Priviţi copilul ca pe o minune la apariţia căreia aţi avut o
contribuţie importantă: aţi fost creatori împreună cu Dumnezeu pentru ca el,
copilul, să se ivească. Dar el este o făptură nouă, aparte, cu trupul şi cu
sufletul său. Cu conştiinţa cu care a fost înzestrat, cu inteligenţă, cu
instincte specifice sieşi. Copilul nu s-a născut pentru noi, nici pentru a ne
sluji pe noi. Rostul nostru este de a-i asigura o creştere armonioasă! Pentru
asta avem nevoie de apă, hrană, soare, bucurie, adevăr şi deschidere la
provocări.
Vedem din ce în ce mai des copii în rol de oameni mari, copii-adulţi,
copii-bătrâni. Ne tremură sufletul - la propriu! - când ascultăm o melodie cu
"înalte" impecabile, cu voce susţinută aproape supraomeneşte posibil.
Doar că melodia - tot la propriu! - doare. Este despre trădare, despre
părăsire. Şi trăim, ascultând, drama iubirii distruse sau a pierderii
dureroase. Imaginaţi-vă că aceeaşi trăire o simte şi copilul din faţa noastră.
Şi facem spectacol din aceşti copii-adulţi, şi ridicăm pe un piedestal aceşti
copii-bătrâni. Pentru că nu ne asumăm propriile trădări, propriile neiubiri?
Cum gestionează un copil aceste imense depozite de
sentimente? Repetând experienţa de fiecare dată în faţa unui alt public,
preluând încărcături imense de stări ce decurg din melodiile tragice... cum va
şti copilul să se apere de propriile trăiri?
Ştim, copilul imită, copiază, se transformă zi de zi. Vrea
să fie mare, încalţă pantofii cu toc ai mamei, ia pălăria tatei, vorbeşte în
limbajul adolescenţilor sau al tinerilor. Dar de la joc la imitaţie nu este,
totuşi, aceeaşi distanţă ca de la imitaţie la trăire adevărată şi repetată.
Pe de altă parte, suntem mult prea preocupați de confortul
copilului, de frica de plictiseală, de nevoia de a-i ocupa timpul, chiar și
forțat/artificial. Ce faceți când copilul umblă târşâind papucii prin casă şi
mormăie, la început şoptit, apoi tot mai plângăcios: Mă plictiseeesc! Săriți
fuguţa şi vă implicați, scotociți, căutați, creați, vă agitați în jurul lui
căutând jocuri, preocupări, idei, propuneri. V-ați gândit vreodată că greşiți?
Că îi oferiți copilului soluţia de-a gata şi că, în timp, îi distrugeți
spiritul creator, inventiv, care zace latent în fiecare dintre noi?
Plictiseala îi oferă copilului întoarcerea la sinele său,
conştientizarea propriei persoane, cunoaşterea intimă a propriilor percepţii.
Este o interiorizare profundă, o căutare, o oprire din agitaţia zilei. Desigur,
asta nu se întâmplă deodată şi, probabil, nu din prima... plictiseală! Dar se
întâmplă!
Un copil plictisit, căruia i se oferă pe tavă modalităţile
de a ieşi din stare, va fi un adult disciplinat, care va şti DOAR să asculte
ordine, să execute, fără a-şi manifesta în vreun fel personalitatea sau
creativitatea, atunci când situaţia o impune.
Studiile au arătat că cei mai mulţi dintre oamenii
importanţi ai vremurilor lor, inovatori şi deschizători de drumuri, în
copilărie au fost nevoiţi să îşi creeze singuri modalităţi de petrecere a
timpului liber, inclusiv jucării originale, pentru a combate... plictiseala, în
lipsa unor părinţi-executanţi!
Aşadar, lăsaţi copiii să se plictisească! Iar acolo unde
trebuie să înveţe teatru, şah, dans, muzică... alegeţi profesorii care le oferă
libertate de interpretare, de creativitate, de inovaţie. Altfel... Copilul va
reproduce ceea ce el şi alţi 1000 de copii ştiu să facă, dar nu va fi niciodată
un creator!
Avem copii extrem de inteligenţi. Cu o gândire puternică,
dar de multe ori direcţionată haotic, pentru că societatea nu le dă răgaz să se
ordoneze interior, dar nici să înţeleagă ceea ce gândurile - generate la rândul
lor de mediul înconjurător - le transmit în fiecare secundă a vieţii. Fiecare
stimul exterior naşte în copil milioane de stări controversate. Singurul
element stabil în tot acest haos suntem noi, părinţii, şi profesorii dăruiţi
lor.
Lăsaţi copiii să se joace! Îndrumaţi-i spre dans, muzică,
pictură, teatru. Dar aveţi grijă ca acestea să aparţină lumii lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu