Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți?

Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie, ne îndemna bunul părinte Teofil Pârâian. Un principiu pe care, dacă l-am aplica astăzi în societate, în educație, în relațiile interpersonale, am cultiva nu doar binele, dar și toleranța, îngăduința și smerenia. Este însăși esența învățării, a perseverenței și a dezvoltării sinelui.

O distinsă poetă povestea cu mirare și sinceră admirație despre o persoană care a plecat din România în urmă cu mulți ani. Tânără- dar nu foarte, educată- dar numai în punctele esențiale (cuvântul folosit a fost, de fapt, mediocră!), neinteresată de valorile vieții și de înălțimile ființei. Ajunsă la Paris, persoana respectivă a început, mai întâi dintr-un pur snobism românesc și o declarată cochetărie feminină, să viziteze muzeele. Apoi a mai făcut un pas: a început să caute cu interes orice informație din domeniul artei, să intre în catedrală sau în sala de expoziții mult mai informată decât o făcea înainte, între timp pierzând (sau abandonând conștient!) și snobismul și cochetăria. A mers la cursurile de artă organizate pe lângă muzee. Poeta noastră mărturisea cu uimire cum, dintr-o persoană mediocră în România, a regăsit peste ani o femeie educată, stilată, cu un limbaj ales în tot ceea ce ținea de pictură și istoria artei. Marele merit i se cuvine, fără îndoială, țării care știe să își atragă cetățenii către zona spirituală, culturală, constructivă sufletește.

Un om cultivat va fi un om de o calitate superioară, indiferent de studii.

Nu întâmplător am început acest material cu un îndemn din zona ortodoxiei, alături de care am putea așeza cuvintele unui alt mare duhovnic al României, părintele Justin Pârvu: Dumneavoastră intelectualilor, mult vi s-a dat, mult vi se va cere! Cunoștem, în istorie, rolul covârșitor al intelectualității care a ridicat din genunchi mase întregi, istoria e plină de pagini memorabile pe ai căror autori astăzi i-am încadra, într-un limbaj uzual, la categoria formatori de opinie.

Analfabeții hrăniți cu mărunțișuri electorale

Trăim astăzi într-un timp al intelectualului-dirijor, al intelectualului public, al cuvântului tăietor în carne vie. Atât de multe cuvinte se rostesc în fiecare zi pe ecranele televizoarelor, atât de multe păreri, opinii, în presa tot mai radicalizată… Asta în timp ce poporul privitor ca la teatru a pierdut parcă orice simț al realității, hrănind în schimb o speranță recurentă, un soi de așteptare păguboasă, de ultra-toleranță față de aceiași politicieni pe care îi vedem de aproape trei decenii, bine proțăpiți și susținuți cu asupra de măsură de unii sau alții dintre intelectalii vremii.

Cât de vinovați sunt analfabeții unei țări de statutul lor de analfabeți? Cât s-a străduit societatea să îi educe? Ce a făcut statul pentru ei, în afară de a le arunca mărunțișul minim garantat, în fapt un laț anume inventat pentru a stăpâni și manipula o categorie socială năpăstuită?

Este interesant de amintit aici de principiile lui Malthus. Robert Thomas Malthus (1776 - 1834) atrăgea atenția asupra legilor adoptate în Anglia anilor 1800 pentru ocrotirea săracilor, legi care au avut un efect major nu doar asupra populației, ci și a economiei țării. Mai exact, legile impuneau colectarea de sume de bani pentru săraci. Efectele acestor legi nu pot avea, pe termen lung, decât două direcții: înmulțirea populației sărace și, deci, un cuantum crescut al ajutoarelor sociale, precum și diminuarea tot mai accentuată a rațiilor de alimente acordate săracilor din azile, plus dependența de ajutorul de la stat.

Alternativa pe care o vedea Malthus era una cu totul diferită, și anume un sistem de educație mult mai bine structurat, la care să aibă acces tot mai mulți săraci. Malthus aducea drept argument situația Scoției, unde un sistem de educație concentrat pe categoria socială cea mai predispusă la sărăcie a dat rezultate (a scăzut numărul de crime, a încurajat moralitatea și a îmbunătățit calitatea vieții în rândul claselor de jos). Aceste rezultate sunt extrem de importante pentru că, în absența revoltelor în rândul clasei de jos și a infracțiunilor mari consumatoare de fonduri publice (vezi cheltuielile din închisori, servicii medicale, servicii juridice etc.), guvernarea se poate canaliza mai ușor spre treburile curente ale statului.

Ce este învățarea?

Desigur, e ușor să acuzăm și să apelăm la invective de tot soiul atunci când caracterizăm o categorie socială așa-zis analfabetă și incapabilă să își depășească propria condiție.

Însă nu degeaba Malthus insista pe salvarea prin educație. Nu degeaba țări dezvoltate economic au consolidat mai întâi educația, au păstrat rigorile și au impus respect maxim față de profesor și școală.

Ce înseamnă învățarea? Spun specialiștii că totul ar porni de la acele prelunguri ale neuronilor care se ating, formând suprafețe de contact numite sinapse. Neuronii comunică între ei prin semnale electrice. Sinapsele sunt fie puternice, fie slabe. Atunci când sunt foarte slabe, nu emit nici acele semnale. Prin învățare, însă, sinapsele slabe se pot transforma în sinapse puternice. Numărul de conexiuni crește și, se știe, neuronul este capabil să dezvolte peste 10.000 de conexiuni.

Un neuron pus la lucru va dezvolta noi și noi conexiuni. Cu condiția, însă, să existe și oportunitățile de a învăța. Și cu cât sunt mai multe provocări cu atât dezvoltarea este mai rapidă și mai solidă, aflăm de la Roxana Marcu, un specialist în domeniu. Și tot Roxana Marcu ne oferă un foarte interesant parcurs al învățării pe niveluri.

Primul nivel este motivația de a învăța ceva nou. Sau ceva ce trebuie învățat ori care vine dintr-un domeniu care mă fascinează. Al doilea nivel este cel al practicii. Încerc, greșesc, o iau de la capăt. Următorul nivel este al practicii avansate, dublate de refleție. Al patrulea nivel este cel al  cunoștințelor noi, al deprinderilor noi, care îmi oferă satisfacție, care mă poartă spre succes. Al cincilea nivel este cel al cunoașterii rafinate, dublate de creativitate. Ultimul și cel mai înalt nivel este cel al măiestriei, plăcerea de a face ceva în domeniul acela, precum și știința de a-i învăța pe alții.

O călătorie în ființa umană. O scară a educației și un excelent criteriu de ierarhizare care iată, ce frumos!, se termină cu maestrul. Învățătorul!

Fără îndoială, cheia dezvoltării și a evoluției unei națiuni este educația. Un popor educat nu va avea conducători analfabeți, un om cultivat nu va putea fi manipulat, nici umilit! Pentru asta avem nevoie de intelectuali care să ne învețe să învățăm. Chiar și pornind de la atât de simplul îndemn al unui bun părinte: Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!