie 1950. Această răscoală a cuprins cel mai mare număr de participanți -15.000 - și a rămas în istorie drept cea mai mare revoltă anticomunistă din România. 

Ofițerul Mihai Timaru, eliberat în 1964 după greaua condamnare de 15 ani de detenție politică, a descris printre altele și evenimentele tragice din Vrancea, în cartea sa”Amintiri de la Gherla” o carte ce ar putea fi un manual pentru studenții de la istorie și nu numai, despre infernul torturilor comuniste.

F.T.: Povești impresionante, oameni despre care însă se știe extrem de puțin. Cum este și povestea lui Toma Arnăuțoiu, care a fost la un moment dat și la Regimentul de Gardă Călare. Un confrate de arme, am putea spune.

M.C.: Da, Toma Arnăuţoiu, provenea dintr-o familie foarte apreciată în satul Nucşoara. A fost educat să-şi iubească ţara, neamul şi regele, însă, în ciuda dorinţei tatălui, de a rămâne învăţător în sat, acesta s-a înscris, în anul 1942, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I”, apoi a fost la Regimentul de Gardă Călare. În 1944, a luptat pe frontul de vest în cel de-Al Doilea Război Mondial, a primit  Ordinul Coroana României, clasa a V-a, cu spade şi cu panglică de Virtute Militară şi Frunze de Stejar. În decembrie 1944 a fost rănit în luptele din Ungaria, dar și-a reluat activitatea militară. În 1946 a fost mutat la Regimentul de Gardă Călare, iar în august 1947 a fost avansat la gradul de locotenent. În 1947, noua orânduire comunistă îl trece în rezervă. Toma Arnăuțoiu a fost unul dintre cei mai cunoscuți partizani români anticomuniști. 

Povestea lui de viață este impresionantă. După instaurarea regimului comunist, a fost unul dintre organizatorii rezistenței din munți. El a crezut în lupta lui împotriva regimului comunist și, alături de Gheorghe Arsenescu, a organizat grupul de rezistență anticomunistă armată de la Nucșoara, cunoscut sub numele de ”Haiducii Muscelului”. Grupul a fost sprijinit de locuitorii din zonă, dar și aceștia au fost anchetați și torturați de Securitate pentru a recunoaște ajutorul dat celor din munți. Toma Arnăuțoiu și partizanii lui au rezistat nouă ierni  în munți. Au avut loc lupte și mulți partizani au fost prinși și uciși. 

Au urmat presiunile Securității asupra familiilor lor, care au fost anchetate și urmărite. Mama lui Toma Arnăuțoiu a fost arestată de mai multe pentru a-i forța pe partizani să se predea. În 1958, Toma Arnăuțoiu și fratele său au fost prinși de Securitate. Au fost anchetați la Pitești timp de un an, la fel și Maria Plop-soția lui Toma, care a fost arestată împreună cu fiica lor de 2 ani. Toma și Petre Arnăuțoiu, împreună cu alți 14 oameni, au fost condamnați la moarte de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a și executați în noaptea de 18 iulie 1959, la penitenciarul Jilava. Maria Plop a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc, în 1962, la vârsta de 35 de ani. După capturarea celor doi fii, Toma și Petre, mama celor doi, a fost arestată din nou și condamnată la 10 ani pentru că nu a denunțat fugarii. S-a stins din viață în 1962 în închisoare. 

În august 2016, Elena Ion Arnăuțoiu, sora anticomuniștilor Toma și Petre Arnăuțoiu, a fost decorată de președintele României. Din câte știu, Ioana-Raluca Voicu Arnăuțoiu, care a aflat după îndelungi cercetări că este fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop, a scris o carte care descrie rezistența,presiunile și drama familiei Arnăuțoiu – ”Luptătorii din munți. Toma Arnăuțoiu, Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului, detenției”, alt manual de istorie pentru cei ce doresc să știe adevărul acelor vremi.

”Ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”

F.T.: Au fost cel puțin 17 ani de colectivizare în România, o experiență istorică tragică pentru un popor abia ieșit din război.

M.C.: Colectivizarea a fost de lungă durată, a cuprins întreaga ţară şi o mare parte a populaţiei, respectiv toată populaţia rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală – aproximativ 12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Potrivit datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80.000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30.000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.

Din această perioadă tragică a existentei țăranului român au rămas folclorul colectivizării și folclorul rezistentei anticomuniste care înfățișează cu tristețe sau cu un umor trist (”ori te spânzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”) momentele dureroase prin care a trecut acesta, suferință ascunsă în cele mai adânci locuri ale sufletului, ca și ura anticomunistă mocnită în mai bine de jumătate de secol. Aduc aici câteva versuri descoperite cu pasiune de Cornelia Bodea, filolog și etnolog, ale Anei Gavrilă Ogoranu, izvorâte din suferințele îndurate la închisoarea de la Mislea: ”Frunza verde de cicoare,/ Stau la Mislea la-nchisoare, / Gându-mi zboară-n depărtare,/ Peste munți și peste văi/ La cei dragi și scumpi ai mei/ C-au rămas îndurerați/ Și de toți persecutați/ De când am fost arestați”.

Ana Gavrilă Ogoranu a fost urmărită permanent de Securitate, închisă și anchetată, Anei  Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Ea a fost cea care l-a ascuns de Securitate, în propria casă, timp de 21 de ani, pe Ion Gavrilă Ogoranu, viitorul ei soț și cunoscut luptător anticomunist din gruparea de la Făgăraș. Primul soț al femeii a fost de asemenea un luptător împotriva comunismului, și ucis în bătaie la închisoarea din Gherla, în 1952.

F.T.: În planul experiențelor personale, există un om care v-a impresionat puternic, în preajma căruia v-ați aflat?

M.C.: Adriana Georgescu. Pe care am cunoscut-o personal, un exemplu de devotament si martiriu. Era o tânără avocată, șefa de cabinet a generalului Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România  (Rădescu, condamnat în contumacie , a reușit în 1947 să se refugieze în Statele Unite, unde a organizat și condus Comitetul Național Român și Liga românilor liberi ) și avea 25 de ani: a fost arestată după ce comuniștii au preluat puterea în România, pentru implicarea în organizaţia T (a tinerilor liberali), pe care noua conducere comunistă a catalogat-o drept teroristă. 

În septembrie 1945 a fost condamnată la patru ani de închisoare corecţională ”pentru faptul de uneltiri contra ordinei sociale”. Ajunsă la închisoare, chinuită, interogată si judecată, condamnată, a fost în final grațiată, după doi ani de suferințe, de Regele Mihai în 1947. A urmat o nouă arestare (în august 1947), dar colegii din organizaţie au reuşit s-o scoată din închisoare. A devenit victima primului proces politic orchestrat de omul-șobolan, Nicolski. A scris cartea ”La început a fost sfârșitul”  la Paris, unde reușise să fugă în 1948. Aceasta este prima mărturie publica a unui deținut politic care a trăit experiența cumplită a închisorii, dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier. 

Anchetatorii sub conducerea lui Nicolski au încercat prin mijloace brutale si  inumane (înjurături, înfometare, ameninţări, tortură, administrarea de substanţe halucinogene, bătăi, viol, apelative ca:  „putregai reacţionar”, ”târfă reacţionară” sau ”lepră reacţionară” (citat din ”Puterea a cincea” -Melania Cincea) s-o determine să declare că adevăraţii conducători ai presupusei „organizaţii contrarevoluţionare” erau liderii opoziţiei: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Nicolae Rădescu. 

Însă Adriana Georgescu, dând dovadă de verticalitate, demnitate și onoare, nu a declarat nimic.

”În sfârșit vine și rândul meu. Mă scol în picioare. Ce sa spun mai întâi? Strâng pumnii. Îmi aud vocea, o voce albă și parcă din afara mea:

-Domnule președinte, am fost ridicată din stradă. Un bărbat tocmai trecea, care semăna cu unul din colegii mei. L-am strigat. Era un necunoscut. În prezent se află la Ministerul de Interne. De ce? În virtutea cărei legi? Domnule președinte, Securitatea ne-a ridicat acum două zile de la Curtea Marțială ca să ne forțeze să dăm declarații cum că am fost bine tratați la anchetă: insultată. Amenințată. ”Dacă nu semnezi, te așteaptă moartea sau Siberia”. Lovită. Dată cu capul de pereți sistematic. Biciuită cu o mânecă umplută cu nisip. Regim celular. Înfometată. Lipsită de aer... Carceră. Ținută ore întregi în vârful picioarelor până leșinăm. Injecție ca să fiu drogată. Pălmuită. Scuipată în obraz. Cer o expertiză medicală ca să pot arăta medicilor rezultatul altor metode de anchetă pe care prefer să nu le spun unei săli întregi. Cer o comisie de medici comuniști și neutri”.

Acest paragraf din amintirile Adrianei Georgescu ( se află în cartea ”La început a fost sfârșitul”) este edificator pentru toate chinurile și suferințele prin care a trecut o tânără avocată de 24 de ani care își făcea doar datoria față de țară, neam si Rege. Mai mult am scris în articolul ”Adriana Georgescu între devotament și martiriu” - Radio Europa Liberă.

(Mulțumiri doamnei Carmen Grigoraș Frunzetti pentru sprijinul acordat la realizarea acestui interviu)

Interviu publlicat în revista Hyperion (10-11-12/2021)

”Un bărbat pe nume Ove”, duioșia colțuroasă a unui om cu inima atât de mare încât nu poate să moară

Un om cu inima prea mare. Așa a sunat diagnosticul medicului, când Ove s-a prăbușit în zăpadă și a trebuit să fie operat pe muchie de viață și de moarte. O chestiune medicală (cardiomegalie în termeni de dicționar) să fie oare cauza unui comportament atât de strident și de duios în același timp?

”Un bărbat pe nume Ove” se citește fără contenire de câțiva ani. Mai exact de vreo 4 la noi, dacă ținem cont că a apărut în 2017 în România,  cu o traducere din limba suedeză de Andreea Caleman; dar scrisă de Fredrik Backman în 2012.

Fredrik Backman a debutat în lumea literară cu această carte, care l-a și propulsat în rândul celor mai populari scriitori contemporani, fiind editată în peste 35 de limbi.

S-a tot spus că este o carte ce nu poate sta în bibliotecă alături de cărțile mari, de la Murakami la Hesse. Probabil că nu. E lipsită de prețiozitățile literare, de înălțimile stilistice, de profunzimile umane pe care un autor de Nobel, să zicem, le rostogolește cu atâta ușurință.

Însă ”Un bărbat pe nume Ove” are altceva: place unei categorii uriașe de public, aceea a cititorului care „pune suflet”. Există în lume cărți, autori și cititori. Uneori aceștia toți se întâlnesc, alteori nu. Ove are acest dar, de a aduna laolaltă multă lume.

Și, culmea, asta reușește un bărbat pe nume Ove: cel mai morocănos, mai ursuz, mai mizantrop, chiar nesuferit om din câți există în univers. Un bărbat al cărui singur scop este acela de a muri, dar căruia viața îi mai dă mereu ceva de treabă.

”Timpul e un lucru de mirare. Cei mai mulți dintre noi ne gândim doar la ceea ce ne așteaptă peste câteva zile, săptămâni sau ani. Unul dintre cele mai dureroase momente din viața unui om este cel în care își dă seama că are mai mult timp în urmă decât înaintea sa. Iar când nu mai ai prea mult timp, trebuie să găsești lucruri pentru care să merite să trăiești”.

”Un bărbat pe nume Ove” este scrisă simplu, dar acea complexă și studiată simplitate care te face să ignori șiragul de perle doar pentru că, la femeia din fața ta, te impresionează strălucirea din privire.  Fredrik Backman nu te vânează pe tine, ca cititor, cu construcții lingvistice de mare efect, însă îi recunoști în fiecare rând inteligența și măsura cuvântului. Are umor, pe care îl dezvăluie ori prin vocea personajelor, ori prin jocul de situații. Are ironie, dar fără sarcasmul tăios al multor autori contemporani.

Însă cel mai mult impresionează la această poveste modul ingenios prin care Fredrik Backman își construiește personajul principal. Ove este o ceapă care își desprinde unul câte unul învelișurile, și o face în modul cel mai clasic cu putință: te face să plângi, te emoționează, ții în mână cuțitul cu care mai îndepărtezi un strat, dar pui lacrimile pe seama usturimii ochilor. Ove însuși ți-ar da aceeași explicație, căci pentru nimic în lume nu ar recunoaște că… are o inimă mare.

Nu voi povesti mai mult din carte, aș știrbi din experiența personală a fiecăruia. O experiență care nu se sfârșește odată cu ultima pagină citită. Ove continuă să trăiască alături de tine. Îți pune întrebări. Îți nesocotete răspunsurile. Te intrigă și te uimește în aceeași măsură. Începi să îi recunoști gesturile în oamenii din jurul tău. Tu însuți devii Ove, vorbești ca Ove, trăiești ca Ove. Un om cu inima prea mare, atât de mare că inima pornește singură în căutarea semenilor aflați în nevoie.

Ove iubește simplu și clădește în același timp eșafod iubirii. Vrea să moară pentru că viața devine formalitate stingheră într-o lume în care ”nu se mai fac oameni ca Ove”. Cu toate acestea, viața continuă să-i dea de treabă. Și se naște întrebarea: cine este vinovat că un om cu inima prea mare nu mai vrea să trăiască?  

430 de pagini ne-a dăruit Fredrik Backman. Și cea mai frumoasă poveste de dragoste citită în ultimii ani. Și, credeți-mă, nu e ușor să fii nici Ove, nici Sonja. Dar câtă duioșie, câtă tandrețe, ce neașteptată metamorfozare în niște ființe atât de diferite, și totuși atât de complementare în esență.

”A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă, obișnuia Sonja să zică. La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se miscă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău”.

Arta de a fi boem, privilegiul de a fi artist

Gheorghe Stanciu este pictor sau, în termeni cu parfum românesc, iconar. Dincolo de controverse, ierarhii, calificative profesionale sau categorisiri didactice, Gheorghe Stanciu este însă un depozitar al artei tradiționale botoșănene, și nu numai. Un pasionat de istoria ținutului Moldovei, un împătimit al însemnelor trecutului, indiferent că acestea țin de arheologie, fotografie, pictură…

Născut în Ripicenii Botoșanilor, a absolvit, în 1974, Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" București, Facultatea de Arte Decorative și Design, secția artă murală, la clasa Prof. Ion Stendl. În anul 1988 obținea premiul II la Expoziția Voronețiana. A expus rar, iar atunci când a făcut-o a manifestat o parcimonie vizibilă, păstrând parcă echilibrul dintre artă și propria personalitate.

În 1978 a expus în Secția de Artă a Muzeului Județean Botoșani, iar un an mai târziu a fost prezent pe simezele Galeriilor de Artă din Suceava. Mai târziu, în anul 2004, îl regăsim cu expoziția "Orașul Vechi", la Centrul Național de Studii "Mihai Eminescu", Ipotești, Botoșani. Peste un an, lucrările lui Gheorghe Stanciu sunt admirate în Spania, la Universitatea din Alicante, pentru ca în 2013 să revină cu expoziția orașul Vechi la Uzina de Apă din Suceava. 

A participat și la expoziții de grup (1980 - Anuala U.A.P., Botoșani, și 2008 - Expoziția Orașul, la Atelier 35, Bacău).

Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Iași.

Peste 30 de ani la catedră, mii de elevi împrăștiați prin lume după ce au ucenicit în atelierul artistului, mai ales în cel de la Liceul de Artă "Ștefan Luchian" Botosani. Un atelier în care profesorul și-a trăit la propriu viata, în stilul boem, caracteristic artiștilor. Pentru că, pe cât de atrăgătoare și de fascinantă le este opera, pe atât de greu de îndurat sunt artiștii în viața reală, cu nălucirile, neliniștile, percepțiile lor asupra realului, atât de diferite de ale oamenilor simpli. Iar Gheorghe Stanciu a simțit din plin acest lucru, "nebunia" de a fi artist devenind repede un mod de viață. Fie ea și o viață petrecută în atelierul unei școli de artiști…

Picturile pe sticlă, ale sale sau ale elevilor săi, au făcut înconjurul lumii, numele său și al liceului botoșănean devenind puncte de referință în icoana pe sticlă românească. Zeci de premii la concursuri școlare sau olimpiade, expoziții personale sau de grup, la care se adaugă autoritatea asupra formării și instruirii a sute de artiști, fac din Gheorghe Stanciu un personaj al urbei, dintre cei foarte puțini care au mai rămas acasă, refuzând de-a lungul timpului posturi universitare sau pur și simplu oportunități care apar de puține ori în viață.

Secretul unui artist este, de departe, munca. Asta le transmite profesorul elevilor săi. Însă nimic nu se poate face fără talent, fără har. "Cine vrea să intre cu orice preț în paginile istoriei artei nu va intra niciodată. Artistul este ales, este cumva cu dăruire, cu har de la Dumnezeu și dublat de pasiune. Destinul îl va duce acolo unde îi e locul", mărturisea în urmă cu niște ani profesorul Gheorghe Stanciu.

Este un colecționar asiduu, pretențios și răbdător. Deține lucrări ale celebrului Carol Pop de Szatmari, pictor, gravor și fotograf al Curtii Regale, cel care a rămas în istoria artei arătând valorile artistice ale fotografiei. "Marii artiști ai Renașterii, dacă ar fi avut posibilitățile tehnice pe care le are generația de azi, folosind inclusiv fotografia, ar fi făcut ceva genial. Trăim vremuri de invazie a imaginii. Trebuie să înveți să arunci multe imagini și să le păstrezi doar pe cele de calitate", crede Gheorghe Stanciu.

