Când a fost prigonit Eminescu la Botoşani?

"Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe", spunea Mihai Eminescu, un spirit vizionar devenit prizonier veacului în care s-a născut, dar şi celor ce au să vină. Am pomenit deseori despre folosirea abuzivă a numelui Eminescu drept sigiliu patriotard, ignorând tocmai străduinţa poetului de a se dezice şi de a înfiera astfel de manifestări găunoase.

Însă, dincolo de prezentul discutabil, Botoşanii şi Eminescu au un trecut comun care face cinste comunităţii locale. Din păcate, acest trecut este pe nedrept blamat, greşit prezentat, prea puţin aspectat favorabil. Este vorba despre perioada de un an (aprilie 1887-aprilie 1888), în care Mihai Eminescu s-a aflat la Botoşani, în îngrijirea surorii sale, Harieta.

O "ruşine" aruncată pe nedrept pe obrazul urbei Botoşani, după cum se va vedea în acest material.

1887: Venirea lui Eminescu la Botoşani 

Mihai Eminescu ajunge la Botoşani în aprilie 1887, după o perioadă de tratament la "bolniţa" din Neamţ. Vine la sora lui, Harieta, dar şi pentru a se întâlni cu cealaltă sora, Aglae. Gheorghe Bojeicu, un fost coleg al lui Mihai Eminescu, lasă o mărturie clară privind venirea poetului la Botoşani, dar şi despre starea de spirit a lui Eminescu din acea vreme: "Se plângea că a fost internat ca nebun, protestând că n-a fost nebun. Am avut impresia că era perfect sănătos". Astfel că doctorul sanatoriului din Neamţ îi dă voie să plece. Iată ce spune Gheorghe Bojeicu despre Mihai Eminescu: "În April, în septămâna luminată, Joi, am tocmit o trăsură şi am plecat cu dânsul şi am venit până la Paşcani cu gând de a veni cu dânsul în Iaşi. (…) La Paşcani s-a întâlnit cu Ion Creangă şi Miron Pompiliu, cari veniau de la un Congres didactic de la Brăila. Toţi trei stăruiam de dânsul să vină la Iaşi şi să nu se ducă la Botoşani, unde are să dea peste Scipione Bădescu, cu care are să se apuce iar de chefuri. Eminescu mi-a spus că se duce la Botoşani ca să vadă pe sora sa Doamna Aglae Drogli şi că pe urmă se întoarce imediat la Iaşi. Ne-am despărţit cu această promisiune din partea lui, însă de atunci eu nu l-am mai văzut".

Că Eminescu era într-o stare bună reiese din aceleaşi amintiri rămase de la Bojeicu şi consemnate în anul 1919: "Tot timpul cât am stat cu dânsul la Neamţ, vre-o zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolonindu-ne pe iarbă şi Eminescu cânta cântece eroice şi de jele, cu voace foarte frumoasă, aşa că găsiam o adevărată distracţie în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia "Vezi rândunelele se duc" intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare". 

La 9 aprilie 1887, Eminescu ajunge la Botoşani, rămânând sub îngrijirea surorii sale Harieta şi a doctorului Iszac. Locuieşte într-o casă închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, într-o odăiţă din strada Sf. Niculae (astăzi Puşkin). Harieta era ea însăşi suferindă, paralitică, starea ei în prima jumătate de an 1887 fiind descrisă într-o scrisoare: "Ieu sunt paralizată de amândouă picioarele de la etatea de 5 ani şi pot merge destul de rău numai prin ajutorul unor maşini cari sunt în greutate de 5 ocă de fier".

Deşi ajuns la Botoşani într-o stare relativ bună, Eminescu va cădea în curând din nou în suferinţă. Boala recidivează, posibil şi în urma întâlnirilor dese cu Scipione Bădescu, care îl îndemna să mai şi bea. Cert este că, la începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur". Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887.

Focul cel Mare din Botoşani! 

În acea zi de 3 iunie 1887, Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape trei zile, fără întrerupere. Numai intervenţia exemplară a pompierilor au făcut ca focul să se oprească în pereţii camerei în care se afla Eminescu.

Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu din acele zile, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta: "... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".

Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flăcări şi 608 "atenansuri". Un Botoşani mistuit, grav încercat. La nivel national se organizează ample colecte de ajutorare, comitete de sprijin.

Regele Carol I, profund indurerat de tragedia de la Botoşani, telegrafiază administraţiei locale pe data de 4 iunie (focul a fost stins abia în 5 iunie, cu "ajutorul" unei ploi care a durat câteva ore): "Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora ne vom afla Regina şi Eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii vor şti să-şi facă datoria către compatrioţii lor. A da pentru Botoşani, a ridica pe cei loviţi de soarta cumplită, este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul dintre cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii". Ca să înţelegem contextul în care Botoşanii l-au găzduit pe Mihai Eminescu, trebuie să înţelegem la adevărata dimensiune tragedia pe care urbea o străbătea în acea perioadă.

"Focul cel mare" din 3 iunie 1887 a pus la pământ economia Botoşanilor, pentru că a mistuit, la propriu, afacerile şi breslele existente până atunci. "A fost practic începutul sfârşitului pentru târgul nostru care până atunci era un centru economic şi comercial recunoscut în zonă. Dar după nenorocirea din 1887 lucrurile au început să se schimbe şi nu în bine", scria în 2001 jurnalistul Florentin Florescu, în Ziarul de Iaşi.

Ajutor pentru Eminescu. Celebra şedinţă din 14 iunie 1887: "...un om este mai scump decât bugetele"! 

În aşa vreme nenorocită, nu e greu de înţeles că Harieta se afla în mare cumpănă. Sărăcia din târg se accentua de la o zi la alta, atmosfera era una greu de descris. La doar câteva zile de la tragedie, un grup de 50-60 de personalităţi ale Botoşanilor înaintează o petiţie către administraţia locală, pentru acordarea unui ajutor financiar poetului Mihai Eminescu.

Ședinţa Consiliului permanent al judeţului are loc pe 14 iunie 1887. Primele reacţii sunt nefavorabile poetului, prin vocea consilierului Leca, acesta precizând că târgul Botoşanilor este într-o grea situaţie şi că banii trebuie direcţionaţi către sprijinirea celor afectaţi de incendiu, propunând ca Eminescu să fie ajutat din "mijloacele statului, căci altfel am crea un precedent". "Când vedeţi că cade casa pe noi, când nu avem localuri de cazarme, subprefecturi, şcoli etc., mai întâi să ne ocupăm de ele. În principiu sunt de a da ajutor d-lui Eminescu, însă să nu se precipiteze, propun a se lăsa pentru şedinţele de la toamnă", spune consilierul Leca în şedinţa din 14 iunie 1887, conform ing. Nicolae Iosub (capitolul "Un an de suferinţă la Botoşani" din cartea "Mihai Eminescu la Botoşani").

Consilierul Leca se pare că a fost, însă, singurul care a emis o astfel de părere, restul consilierilor (14) încuviinţând ajutorul pentru poet. Ing. Nicolae Iosub redă succint propunerile consilierilor, care vorbesc de la sine despre aprecierea şi conştientizarea asupra valorii pe care Mihai Eminescu o reprezenta în acea perioadă, la nivelul comunităţii locale: Consilierul Mania susţine acordarea ajutorului pentru Eminescu, ajutor care "trebuie să se dea cât se poate mai degrabă… căci la apelul făcut cătră toată lumea cred că şi noi vom răspunde da, pentru un astfeli de mic ajutor, deşi bugetul nostru are multe sumi fictive". Consilierul Şmelţ susţine şi el ajutorul: "sunt de opiniune din contra cu dl. Leca, însuşi dl. Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace, apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicile mijloace de trai până îi va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara". Consilierul şi profesorul Savinescu: "…noi vom da; dacă vom fi în stare a da… iară pentru poetul Eminescu propun a se da precumpănit, nu o dată cât trebuie, ce după mijloacele bugetului". Cel mai favorabil discurs, spune ing. Nicolae Iosub, pentru ajutorarea lui Eminescu, îl susţine consilierul Rusu: "Noi sântem datori ca conjudeţeni a-l ajuta, fiind fiul judeţului, căci dacă vom merge pe urmele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute… căci un om este mai scump decât bugetele, omul trebuie preferat cazarmelor şi caselor, propun dară a se fixa suma după puterea judeţului şi să nu ne târguim asupra ei".

Aflăm de la Stela Giosan care este deznpdământul acestei şedinţe, din lucrarea "O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani": "…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit".

Ajutorul aprobat la Botoşani este "şters" de ministrul liberal! 

Din păcate, ajutorul de 100 de lei lunar (1200 pe an) nu ajunge la Eminescu, pentru că propunerea comunităţii botoşănene nu are sprijinul ministrului de interne liberal din acea vreme, gen. Radu Mihai. Aflăm acest lucru abia în luna martie a anului 1888, când Eminescu se afla încă la Botoşani, şi Iacob Negruzzi lua cuvântul în şedinţa Camerei: "Comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu".

Numele lui Eminescu se loveşte şi de un alt îndărătnic ministru liberal, cel de finanţe, Constantin Nacu, cel care refuză ajutorul solicitat prin medicul Iszac, motivând prin lipsa fondurilor. Mai degrabă, liberalii nu iartă numele Eminescu, nici desele acuzaţii pe care fostul gazetar de la Timpul le îndreptase ani la rând împotriva lor.

O acuzaţie nedreaptă! 

Aşa stand lucrurile, anatema aruncată asupra botoşănenilor, care nu l-ar fi ajutat pe Mihai Eminescu, refuzându-i ajutorul, este cât se poate de falsă, dar şi întreţinută vreme de aproape un secol de scrieri ale unor importanţi critici, de la Perpessicius ("…noi am fi dorit, să mai găsim în frumoasele pagini ale albumului, transcrise memorabilele şedinţe ale consiliului municipal al Botoşanilor, din 1887, când cererea de ajutor iscălită de 60 de cetăţeni ai urbei poetului se izbea de replici ca acelea: poetul e prea mare pentru judeţ (deci să-l ajute ţara) sau: judeţul are nevoie de cazărmi şi ar fi incorect să se dea ajutoare care ar deschide şi alte apetituri" - 8 iulie 1929, "Botoşanii şi Eminescu", publicat în "Cuvântul") la George Călinescu.

Cuvinte, desigur, nedrepte, pentru că se opresc doar la poziţia unui consilier, Leca, ignorând intervenţiile celorlalţi 14, dar şi situaţia gravă în care se aflau Botoşanii, precum şi faptul - extrem de important - că ajutorul a fost aprobat în şedinţa din 14 iunie, însă nu şi de ministrul liberal Radu Mihai.

Dispute politice. Liberalii nu iartă! 

Alte încercări ale Harietei, dar şi ale doctorului Francisc Iszac din Botoşani, medicul curant al lui Eminescu, medic primar al spitalului şi ulterior al oraşului, insistă pentru acordarea unei pensii lui Mihai Eminescu. Din nefericire, numele lui Eminescu se loveşte constant de potrivnicia guvernului liberal care, cum spuneam, nu uită criticile "îndreptate împotriva administraţiei corupte şi demascarea ideologiei filistine a cluburilor burgheze". Cum am arătat mai sus, în şedinţa Camerei din 2 martie 1888, Iacob Negruzzi acuză deschis regimul liberal, propunând un proiect de lege în acest sens şi solicitând urgentarea trecerii prin secţiuni: "Domnilor, sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetăţeni din deosebite părţi ale ţărei se depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocitului poet naţional. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în acelaşi timp în cea mai mare sărăcie. Din această cauză, comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu.

Domnilor, odinioară, în vremile trecute, clasele aristocratice veneau ele singure în ajutorul bărbaţilor de talent săraci sau nenorociţi; astăzi însă în societatea democratică trebuie ca noi Camera, să ne grăbim a sprijini pe bărbaţii de merit al naţiunii.

De aceea, vă rog, Domnilor deputaţi, să vă uniţi cu mine şi să cerem ca de urgenţă să se dea o soluţiune favorabilă acestei petiţiuni, şi sunt gata a depune chiar un proiect de lege în privinţa aceasta. Fac apel la toţi domnii pentru că în această cestiune nu poate să fie vorba nici de majoritate, nici de minoritate. (…) cu toţii să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu, care nu este nici al majorităţei, nici al minorităţei, ci este al tuturor românilor".

Liberalul de frunte Ion C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri şi ministru de război, ia cuvântul, însă nu în sprijinul lui Eminescu, ci "duşmănos apelului lui Iacob Negruzzi", căruia îi reproşează "ocasiunea de a lovi în adversarii săi politici" şi ia apărarea administraţieii botoşănene, "dar despre Eminescu şi despre nobila cauză a sprijinirii lui nici un cuvânt". 

Cel care vorbeşte răspicat este, însă, Mihail Kogălniceanu: "Voi vorbi deci ca om care pururea mi-am iubit ţara mea şi naţiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul representaţiunei naţionale, nu cred că va fi unul aci în Cameră care să rămână surd şi nepăsător la suferinţele acestui mare poet al ţărei. De aceea fac apel la D-voastră să votăm cu toţi acest ajutor. Mijloacele ce se acordă pentru susţinerea unui talent care, dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi o pagubă pentru România".

Ajutorul "urgent" vine prea târziu: propus în 2 martie 1888, semnat în 12 februarie 1889! 

Se votează urgent, proiectul de lege trece prin secţii, dar abia peste o lună, la 2 aprilie 1888, este readus în dezbatere, tot de către Iacob Negruzzi. Se votează cu 57 voturi pentru şi 5 împotrivă. După încă 6 luni (între timp liberalii pierd puterea), în şedinţa Senatului din 23 noiembrie 1888, legea privind ajutorul acordat lui Eminescu s-a votat de Adunarea Deputaţilor. De aici au mai trecut încă două luni şi jumătate.

La 12 februarie 1889, Carol I îşi pune iscălitura pe decret. Eminescu se afla internat de aproape 10 zile în spital în Bucureşti, mai întâi la Mărcuţa, apoi la Caritas, de unde nu avea să mai iasă viu. Ajutorul acordat prin decret regal nu îi mai era de niciun folos! 

(Foto: Mihai Eminescu, ultima fotografie: noiembrie 1887, Botosani)

CĂLĂTORII - Mănăstirea Zosin

Vechea mănăstire de la Zosin pare a fi unul dintre puţinele lăcaşuri în care, ca să ajungi, trebuie să cobori un drum aproape abrupt, parcă nefiind valabilă aici penitenţa urcuşului purificator.

Din marginea șoselei în sus începe viaţa tumultoasă a României postcomuniste, postrevoluţionare, postceauşiste, o Românie care, după ce a trăit, colectiv, o temniţă grea a supunerii şi a terorii, parcă a intrat, de aprope 30 de ani, într-o amnezie dulce şi amăgitoare. Singurele care încearcă să îşi revină sunt sutele de mănăstiri siluite de ciuma unei mentalităţi comuniste, care acum se muncesc să refacă un monahism tradiţional, curat,  rupt şi rănit   de cumplitul Decret 410 din 1959, care a pustiit mănăstirile, în Moldova mai toate lăcaşurile   suferind dezastre în acea perioadă. Agaftonul, Cozancea, Zosin, Guranda sunt numai câteva dintre locurile ai căror vieţuitori au pornit pe drumul caznei şi al iubirii sfâşietoare întru Hristos. „Ştiţi ce sunt toate aceste rele?”, ne întreba Părintele Justin. „Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge.”

Vechea Mănăstire Zosin, comuna Băluşeni, aruncată acum aproape trei secole în raiul pădurilor ocrotitoare, a fost ridicată în 1740, la început o biserică mică, înlocuită apoi de una din nuiele, pictată în 1834 direct pe lutul care acoperea nuielele. Din 1779 se înfiripă aici o obşte de  călugări. După război, mănăstirea a primit multe îmbunătăţiri, adăugiri, însă bucuria trăitorilor   obştii a durat prea puţin, desfiinţarea lăcaşurilor întrerupând liniştea şi ruga călugărilor de aici.

Drumul trece, ca o sfielnică închinare, pe lângă zidurile mărețe ale lăcașului cel nou al mănăstirii, coboară pe lângă valea îmbrăcată în copacii pădurii răcoroase, aproape 400 de metri din drumul naţional care curge dinspre Botoşani spre Iaşi. Jos, în spațiul verde, biserica veche este apărată de o alta, ridicată în 1991. Prima Sfântă Liturghie de după comunismul zecilor de ani a fost săvârşită de stareţul Firmilian Ciobanu, cel care a re-ctitorit lăcaşul şi a devenit stareţ, la doar 22 de ani.

Tinereţea şi iubirea de Hristos l-au ajutat pe stareţ să zidească biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, catapeteasma, stranele şi tâmplăria fiind lucrate de grija fratelui său. A ridicat apoi case pentru călugări, bucătărie, magazii, clopotniţa de piatră. În 1993, Î.P.S. Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a oficiat slujba de sfinţire a bisericii. Peste trei ani s-a pictat biserica. În 1994, părintele Firmilian s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Însă Dumnezeu a hotărât că tânărul stareţ trebuie să primească plată pentru multa-i şi folositoarea   osteneală, chemându-l la El mult înainte de vreme. La numai 29 de ani, în1997, un tragic accident  rutier  curmă viaţa  pământească a călugărului ivit din satele Suliţei.

Din 1999, mănăstirea este  păstorită de ieromonahul Teodosie Pleşca. Spaţiul din pădurea de jos a fost sfinţit pe 30 iulie 2000. Astăzi, pelerinii rar mai coboară în valea tihnită. Zidirea cea nouă a Mănăstirii, aproape de drumul asfaltat, primește în fiecare săptămână sute de creștini care participă la slujbe. Jos, dincolo de pădurice, oaza de linişte pare desprinsă din alte tărâmuri. Dealurile înşirate în jur, sprijinite domol de păduri, oferă pelerinilor sentimentul spaţiului liber de frământările veacului nou. Aici, pe lângă chilii, dădusem odată de un călugăr cu aer dostoievskian. Plutea într-o bătrânețe lumească, dar scuturat de o isteață vioiciune. Se ocupa, atunci, de magazinul de obiecte bisericeşti. Deschis la vorbă şi hâtru, deşi aspru în judecăţi. Avea aerul că de aici, din valea aceasta creştină, ştie rosturile lumii întregi. Spunea atunci – să tot fi trecut 10-12 ani, că vor veni vremuri grele, numai Dumnezeu ştie cum vom trece peste toate încercările Lui. „În vreme de prigoană, spunea bătrânul călugăr din Zosin, biserica nu a pierdut niciodată. A câştigat”. „Mata ai mâncat pâine pe cartelă, că nu prea ştiu ce vârstă ai?”, mă întreba. Da. Jumătate din pâinea neagră, mică, rotundă de pe vremea ultimilor ani ai comunismului. „Ei, să ştii   mata, cartela aceea, atunci, era teoretică. Pâinea, jumătatea ceea de atunci, te îndestula. Nu simţeai   foamea. Acum câte pâini cumperi şi tot crezi că eşti flămând?”. Citea foarte mult, ştia toate închisorile şi toţi martirii creştini. Povestea despre lagărele trecutului, despre Sfântul Serafim de Sarov. Prindea cu palmele câte o carte şi tot aşa, ca într-o rugăciune continuă, fiecare carte este pentru el o mărturisire a unor vremuri ce nu se vor întoarce nicicând pentru biserica noastră.

Drumul greu, urcușul, penitenţa le simți la plecarea de la mănăstirea cea veche. Dealul înalt, chinuit de canicula miezului de zi, poartă în sine un aer de Golgotă. Întoarcerea în lume este urmărită de imaginea de demult a unui călugăr bătrân, el însuşi parcă scăpat din paginile unor cărţi de credinţă veche. De mușcatele din cerdac. Și, mai ales, de chipul rarefiat de timp al unui jertfelnic de călugăr înmormântat în acasa inimii lui: biserica pe care i-a dăruit-o Lui Dumnezeu.























500. Filmul care nu dă lecții, dar lasă în urmă un noian de întrebări!

În fiecare clipă ții în mână o bancnotă de 500 de lei. Depinde numai de tine dacă o vei dărui pentru ca în clipa ce vine să o dobândești din nou. 

Dăruind vei dobândi, ne vibrează deopotrivă în minte și în inimă cuvintele aproape testamentare ale călugărului Nicolae Steinhardt. Doar acest mesaj și ar fi fost de ajuns pentru a considera filmul regizat de Bogdan Albu ca fiind unul în care ortodoxia se desface în învățături creștine menite să ne așeze într-un spațiu purificator și aproape biblic. Însă scurtmetrajul "500", realizat pe baza scenariului semnat de Bogdan Movileanu, rostogolește în cele 25 de minute un bulgăre care, odată pornit, parcurge un drum fără sfârșit.

Pelicula vine, în primul rând, să umple un gol pe care cinematografia românească nu s-a preocupat vreodată să îl umple, și anume cel al filmului creștin. O categorie care în alte țări – cu precădere Rusia – dispune de o listă deja consacrată, dacă ar fi să amintim doar de "Ostrov", al lui Pavel Lungin, sau de "Minunea" (Chudo), filmul realizat după povestea lui Iuri Arabov, documentată din fapte reale.

Chiar dacă filmul lui Bogdan Albu nu oferă întinderea necesară pentru a desfășura fapte și întâmplări, spectatorul primește din când în când flash-uri care îl trimit spre pelicula rusească "Chudo". Și nu doar datorită icoanei Sfântului Nicolae, care apare în scurmetrajul "500", ci și a poveștii care, în punctele esențiale, capătă sensuri și înțelesuri demne de Pateric.

Dacă ar fi să extragem simboluri din scurtmetrajul românesc, primul care surprinde spectatorul este apa. Simbol care apare mai întâi ca moto, în chiar prima secundă a filmului: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi...”. Sunt cuvintele psalmistului David, iar regizorul ne trimite în fundal imaginea unei femei care se afundă în apa mării. Din apă iese, mai apoi, bărbatul misterios (Bărbatul din mare) care conduce firul narativ pe parcursul întregului film.

Nu vom dezvălui acțiunea în întregul său, pentru a lăsa spectatorului bucuria propriilor experiențe. Vom puncta, însă, faptul că avem de a face cu o poveste care nu oferă soluții, nu dă lecții. Mai mult, se așază în marginea unor prejudecăți care au rolul de a contraria, de a bulversa, de a te trimite, ca spectator, într-o zonă care ispitește la judecată. Or aici ne întâlnim, de fapt, cu propriile încercări, cu propriile ispite. Cât și cum suntem dispuși să acceptăm pe aproapele nostru? Cum privim, de pildă, către semenul nostru care fură? "500" e un lanț al întâmplărilor. Este un circuit uman, cu personaje care interacționează aparent accidental, fără sens, fără rostul pe care atât de mult ne amăgim că doar noi îl trăim, în lume fiind. Și totuși, toate capătă sens. Fiecare personaj intervine exact la locul și la momentul potrivit, deși pare că nimic nu are logică. Până când o verigă se leagă perfect de o alta!

Excepțională Ana Maria Bercu, actrița care o interpretează pe Maria. Un personaj aparent fragil, o femeie care se complace într-o relație încurcată, dar pentru care viața aproapelui se dovedește a fi, până la urmă, mai importantă decât propria deznădejde. Filmul este călătoria Mariei către sine. O călătorie care nu îl exclude pe privitorul din fața ecranului, și asta pentru că scurtmetrajul aduce în prim-plan situații de viață obișnuite, personaje recognoscibile în realitatea imediată. Ca spectator, ești parte a întâmplărilor. În fiecare clipă ții în mână o bancnotă de 500 de lei. Depinde doar de tine dacă o vei dărui pentru ca în clipa ce vine să o dobândești din nou. 

De remarcat, de asemenea, personajul construit de actorul Andrei Ciopec. Discreție, smerenie și poate o urmă de ghidușenie, toate îmbrăcate într-o anume detașare de lumesc. Bărbatul din mare poate foarte bine să lipsească din desfășurarea șirului de întâmplări. El poate deveni în orice clipă sinele pe care de prea puține ori îl ascultăm. Prezența lui în film este, în fapt, conștientizarea a ceea ce este firesc în noi: bunătatea, generozitatea, nejudecarea aproapelui, jertfa și, de ce nu, minunea credinței.

La final, simbolul apei se concentrează pe icoana Sfântului Ierarh Nicolae: o lacrimă care purifică și care deschide ușa către îndumnezeire. Și dacă începutul filmului stă sub semnul Psalmului 50, finalul ne oferă o altă perspectivă, cea a sfârșitului de drum și a izbânzii: “Din marea cea tulburată a vieții, din furtuna cea cumplită a durerii, din întreitul val de ispite și din noianul de temeri și întristări, ridică-ne și ne adu la limanul cel lin și dumnezeiesc. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. (Paraclisul Sfântului Ierarh Nicolae)”.

Trebuie să mai adăugăm faptul că filmul a fost realizat din donații și cu binecuvântarea părintelui Irineu Curtescu și a părintelui Petre Comșa. Filmările au avut loc în București, în Constanța și la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian. Actorul Andrei Ciopec (născut în Botoșani), ne spune că "500" este “un proiect de suflet, în care s-au antrenat oameni care au crezut în el. Scopul esențial al filmului a fost, este și va fi acela de a genera întrebări la care fiecare își poate da un răspuns în funcție de experiențele sale de viață, în funcție de legătura mai intensă sau mai puțin intensă cu viața duhovnicească”.

Scurtmetrajul a avut și are un circuit festivalier, obținând deja premii, cum ar fi cele de la The South Film and Arts Academy Festival. Astfel, Bogdan Albu a câștigat premiile pentru cel mai bun regizor, cel mai bun debut regizoral, mențiune pentru montaj și premiul special pentru scurtmetrajul lunii. De asemenea, "500" a mai obținut premii pentru cel mai bun scenariu de scurtmetraj – Bogdan Movileanu, cea mai bună coloană sonoră – Serafim Bit-Karibi & Elena Albu & Călina Epuran, mențiune pentru cea mai bună actriță într-un rol principal – Ana Maria Bercu, cea mai bună actriță într-un rol secundar – Eliza Bercu și cel mai bun actor într-un rol principal – Andrei Ciopec. Nu mai puțin important este faptul că "500" a fost desemnat filmul preferat al publicului la The South Film and Arts Academy Festival. Scurtmetrajul a fost în selecția oficială la Moving Pictures Festival, a obținut Premiul special al juriului în cadrul Festivalului International "Winter Short Of The Year", dar a fost selectat și la Short Film Corner Cannes, precum și la Locarno.

Muzica filmului este în aramaică și este interpretată de călugarul Father Seraphim, din Georgia. De remarcat, de asemenea, calitatea excepțională a imaginii și a sunetului.

"500"
Bogdan Albu -Regizor
Bogdan Movileanu -Scenariu
Stefan Petcu -Producer
Dan Burlac si Andrei Ciopec - Executive Producer
Bogdan Nicola -Production Coordinator
Bogdan Albu -editor/Post Production coordinator
​Andrei Ciopec - Barbatul din mare
Ana Maria Bercu -Maria
Bercu Eliza -mama Mariei
Aureliu Surulescu -Dumitru
Crina Linta -Ioana
David Chiripuci -Fiul lui Dumitru
Madalin Alexandru -Cascador
Tudor Morgovan -Portar
Traian Ionescu -Copil imaginar
Carmen Cinteza -Batrana cu Portofel
Claudiu Reutchi -Camatar
Cseh Arpad -Stunt Coordinator
Doru Raceala - Stunt Driver
​Cainele maidanez -Coco
Cainele Aliosa - Aliosa
Stefan Munteanu - sound editor/sound design
Miche Marcu - Post Production/Master/Mixing
Dan Anghel - Colorizare si grafica
Codrin Moldovanu -Script Supervisor
Viorel Sergovici -DOP
Adrian Pircalabu -AC
Lucian Diaconu -Gaffer
Mihai Pirvu -Grip
Stefan Munteanu -Sound/Boom operator
Sandra Potamian -Art Designer
Tara Holtea -Costume Designer
Andrei Hangiu -Costume Assistant
Valentina Elena Voroneanu -Hair/MakeUp
Delia Ciobanasu -Runner
Ilinca Ioana Tudorache -Runner
Bogdan Barbu -Set Photographer
Maria Negoescu -Producer's Assistant
Carmen Lascouiu -1AD
Mioara Ionescu-locatii
Marilena Hagi-locatii

"Portretul lui M", de Matei Călinescu. Sau despre "natura transparentă a îngerilor"

Matei Călinescu (15 iunie 1934, București – 24 iunie 2009, Bloomington, Indiana) reprezintă, în literatura română și în cea universală deopotrivă, figura intelectualului care transcende formalismul riguros, facilul cotidian, conferind concretului nuanțe surprinzătoare, mai degrabă călătorind în spațiul filosofiei decât în cel al teoretizării cu orice preț. Poet, prozator, critic, eseist, excepțional profesor. În 1973 părăsește România și începe o strălucită carieră universitară la Indiana University din Bloomington.

Despre Portretul lui M, apărut în 2016 la Editura Humanitas, Matei Călinescu însuși mărturisește: "Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar".

Aceasta este povestea cărții, astfel încât cititorul este avertizat că urmează un parcurs de 250 de pagini pe marginea unei vieți care le cuprinde, de fapt, pe ale tuturor celor care i-au fost în preajmă. Sunt 40 de zile de intro și retrospecțiune, de analiză lucidă și transparentă asupra episoadelor din trecut. Întâmplările consemnate demult în jurnal capătă acum alte semnificații. Faptele mici sunt conexate altora, până atunci lipsite de importanță, formând un întreg necesar nu doar înțelegii, ci mai ales acceptării.

Viața cu M este o provocare, o lecție permanentă, chiar și după dispariția sa trupească. Cei 26 de ani ai fiului reconfigurează întreaga viață a tatălui. Iubirea devine un instrument de (re)cunoaștere, iar răbdarea un barometru - fragil, e adevărat – necesar echilibrului dintre materialul și spiritualul zilelor. "Răbdarea e un fel de a spune: înțelegere, bunăvoință, tenacitate în a nu manifesta micile sau marile iritări, micile sau marile deziluzii; arta de a surâde; capacitatea de a modifica în permanență așteptările – de a le vedea când cu încetinitorul, când în proiecție rapidă, când cu microscopul, când cu ocheanul – calm și iar calm și iar calm", scrie Matei Călinescu.

Tatăl își observă fiul, îl studiază, îi analizează zâmbetul, intenția, singurătatea, normalitatea și firescul reacției, răbufnirea și revenirea. Însă mai presus de toate tatăl vede la fiul său “lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.

Portretul lui M este de o frumusețe sfâșietoare, dar cu toate acestea o frumusețe care “dizolvă fără urmă încordările, spaimele, agitațiile”.

Într-o societate în care școala înseamnă aproape exclusiv performanță, un profesor universitar învață că “inteligența și conștiința (inclusiv conștiința de sine) sunt, analogic vorbind, globul pământesc care se învârtește în jurul soarelui emotiv, al soarelui iubirii”.

Adulții care se dezvoltă în preajma unui copil autist știu că iubirea este energia care alimentează întreaga mașinărie existențială. Or Matei Călinescu reușește nu doar să perceapă, să înțeleagă și să accepte firea copilului său, dar o și traduce într-un limbaj care transcende obișnuitul, ordinarul studiilor reci pe care le parcurgem cu toții atunci când ne afundăm în nevoia de a cunoaște o persoană cu autism. Însă nimic nu este posibil în afara iubirii.

Despre M aflăm, astfel, că “esențial este un copil senin și chiar fericit: dar fericit în felul celor săraci cu duhul. Ce sens bogat și exact totodată a căpătat pentru mine această formula biblică! Săracii cu duhul sunt, chiar în lumea asta monstruoasă, fericiți, purtători ai “împărăției cerului”, măcar ai unui petec (albastru, făcut din numere și muzici neauzite) din împărăția cerului”.

Iar continuarea acestor reflecții este posibil să se așeze, pentru unii, în sfera unui misticism îndoielnic, însă cuvintele sunt pe deplin credibile și convingătoare pentru oricine s-a aflat în preajma unui copil cu autism. “Sunt ființe în înțeles literal – inimaginabil pentru noi cei loviți de blestemul chinuitor și voluptos al imaginației – paradisiace, rupte din rai, absorbite de propria lor identitate, care e parte din identitatea divină. Copiii cu autism sunt poate singurii muritori care ne pot sugera – sugestie atât de deconcertantă pentru noi – natura transparentă a îngerilor”.

Desigur, autorul nu ignoră reacția dezarmantă, nedreptatea tuturor neînțelegerilor și incapacitatea empatiei sociale. Dar, urcând în spațiul biblic, Matei Călinescu dezvăluie un substrat prea puțin vizibil lumii concrete, și totuși o realitate palpabilă prin explozia de lumină pe care o persoană cu autism o emite. "Socialmente, desigur, săracii cu duhul sunt victime ale batjocurii, oprobriului, excluziunii: fericirea lor străină, din altă lume, nu e o fericire pe care un părinte, fie el cât de religios, s-o dorească descendenților lui. Și totuși: „Fericiți cei săraci cu duhul”. Și atât de neînțeleși în fericirea lor”, scrie Matei Călinescu. Iar fericirea lor e atât de simplă, autorul exemplificând prin plăcerea copiilor cu autism „de a contempla principii de ordine – numere, forme geometrice, modele pure, Idei, repetiții, simetrii, identități fără diferență".

Copilul cu autism este o lecție continuă. Un barometru. O poveste despre cum am putea să fim dacă am renunța la toate straturile de conveniență, de cum, de ce și ce trebuie, dacă am lăsa liber izvorul de înțelegere și nu am mai oferi cu măsură zâmbetul, bucuria, iubirea.

“Când încercam să îl facem conștient de diferența lui, el ne răspundea, de pe atunci, cu candoare și cu înțelepciune: “Dar toți oamenii sunt diferiți”. Sau „Fiecare om e așa cum e”. Subînțelesul era că-i comunicam un truism: dacă toți oamenii sunt diferiți, nimeni nu e, de fapt, diferit. Îi lipsea conceptul, de altfel fals (o ficțiune statistică), de „normalitate”.

Portretul lui M este oglinda fiecărei zile, este nevoia de noi, de firesc, de revenire în matca iubirii. Dar este și o invitație la ieșirea din indiferență, un îndemn la toleranță. Și, mai ales, o lecție pe care până acum prea puțin am înțeles-o: nu suntem superiori prin ceea ce ne-a dat Dumnezeu, ci prin ceea ce dăruim.

"Secretul fericirii", filmul pe care îl trăiești o singură dată

Un joc de-a măștile, o felie de viață în care prietenia se prăbușește, în care iubirea rătăcește. "Secretul fericirii" este, de fapt, un film în care nimic nu este ceea ce pare.

"Secretul fericirii", filmul pe care îl trăiești o singură dată
Secretul fericirii (2018)
Regia: Vlad Zamfirescu
Scenariul: Alexandru Popa
Distributia: Vlad Zamfirescu (Tom), Irina Velcescu (Ana), Theo Marton (David)
Producator: Cristina Dobritoiu
Produs de: Movie Production Entertainment

Sinopsis: Într-o seară între prieteni, Tom îşi împinge soţia şi amicul în situaţii mai mult decât absurde, căutând să-i facă să dezvăluie secrete bine păzite. Astfel, cei doi prieteni descoperă că fericirea cuiva este posibilă doar dacă altcineva este nefericit. Pentru că resursele de fericire sunt limitate.

O poveste dincolo de care încep alte povești. Un film care, în aparenta simplitate, complică nu doar destinele, dar amplifică rolul și rostul de a fi/a nu fi în doi. Debutul în regia de film a lui Vlad Zamfirescu nu reprezintă o surpriză pentru cinefili, dimpotrivă. El s-a produs, însă, la momentul potrivit și în contextul potrivit. Cu o îndelungă viețuire teatrală, regizorul va exploata în film ceea ce stăpânește cel mai bine: discursul, adaptarea la schimbările bruște de atitudine, tehnicile de persuasiune la limita manipulării acceptate.

În fapt, Vlad Zamfirescu mizează pe un text foarte bine scris. Alexandru Popa vine cu avantajul viziunii psihologice, capabil să conducă situațiile, să le modereze sau, dimpotrivă, să accentueze conflictul acolo unde el se impune. De fapt, efectul psihologic asupra publicului este cel care va prima de la început, spectatorul fiind surprins pe tot parcursul filmului. De la un limbaj ușor, nepretențios, bulversant chiar, acțiunea evoluează într-o direcție neașteptată.

Un film construit doar pe dialogul dintre trei personaje. Un joc de limbaj fără nicio fisură, replici inspirate, cu răsturnări de situație, fără stridențe – nici măcar în momentele în care conflictul riscă să dea peste cap întreaga poveste. Personajele devin credibile nu prin tehnici cinematografice sofisticate, ci datorită expresivității, a jocului individual. S-a spus despre Secretul fericirii că este un film-teatru. Filmul adaugă, însă, aerul de veridicitate a discursului, așază personajele într-o relație mult mai bine sudată decât ar face-o, poate, scena.

Un discurs care pare să nu ducă nicăieri devine, pe măsură ce filmul se derulează pe marele ecran, un bulgăre din ce în ce mai mare, din ce în ce mai greu de controlat. Circumspecția își face loc și spectatorul este purtat din personaj în personaj, odată cu dezvăluirile ce prind a se rostogoli. Nimeni nu este pe deplin vinovat, nimeni nu își asumă vinovăția până la capăt.

Un joc de-a măștile, o felie de viață în care prietenia se prăbușește, în care iubirea rătăcește. Secretul fericirii este, de fapt, un film în care nimic nu este ceea ce pare. Oamenii se dezvăluie doar atunci când încep să piardă.

Cei trei actori – Vlad Zamfirescu, Theo Marton și Irina Velcescu – rostuiesc un dublu limbaj de care publicul nu va fi conștient decât spre finalul filmului. Din acest punct de vedere, Secretul fericirii se poate vedea o singură dată cu adevărat. Dezvăluită și înțeleasă, povestea nu mai poate fi văzută la fel a doua oară.

Lansarea cărții "Întoarcerea din Iad", de Camelia Răileanu

Camelia Răileanu s-a născut la Botoşani în zi de Sânziene, pe 24 iunie 1969. A fost elevă a Liceului Pedagogic "Nicolae Iorga", apoi a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi. A activat ca învăţător la Şcoala 13 şi ca profesor la Şcoala 16. La 28 de ani este diagnosticată cu tumoare cerebrală. A suportat operația pe creier, întorcându-se acasă cu o hemipareză. Mai mult, pentru a controla o eventuală recidivă, medicul nu i-a mai pus la loc oasele cutiei craniene, întinzând doar pielea capului peste hăul sfâşietor.

Urmează trei ani şi jumătate de regim și mai dur. Şi totuşi, viaţa zvâcneşte în cuvinte, poemele îi bântuie sufletul şi mintea. Scrie continuu. Publică prima carte de poezii în 1998 (Dimineaţa cercului, Editura Axa, Botoşani), iar în primăvara anului următor vede lumina tiparului şi cel de-al doilea volum (Cîntec pentru cei nesinguri, Editura Grafik-Art, Botoşani). A scris tot timpul, cât a purtat în creştet boala. Avea trei jurnale, lucra la cartea autobiografică Întoarcerea din Iad. A crezut până în clipa căderii în agonie că va trăi. Întoarsă din Iad, începea drumul către Raiul poeţilor. Scria în caiete din ce în ce mai greu, culcată la orizontală și cu eforturi supraomenești. Ultima însemnare a lăsat-o în toamna lui 2001 (8 noiembrie). Renunțarea la scris a fost, pentru Camelia Răileanu, renunțarea la viață. Doar gândurile și suferința cumplită au mai trăit-o până în noaptea de 27 spre 28 februarie 2002, când şi-a luat rămas bun de la oamenii dragi făcând fără oprire semnul Crucii. Pe 2 martie se ridica la Cer... Avea 33 de ani.

A o citi pe Camelia Răileanu nu e ca și cum ai coborî în suburbiile întunecate ale sufletului uman, pentru că tot ce a scris poeta născută de Sânziene este de o luciditate și o intuiție surprinzătoare, dar și de o amețitoare înălțime. Camelia Răileanu a trăit intens până în moarte. Și-a observat cu o tenacitate cutremurătoare propria suferință, a fost cel mai bun observator al degradării trupești, pe care a consemnat-o cu o luciditate aproape cinică. A urcat pe Golgota, a atins înălțimile și ne-a lăsat un roman-jurnal. Întoarcerea din Iad este tabloul în care ne regăsim și la care ne întoarcem.

Vineri, 18 ianuarie 2019, la Biblioteca Județeană din Botoșani a avut loc lansarea cărții postume a Cameliei Răileanu - "Întoarcerea din Iad. Jurnal", apărută la sfârșitul anului 2018 la Editura EIKON, București. Au vorbit despre carte editorul Valentin Ajder, scriitorii Gellu Dorian și Vianu Mureșan, precum și doi dintre frații autoarei.

Gellu Dorian: "Camelia se întoarce nu din Iadul în care a trăit, ci din Raiul în care trăiește acum, și ne oferă o carte exemplară"

"Camelia revine, se întoarce aș spune că nu din Iad, ci din Rai cu această carte, cu acest jurnal, un exemplu de cronicar al timpului, al unei lumi pe care ea a trăit-o în felul ei, a înțeles-o în felul ei, a ales-o în felul ei. Fiecare pagină de aici, din acest  jurnal, ilustrează o temeinică așezare în ceea ce se dorea a fi bine în românul ales. În această carte vedem cu adevărat cronicarul timpului, o lume pe care eu poate am uitat-o, am descoperit-o aici, în jurnalul Cameliei Răileanu. Care își creează în timpul jurnalului și în timpul experienței ei încă două personaje cu care comunică în această carte, pseudonimul Carmen Raicu și un altul, cu care își împletește realitatea trăirilor ei depășind durerea prin lectură, prin contact cu înaltele spirite, prin contact cu lumea bisericii. Este un jurnal livresc, cu trimiteri la lecturi extraordinare și la zi. E o lectură agreabilă, dar cu durerea că ieși din carte oarecum neîmplinit, pentru că nu poți să îi transmiți gândurile autoarei. Ea își continuă jurnalul prin acel departe, prin acel timp, cu siguranță. Valentin Ajder a lucrat foarte bine această carte pe care Florentina Toniță a îngrijit-o cu o acribie aproape demnă de un cercetător care scoate dintr-un vraf de lucruri neașezate un lucru bine făcut. Face și acele trimiteri la subsol, menționând cine sunt cei pe care Camelia îi trece în jurnal, cu o informație destul de sumară, dar bine venită în economia cărții. O felicit pe Florentina pentru această acribie a ei și pentru această aplecare asupra unui jurnal pe care Camelia îl dăruiește lumii, în dăruiește dumneavoastră, îl dăruiește familiei.

Camelia se întoarce nu din Iadul în care a trăit, ci din Raiul în care trăiește acum și ne oferă o carte exemplară. Este un jurnal care – păstrând proporțiile – mi-a adus aminte de schimbările de imagine pe care le-a făcut jurnalul lui Mihai Sebastian când a apărut. A mișcat aproape lumea literară și acel compartiment de timp trăit de Mihail Sebastian, nu doar apariția jurnalului. Și Camelia mișcă un pic lumea. Iadul este aici, dar și Raiul tot aici este, încât noi, cei care trecem și prin bine și prin rău, și prin Iad, și prin Rai, discernem și aducem în fața lumii obiecte de acest fel. Este o carte care merită să fie citită și promovată pentru exemplaritatea ei. Este un exemplu despre cum îți poți înmagazina timpul pe care îl trăiești, fie el și cu durere, cum l-a trăit Camelia Răileanu. Un scriitor absolut autentic".

Valentin Ajder: "Un om talentat. Un scriitor plin de talent"

"În fața unei astfel de experiențe rămâi tulburat, marcat, îndurerat și îngândurat. De ce ne-am oprit asupra Cameliei? Pentru că a fost un om talentat. Un scriitor plin de talent. Care scria, cum zicea Ion Zubașcu, cu moartea în spate. La fel scria și Camelia, cu moartea în spate. Noi, cei mai inconștienți, care credem că avem de trăit încă o mie de ani, de obicei nu ne grăbim să ducem la bun sfârșit ceva. Începem un manuscris, îl lăsăm, începem o carte, o lăsăm... Probabil doar atunci când simți că poimâine nu e foarte departe de tine, atunci se actualizează toată gravitatea neamânării în noi. Și atunci facem tot ce trebuie să facem. De aceea această carte este autentică de la un capăt la altul și te lasă cu un fior care te obligă să îți amintești de ceea ce unul dintre împărații romani îl obliga pe un soldat să îi amintească, și anume faptul că e muritor".

Vianu Mureșan: "Mi s-a părut de un eroism uluitor"

"Cartea Cameliei te obligă aproape să intri la un nivel de gravitate a lecturii cărților biblice. Amintirea de moarte este începutul înțelepciunii. Dacă nu ar fi fost această scriere cu moartea în spate sau această asumare la limită între viață și moarte a fiecărei zile, a fiecărei ore, a fiecărei clipe, eu nu știu ce ar fi ieșit de sub pana Cameliei Răileanu. Dar scriind în acest fel, în acea situație, cu grozăvia morții în spate, mie mi se pare că s-a întâmplat ceva mai important decât s-a întâmplat, de pildă, în transfigurările estetice ale lui Blecher, cu care această carte inevitabil sfârșește prin a fi asociată, pentru că Max Blecher a scris și el pe pat, îndoit de tuberculoza lui osoasă, practic tot ce a scris până la cei 29 de ani trăiți a fost într-o stare de teribilă durere fizică și neputință. El a găsit o cale estetică, a găsit un teatru al măștilor, un fel de evaziuni teatrale, un fel de întoarcere în niște magme organice mâloase ale ființei, niciodată nu l-am văzut țâșnind cu pasiune mistică, așa cum face Camelia, înspre Dumnezeu.

În acest corp bolnav trebuie să înțelegem că un om care se află în situația Cameliei este prins ca într-un instrument de tortură de propriul corp. Sufletul, mintea, sensibilitatea, capacitatea de a simți durerea, de a simți neputință a unui astfel de om este situația celui condamnat să fie închis într-un instrument de tortură. Ea a refuzat tratamentele, doar ca să soarbă până la fund toată otrava durerii, toată otrava suferinței. Mi s-a părut de un eroism uluitor. Faptul că închisă în acest instrument de tortură, în care cea mai  previzibilă mișcare este moartea, ea căuta drumul spre Dumnezeu, spre lumină, și propria boală este un drum al Crucii. (...)


Niciodată nu am văzut, în această carte, nici infatuare, nici impertinență. De fapt nu-l trage la răspundere pe Dumnezeu niciodată. Un om ajuns în situația asta se întreabă: de ce am fost ales eu?

Cu cât mergem spre finalul acestui jurnal, pasiunea ei religioasă, transfigurarea ei devin tot mai luminoase, în așa fel încât sfârșitul ei previzibil este aproape o apoteoză, o înălțare, îți imaginezi că în cele din urmă se eliberează".

Aurel Răileanu, fratele Cameliei: "A fost o luptătoare, asta transpare din toată scrierea ei, din viața ei"

"Ea a vrut foarte mult să trăiască, a făcut tot ce este omenește posibil. A evoluat spiritual, sufletește și din punct de vedere duhovnicesc pe parcursul celor patru ani și ceva, cât timp a fost imobilizată, în sensul că posibilitățile ei de mișcare erau limitate. A fost o luptătoare, asta transpare din toată scrierea ei, din viața ei, a luptat să trăiască, a luptat pentru alții, a trăit pentru alții, a trăit prin alții. Ea a fost mijlocul nostru, între cei cinci copii. Ne-a unit. A fost liantul dintre cei mari și cei mici. Au trecut aproape 17 ani, însă ea este vie în memoria și în amintirea noastră. Dacă vă veți regăsi în câteva dintre cuvintele ei ea se va bucura și ne vom bucura și noi".

Lăcrămioara Solomon, sora Cameliei: "E o carte tulburătoare, care te zdruncină puțin, dar e frumoasă, e vie și e plină de sensuri"
"Prima dată mi-am dorit să ajung astăzi aici pentru a-i mulțumi doamnei Florentina Toniță, pe care astăzi am cunoscut-o personal, dar despre care am aflat de la fratele meu, ale cărei articole le-am citit. Vă mulțumesc pentru că ați făcut posibil acest moment, această întâmplare fericită pentru mine, este o dorință împlinită. Mulțumesc și domnului Valentin Ajder, editorul cărții, care a făcut posibilă apariția ei. Este un jurnal, găsim aici toate semnele autenticității, subiectivității, convențiile jurnalului, dar este mai mult decât atât. Este ceea ce spunea și domnul Gellu Dorian, o carte cu tot soiul de trimiteri livrești, aflăm despre personalități din diverse domenii, nu numai din domeniul literaturii, este o frescă socială a anilor din perioada Revoluției, nu este numai o carte despre timpul în care nu a fost bine Camelia, este o carte pentru fiecare dintre noi. 

E pentru oricine, pentru fiecare. Este o carte în care te regăsești, chiar dacă ai cunoscut-o, chiar dacă nu ai cunoscut-o pe Camelia, pentru că e acolo viață, cu tot ce are viața, cu obstacole, cu așteptări, cu frustrări, cu prietenii. O citești, te regăsești. Sigur, și din cauza experienței dificile din perioada bolii devii trist când citești, este inevitabil. Este o carte tristă. Este o carte tulburătoare, dar e frumoasă. Se poate regăsi fiecare. În urma lecturii cărții cred că ne putem reevalua, cred că ne înțelegem mai bine pe noi, cu siguranță o să reevaluăm relațiile cu ceilalți, o să ni se schimbe viziunea personală asupra vieții noastre. Rămâne ca dvs. să confirmați sau nu. E o carte tulburătoare, care te zdruncină puțin, dar e frumoasă, e vie și e plină de sensuri".

Întoarcerea din Iad. Jurnal - Camelia Raileanu
Ediție îngrijită de Florentina Toniță

An aparitie: 2018
Categoria: Memorii JurnalEditura: EIKON (Editor Valentin Ajder)




Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"

"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...