Este un pasionat de arheologie, în special cea care atestă și completează istoria meleagurilor botoșănene, exprimându-și dezamăgirea că societatea și autoritățile nu mai acordă atenție acestor aspecte. "Am sperat, după Revoluție, ca primă urgență restaurarea unor lucruri, nu distrugerea lor. După Revoluție am făcut lucrări de restaurare gratuit. Si aș fi continuat cu mare plăcere, numai să am materiale", spunea artistul, care mai deține și câteva mii de imagini alb-negru și diapozitive, prin care se încăpățânează să păstreze memoria și identitatea unor locuri. Mai ales în aceste vremuri, în care se contruiește fără noimă, fără simț artistic, dar cu mulți bani...

Gheorghe Stanciu este, spune artistul Ozolin Dușa, "un boem înrăit", "una dintre figurile emblematice" ale Botoșanilor.

"O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani", completează Ozolin Dușa portretul lui Gheorghe Stanciu.

 

Foto: eminescuipotesti.ro

”O muscă la Sfântul Munte” - O carte de psihologie creștină savuroasă și provocatoare

M-au fascinat întotdeauna cărțile care îmi fac și mie, cititorul, loc printre rânduri. Cărțile în care protagoniștii îți îngăduie să le stai alături de la început până la final, să te identifici cu trăirile, cu experiențele, cu situațiile din jurul lor. 

Cel mai puternic am simțit astă binefacere la Irvin Yalom, unul dintre cei mai mari psihiatri ai lumii contemporane, când am citit "Soluția Schopenhauer" (Editura Vellant, traducere Ciprian Șiulea), cu titlul original "The Schopenhauer Cure". Autor-terapeut, profesor emerit de psihiatrie și somitate internațională, Irvin Yalom se așază – chiar în propria carte – în postura de observator, dar conducând cu finețe tăvălugul care altfel ar fi strivit cu nemilă totul în jur. 

Nu întâmplător aduc aici cartea lui Yalom, care este de la un capăt la altul un spectacol al Vieții care înfruntă Moartea. Și la Yalom, prin suferință și asumare, prin cunoaștere/descoperire de sine, personajele învață lecție după lecție, dezvelesc straturi și substraturi sub care stau pitite vinovății, spaime, furii, angoase, iubiri sau trădări. Iar dacă veți citi cartea, veți află că secretul terapiei lui Yalom este ascuns în fiecare dintre noi, dar noi în raport cu ceilalți. Singurătatea creează genii, e adevărat, dar spulberă emoția și empatia. Or asta ne definește, asta ne împlinește ca oameni.

Vasilis G. Frangopulos m-a surprins. ”O muscă la Sfântul Munte” (traducere Constantin-Emanuel Dumitru) este, așa cum citim chiar pe coperta întâi, ”o poveste tulburătoare despre descoperirea credinței”. 

Autorul, născut în orașul Nikea, în anul 1969, a studiat iconografie (alipirea de creștinism), dar și asistență medicală de urgență prespitalicească (fără îndoială că a experimentat iubirea de semeni în toate formele ei). Astăzi este paramedic în cadrul serviciului de ambulanță. 

”O muscă la Sfântul Munte” ar putea sta, în fișierul unei biblioteci, la categoria carte religioasă. Deși conținutul pare să se afle mai degrabă în ograda beletristicii. Dacă ar fi să îi aplic o etichetă în colecția personală de carte, aș scrie ”psihologie creștină”. 

Pentru că povestea este, înainte de toate, una de căutare personală, tratând credința (în speță și ateismul) prin prisma in/certitudinilor umane. 

Iorgos suntem fiecare dintre noi. Și cum, vorba poetului, „în orice om o lume îşi face încercarea”, suntem și noi propriii judecători, suntem puși la încercare și, recunoaștem, cerem cu mefiență minunile care să ne ofere pe tavă credința. 

”Cu Crucea în mână nu poți să mergi înainte!”, spune Iorgos, ca și cum blocajul ar fi mereu în afara noastră, nu înăuntru. ”Înainte nu mergi, asta în parte e adevărat, dar mergi în sus, și asta contează mai mult!”, este răspunsul care schimbă întreaga paradigmă a cărții.

Adevărat, cartea nu oferă întotdeauna răspunsuri, dar întrebările clasice sunt provocatoare tocmai prin lumile care se deschid înainte. 

”Toți stâlpii societății sunt putrezi! Adevărul este amestecat cu minciuna! Toate modelele, niște marionete! (...) Singurul adevăr este cel pe care îl caută fiecare, de unul singur. Într-o lume care se scufundă mi-am făcut propria bărcuță și am urcat în ea”, explică Iorgos, oferind astfel un tablou al cotidianului din care se retrage – fără voie la început – și căruia reușește, la final, să îi găsească imperfecţiunile. 

Iorgos trece de la aprigul contestatar al pustniciei la pacea lăuntrică. Însă nu reuşeşte fără ajutor, iar aici este şi punctul culminant al cărţii. Cere o minune, un ajutor, deși nu recunoaşte miracolul decât atunci când i se descifrează în fața ochilor. 

”Viața mai întâi o trăiești și apoi citești despre ea”. La fel și pe Dumnezeu. Iar calea nu este deloc simplă. Cel puțin nu de la început. 

”Primele trei trepte sunt mai dificile. Prima treaptă este cunoașterea de sine. Să-ți simți starea de păcătoșenie. Aceasta presupune să te cerți și să judeci fără cruțare persoana care-ți este cea mai dragă, cea pe care ai așezat-o pe cel mai înalt soclu. Pe tine însuți! (...)

A doua treaptă este pocăința. Să te pocăiești pentru murdăria ta, să ți se facă silă de ea și, mai ales, să ți se facă silă de sinele tău vechi. Să nu vrei să mai fii vreodată murdar. (...)

A treia treaptă este Spovedania. (...)

Ți-am spus că primele trei sunt cele mai grele. Știi de ce? Fiindcă apoi te poartă Hristos în spate!”

Cartea lui Vasilis G. Frangopulos nu este un tratat despre creștinism, deși ar putea fi. ”O muscă la Sfântul Munte” este toiagul ce te însoțește de-a lungul călătoriei către miracolul personal. Este preschimbarea sinelui din muscă în albină. 

”Un sfânt sârb a spus că cineva ne pare bun fiindcă trecem cu vederea părțile sale rele și, de asemenea, cineva ne pare a fi rău fiindcă ignorăm părțile sale bune. Așadar, ceea ce ne întunecă discernământul este prejudecata sau necunoașterea noastră”. 

Nu vă speriați, nu veți traversa un râu plasat doar în geografia biblică. Dimpotrivă. Povestea decurge fascinant, este istorisită cu un talent scriitoricesc aparte, cu umor și sensibilitate, în registrul căutărilor lăuntricului lumesc, pentru ca apoi să cotească spre duhovnicia sufletului. 

Ultima pagină a cărții te descătușează lăuntric. O terapie a inimii al cărei efect îl simți abia acolo, în final. Este miracolul care se întâmplă în fața ochilor tăi. Trebuie să citești ca să îl simți. Și îl simți!

”– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”

Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:

– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.

Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

Interviu Mircea Carp, fost director Europa Liberă: ”Noi suntem aceia care atunci aveam la îndemână, ca armă, doar microfonul”

”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!”. Vocea celebră de la Vocea Americii sau Europa Liberă. 

Mircea Carp este cetățean român și american, iar viața și-a consumat-o fără limite. Astăzi trăiește în Germania, la Munchen, și – la cei 98 de ani împliniți la sfârșit de ianuarie - rămâne conectat la viață, la frumusețile ei, la fiecare colțișor de lume din care păstrează amintiri. Un spirit viu, într-o minte de aristocrat, Mircea Carp dovedește și astăzi o rigurozitate mentală, o disciplină a profesiei greu de atins și, mai ales, greu de înțeles în zilele noastre. I se spune, de altfel, decanul de vârstă al jurnalismului românesc de calitate.

Fiul ofițerului de cavalerie Constantin Carp și al Ecaterinei, descendentă din familia lui Lascăr Catargi (prim-ministru al României în patru rânduri), nepot al lui Garabet Ibrăileanu, a cărui bibliotecă a epuizat-o în vremea liceului, Mircea Carp s-a născut la Gherla și a copilărit la Botoșani, apoi a urmat Liceul Militar la Iași și la Mănăstirea Dealu din Târgoviște, mai târziu devenind ofițer. A luptat în Al Doilea Război Mondial, însă în 1946, din motive politice, este exclus din Armata Română, iar în 1947 ajunge în închisoare.

În ianuarie 1948, deși în domiciliu forțat, reușește să fugă din țară. Ajunge în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Aici va activa la postul de radio Vocea Americii. Este mai întâi crainic, apoi redactor și șef al secției române. Revine în Europa 22 de ani mai târziu, iar până în anul 1995 activează la Europa Liberă, ca director-asistent.

”Botoșaniul cel vechi era în vremea aceea un oraș al culturii”

Florentina Toniță: Domnule Mircea Carp, ne-ați obișnuit ani la rând, la Europa Liberă, ”să auzim numai de bine”, chiar dacă nu întotdeauna veștile din țară erau încurajatoare. De Botoșanii copilăriei dvs. ați rămas, se pare, iremediabil îndrăgostit. Știm că ați revenit la Botoșani și după ce părinții au părăsit nordul Moldovei. 

Mircea Carp: Odată, întors de pe front, în primăvara anului 1943, în loc să-mi continui drumul și să mă duc la București, unde mă aștepta mama, mă cuprinsese dorul de Medelenii copilăriei mele – Botoșani, așa că am hotărât să mă duc acolo să-mi revăd prietenii și locurile dragi ale copilăriei. Ajuns la Botoșani, m-am urcat într-o trăsură condusă de un bătrân evreu, pe care l-am rugat să mă ducă pe strada Agafton, la Conu Vasile Pilat. Birjarul mi-a răspuns că se vede că nu am mai fost pe acolo demult, că strada Agafton nu mai este așa cum a fost, că lucrurile s-au schimbat și că familia Pilat nu mai locuia acolo, ci în altă parte a orașului, unde de altfel m-a și condus. I-am găsit pe cei trei Pilați, conu` Vasilică, duduia  Elena și pe Liuca. Am dat buzna peste ei, dar toți s-au bucurat mult să mă revadă. Am rămas acolo două zile, bucurându-ne cu depănarea amintirilor noastre și mai ales de cele cu Liuca, de aventurile noastre ”tarzaniene”, de orele de joacă la familia Ranet, desigur cu Măriuca, sau cele din grădina minunată a conului Blebea.

-Ați avut aici, la Botoșani, și un prieten cu care mai târziu, în viață, de multe ori v-ați intersectat: Adrian Marino. 

-Împreună cu Liuca, noi am petrecut multe vacanțe de vară împreună la Botoșani, iar mai târziu și cu verișorii ei, Adrian și Dan Marino. Familia Marino locuia la Iași, avea oarecare probleme de a-și stăpâni năstrușnicii fii. Pentru a-i liniști pe cei doi frați zburdalnici de felul lor, și care nu se înțelegeau deloc intre ei, familia îi trimitea cu rândul sau pe amândoi la duduia Elena Pilat, la ”Botșeni”. Duduia Elena știa cum să-i strunească, dar în același timp îi făcea plăcere să-i aibă în casă alături de Liuca. Casa lor era o casă mare și frumoasă, elegant aranjată cu o grădină superbă, adevărat parc, împodobită de la poartă până la intrare cu alei de trandafiri înalți și parfumați, pe care noi, copiii, îi admiram de fiecare dată când treceam printre ei, dar ne bucuram și de acei trandafiri speciali, mai ascunși de ochii noștri, din care duduia Elena făcea dulceața pe care o gustam cu mare plăcere.

Când am mai crescut și apoi, în anii petrecuți des împreună, s-a cimentat între noi o prietenie de lungă durată, mai ales între mine și Adrian (care era de vârsta mea), dar care s-a transformat în cele din urmă în cea mai mare dezamăgire a vieții mele, neiertându-i niciodată faptul că s-a înrolat mișelește în slujba celor care trădau exilul românesc, trădând înseși sentimentele mele și ale familiei mele. După cum se știe, e bine să nu spui niciodată ”niciodată” și mai ales să nu scrii niciodată ”niciodată! Așa cum am aflat din informații ulterioare, și așa cum am spus chiar în interviurile pe care le-am dat eu mai târziu, mi-am revizuit, în parte, reacția mea.

-Cum erau Botoșanii din punct de vedere cultural?

-Botoșaniul cel vechi era în vremea aceea un oraș al culturii. Avea școli primare precum aceea la care am învățat eu (Școala numărul 4) cu neîntrecutul ”dom`” învățător Manoliu, licee precum liceul A.T. Laurian, dar și un Teatru în piața principală a orașului, mai mic decât cel de la Iași, dar frumos, și cu o istorie pe care am aflat-o în timpul revenirilor mele la Botoșani, și acesta este doar un aspect despre Botoșaniul cultural. Nume celebre atestă acest lucru, iar legat de teatru am aflat că pe la 1848 boieri și cucoane din Botoșani jucau teatru în scopuri filantropice, iar sumele erau în folosite pentru a ajuta săracii, iar în 1858, un număr de 70 de boieri și negustori au adresat Ministerului de Interne o petiție prin care cereau ”înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Cât despre piesa ”Fântâna Blanduziei” (printre primele piese dramatice în limba română) prezentată în 1885 de Teatrul National din București, la Botoșani cu participarea marilor actori Aristizza Romanescu și Constantin Nottara, Veronica Micle scria ”în Botoșani entuziasmul și ovațiile nu au lipsit”. Mai amintesc că au trecut pe acolo Agatha Bârsescu și  Constantin Tănase. Iar de-a lungul anilor încă mulți alți actori importanți.

Teatrele mari veneau vara în turneu la Botoșani și printre ele se afla și Teatrul ”Comedia” al marelui Constantin Tănase. Desigur, când eram copil, eu nu am participat la aceste  spectacole, dar părinții mei îmi povesteau despre acestea. ”Venirea lui era un eveniment deosebit la Botoșani, atât prin spectacolele pe care le dădea, cât și prin participarea întregului ansamblu - nu numai a actorilor, dar și a celor mai tinere dansatoare. Mi-au povestit părinții un eveniment deosebit de amuzant: la o petrecere la care a participat tot ansamblul lui Tănase, la restaurantul principal din Botoșani, s-a deschis ușa cea mare și a intrat în local căpitanul Chirculescu pe calul lui alb, moment în care, cu o inspirație de moment, marele Tănase a început să cânte: ”La calul bălan, la calul bălan, cu șaua-i verde…”. Cântecul a făcut ocolul României de atunci și a fost cântat în tot felul de localuri și la diferite petreceri; a fost chiar numele unui spectacol dat de Constantin Tănase la Teatrul ”Cărăbuș” din București” (fragment din cartea mea – ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine”, editura  Polirom 2012).

-Constantin Tănase avea să devină curând un personaj incomod pentru comuniști. L-ați văzut vreodată pe scenă, la Botoșani sau în altă parte?

-Chiar dacă atunci eram copil și nu am fost la spectacole, am avut ocazia să văd ansamblul marelui Tănase mai târziu, la București. Dar atunci lipsea marele comediant, care fusese arestat deoarece își permisese să caricaturizeze momente legate de prezența unor puteri străine în România în timpul războiului. Versurile care au dus la arestarea lui au fost ”Rău a fost cu ”was ist das” / Da-i mai rău cu ”davai ceas”. Multe din cupletele sale de mare succes au fost scrise de un botoșănean, Ion Pribeagu, pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici.

Nici Securitatea nu a putut să-l țină departe pe marele Tănase de public, eliberându-l destul de repede, iar reapariția sa la teatrul său ”Cărăbuș” a avut un foarte mare succes. Din cauza nasului său mare, unul dintre momentele amuzante de la începutul spectacolelor era că ”apărea un nas și apoi… Tănase, la un sfert de ceas”.

”Strict informativ, obiectiv, precis, concis, nepolitizat, nepropagandistic, combatant, critic”

-Jurnalismul. Astăzi i-am spune derapaj sau formă fără fond, atunci când dezbaterea lasă în urmă subiectul și devine o simplă și marginală (sau ”gălăgioasă”) sfadă între interlocutori. Dacă ne-ați preda astăzi, domnule Carp, principiile jurnalismului de la Europa Liberă, care ar fi liniile/ideile care v-au format ca om de presă și care astăzi lipsesc cu desăvârșire?

-Jurnalismul de la Radio Europa Liberă a fost și cred că va rămâne fidel principiilor de toleranță și democrație, corectitudine, dar nu neutralitate; echilibru, dar nu indiferență, așa cum am mai spus-o cu ocazia relansării digitale a Radioului Europei Libere în 2019.

Respectate și ascultate în anii comunismului cu frică, sub pernă, pe ascuns cu urechea lipită de aparat cu interes și emoție, cu bruiaj, uneori ”hârâit”, cu întreruperi mai scurte sau mai lungi, Radio Europa Liberă  și Vocea Americii (amintesc aici și de Vocea Americii datorită faptului că acolo mi-am făcut un timp ucenicia) au jucat un rol pozitiv și au constituit o prezență radiofonică anticomunistă înainte de 1989. După 1989, Radio Europa Liberă a continuat în forme moderne adaptate epocii tehnologiei digitale și internetului, cu multă credibilitate și cu o comunicare mult mai ușoară și liberă în sfârșit pentru cei ce acum ascultă, citesc, comentează sau scriu postului. S-au adus împreună textele vechi, arhivele vechi, cu fotografii vechi și noi, cu video-uri, podcasturi, blog-uri etc., totul contribuie foarte bine devenind exemple și mijloace de învățare pentru generațiile noi și desigur pentru a aminti epoca de cenzură, de nedorit a se repeta vreodată. Nu pot să spun că liniile care ne-au format (unii aveau mai mult talent, alții mai puțin - pentru noi toți de acolo a fost o formare continuă și permanentă la locul de muncă) lipseau cu desăvârșire, dar ce pot eu să spun sigur este că jurnalismul de atunci era un jurnalism american și occidental, ceea ce însemna: strict informativ, obiectiv, precis, concis, nepolitizat, nepropagandistic, combatant, critic, clar.

Eu comentam politica externă, aveam programe, aveam un sistem al meu, că de la începutul programului găseam câte o frază de politică externă din România pe care să o transmit ca un fel de deschidere de program și puteam să îmi spun părerea mea despre acea situație, lucru care a prins bine la conducerea americană, astfel putând să împac și capra și varza. 

La Vocea Americii trebuia să ținem seama în anumite prezentări și de politica Statelor Unite. La Europa Liberă prezentam situația așa cum era, de la început până la sfârșit, Europa Liberă era independentă, autonomă. 

Vă las pe dvs., dragii mei ascultători sau cititori, să reflectați și alegeți ce prisosește sau ce lipsește jurnalismului de azi. În plus, aș vrea să adaug că jurnalistul de la aceste posturi nu făcea un jurnalism beletristic sau chiar teatral, cum se observă adesea în ziua de azi. Între latura umană și cea ideologică se păstra un echilibru pentru a menține conștiința liberă și lucidă. 

Dezbaterea însemna pentru noi informare, cunoaștere, corectitudine, respect, educație și bun simt. Sfada, cum spuneți dvs., de fapt dezbaterea, însemna argumentare corectă, lucidă, clară, la subiect, echilibru, referiri stricte la fondul problemei discutate, comunicare cu un vocabular corect, pe înțelesul tuturor. Picătura minusculă de umor pe ici, pe colo, trebuia să înlăture încrâncenarea interlocutorilor/lui și câteodată chiar pe aceea a prezentatorului.

-Domnule Mircea Carp, cu voia dvs. aducem în mijlocul dialogului nostru câteva fragmente din vechi mărturisiri. De pildă, cum era secția română a Europei Libere de la New York prin anii` 50, extras din interviul acordat în 14 iulie 2020 Ilenei Ghiurchescu: ”…anumite programe, ca Revista presei sau comentarii și altele trebuia să le înregistram pe discuri. Acestea nu se citeau live pentru ca să nu se facă greșeli, ca să fie ușor de corectat (…), dar marea tragedie era că trebuia să repeți de atâtea ori ce aveai de citit, ca să nu faci greșeli de pe disc, fiindcă atunci trebuia închis discul și luat de la început”. Povestiți, de asemenea, cum de la microfonul Radioului Europa Liberă au vorbit mulți, foarte mulți romani, ”de la vlădică la opincă”. Amintiți într-o altă convorbire pe Majestatea Sa Regele Mihai și membri ai  familiei regale, oameni politici și de cultură, dar români aflați în exil: ministrul de externe Constantin Vișoianu, generalul Nicolae Rădescu - ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului  comunist din România, omul politic și diplomatul Gheorghe Gafencu, scriitorul Horia Vintilă, monseniorul Bârlea, matematicianul Constantin Corduneanu, savantul George Palade, soprana Viorica Cortez Guguianu, studenții revoluționari veniți special de la Timișoara în 1989. Amintiți deopotrivă pe Noel Bernard, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu, Ioana Crișan, Ioana Bernard și Ion Ioanid. Mircea Vasiliu și Tomi Bărbulescu. Raluca Petrulian și Nestor Rateș. 

Pe cine mai adăugați astăzi acestei impresionante liste? 

-Nu pot să nu îl pomenesc acum pe Cornel Chiriac, care culegea în timpul nopții, din localuri, cea mai bună muzica modernă cu care hrănea în emisiunea sa ”Metronom” sute de mii de tineri din România cu muzica interzisă de regimul comunist.

Și, last but not least, amintesc  pe regretatul Vlad Georgescu, a cărui moarte rămâne neelucidată până în ziua de azi, fără a uita însă pe niciunul dintre crainici, comentatori, colaboratori, personal tehnic cărora le aduc respectul și prețuirea mea.

Noi, cei de la Europa Liberă și Vocea Americii, sperăm că ne-am făcut datoria cu mult simț patriotic, dacă acest cuvânt nu deranjează astăzi, și cu cele mai frumoase sentimente românești și de țară. Noi suntem aceia care atunci aveam la îndemână, ca armă, doar microfonul și rămânem o voce prețuită de unii, temută de alții, rămânem glasul care i-a încurajat pe români în acea perioadă. Astăzi, în era digitală, alături de microfon și de experiența noastră, aveți cele mai moderne mijloace de comunicare, democrație și libertate.

Mesajul colii albe de hârtie

-Jurnalismul înseamnă – mai ales la acest nivel și în astfel de timpuri ale istoriei - și momente unice, dintre acelea care se lipesc de inimă și nu se mai desprind niciodată. Ați avut parte, desigur, și de astfel de întâmplări…

-Un gest memorabil și onorabil din trecut, pe care doresc să-l amintesc sau să-l reamintesc, este acela când a fost ales președinte David Dwight Eisenhower (președinte al Statelor Unite ale Americii, nota mea, F.T.), în 1953, noi  am avut impresia că eliberarea țărilor est-europene bate la ușă, dar cum lucrurile s-au desfășurat altfel, eu și un grup de colegi jurnaliști de la secțiile est-europene ale Europei Libere de la New York am adresat o scrisoare lui Eisehower, de fapt o coală mare albă de hârtie semnată jos de câte un reprezentant de la fiecare din secție, care voia să însemne de fapt că oamenii  din țările căzute sub regimul sovietic nu își puteau exprima părerea, dar că își exprimau speranța că se vor schimba lucrurile în politica Statelor Unite. Mesajul colii albe de hârtie a ajuns la destinație și a impresionat chiar și unele ziare americane, care au publicat-o pe prima pagină.

-Și ne întoarcem la presa de azi…

-Părerea mea, țin să subliniez, este că  presa de astăzi, nu numai din România - deci de peste tot în lume - nu este atât de obiectivă pe cât ar trebui să fie. Sunt ziare, programe radio, emisiuni radio și TV etc., care uneori își fac faima din a prezenta articole, discuții politice, documentare, unde uneori  comentatorii aduc în sprijinul  informațiilor pe care le comunică (unui public mai mult sau mai puțin educat și cu așa-ziși experți sau oameni politici și aceștia mai mult sau mai puțin culți, mai mult sau mai puțin documentați),prezentând cu precădere punctele de vedere ale realizatorilor. De multe ori mijloacele media, din dorința de avea o audiență cât mai mare, denaturează o informație aducând oameni pe care realizatorul/realizatoarea emisiunii îi dorește prezenți, punând în plan inferior obiectivitatea și corectitudinea informației/subiectului sau chiar adevărata dezbatere de opinii. Bineînțeles, mă refer la acele cazuri pe care le consider regretabile.

Așadar, prefer să auzim mai degrabă, pe toate canalele media, numai de bine! 

”A fost un proces complex și de lungă durată de distrugere a Armatei”

-Libertatea. Cum s-au schimbat de-a lungul timpului înțelesurile acestui cuvânt? Sau, mai exact, când anume s-au produs aceste răsturnări de sens? Ce însemna în anii 40-50 din secolul trecut libertatea? 

-Nu putem vorbi de libertate atunci când o țară - România - al cărei factor constituțional, regele, este șantajat sau supus șantajului, când ministrul de externe al țării ocupante, omul șefului de stat străin – Stalin - îi bate cu pumnul pe birou și ordonă ca până la o anumită oră să fie făcută formarea unui guvern nou, străin, guvernul comunist Petru Groza.

Nu se poate vorbi de libertate atunci când o țară – România -  este supusă unei comisii zisă ”aliată”, dar în realitate, titlul comisiei este Comisia aliată (sovietică) de control.

Nu putem vorbi de libertate într-o țară - România - în care instituțiile de stat sunt desființate sau subjugate ocupantului. De pildă, scurt timp după 1944, ierarhia militară tradițională de la noi a fost supusă cenzurii și aparatului de îndoctrinare comunistă. Mă refer aici la înființarea departamentului Direcția Superioară de Cultură, Educație și Propagandă -DSECP-  în vederea democratizării armatei, mai târziu transformată în Inspectoratul General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă -IGAECP- transformat și acesta în Direcția Superioară Politică a Armatei, în vederea pregătirii politico-ideologice a militarilor.

-Vă propun să zăbovim mai mult aici. Să vorbim despre Onoare. Ca ofițer al Armatei Române, ca om de radio, ca român – astăzi – într-o țară europeană, cum ați defini onoarea și, mai ales, la ce duce lipsa ei? Ați văzut oameni care au preferat să se prăbușească decât să renunțe la onoare?

-Armata, 9.000 de ofițeri, au fost dați afară, epurați de la început: o serie de generali și colonei, mulți pentru că au luptat în războiul din Răsărit, mulți eroi de război. Apoi a avut loc deblocarea ofițerilor activi, din care marea majoritate veteranii de război care au luptat atât în Răsărit, cât și în Apus, și apoi trimiterea în lagăre a trupelor române luate prizoniere. A fost un proces complex și de lungă durată de distrugere a Armatei, pentru ușurarea instalării unui nou sistem, sistemul dictatorial comunist. 

Mai mult, au fost create structuri noi cu scop informativ, structuri de poliție politică, ce urmăreau cadrele militare și care strecurau în rândul acestora neîncrederea, suspiciunea, trădarea.

Militarii epurați au fost înlocuiți cu indivizi analfabeți, dar cu ”origine sănătoasă”, unii chiar făcuți generali, s-a renunțat la tradițiile militare, iar armata nouă, în care erau incluse cunoscuta divizie ”Tudor Vladimirescu” – 1.500 de oameni, apoi ”Horia, Cloșca și Crișan” care au fost aservite sistemului politic de tip sovietic. Militarii români din vechea armată au fost anchetați (sau unii nu), condamnați la pedepse grele, executați, unii aruncați în lagăre și foarte mulți au sfârșit în închisorile comuniste. Au fost înființate ”tribunalele poporului”, o nouă instanță de judecată care dădea sentințele conform ideologiei dictaturii comuniste.

-Concret, cine au fost acești militari care au suferit pentru că își făceau datoria?

-Constantin Pantazi (ministrul de Război), Dumitru Popescu (ministru de Interne), Constantin Vasiliu (comandantul Jandarmeriei ), arestați în 23 august 1944, sau generali și alți ofițeri dintre cei 100.000 de militari români luați prizonieri și aruncați în lagăre și închisori. Printre ei sunt unii  pe care i-am cunoscut sau sub comanda altora am luptat în Al Doilea Război Mondial, precum Radu Gheorghe, Traian Stănescu, Alexandru sau Radu Corne, Gheorghe Ciolaki, Aurel Aldea, Mihai Racoviță, Radu Roșculet, Radu Rosetti, Ion Negulescu, Constantin Carp, Dumitru Tudose, Constantin Trestioreanu, George Spulbatu, Tudor Greceanu, Horia Agarici, contraamiralul Horia Măcellariu, generalul Gheorghe Avramescu (împușcat pe loc în 1945, fără proces, de către sovietici). Și lista continuă… 

Este rolul manualelor de istorie să-i menționeze pe acești martiri ca să nu fie uitați niciodată, este rolul mass-media de a difuza adevărul istoric, este rolul și datoria de onoare a fiecărui român de a cunoaște!

(Interviul a fost publicat în revista Hyperion, sept. 2021)