Pentru ce (mai) merg la teatru?

Două spectacole de teatru m-au bulversat, la limita suportabilului, în ultimele luni. Dacă nu le-aş fi găsit desfăşurate pe scena unui teatru profesionist, dacă spectatorii nu ar fi fost, în marea majoritate, copii, poate că producţiile ar fi rămas la nivel de experienţă personală.
Dacă mi-ar fi în putinţă, aş pleda pentru interzicerea defintivă a acestor producţii. Nu îmi este cu putinţă, aşa că voi vorbi (ca de obicei) în gând.

Primul spectacol este "Tom si Jerry", adaptare dupa Rick Cleaveland, în regia lui Vlad Cepoi. Un spectacol greu, încărcat, violent cu bună ştiinţă. Abundă limbajul agresiv, metodele ucigaşilor platiţi prin care îşi reduc la tăcere victimele, prezentate explicit şi de un realism şocant, mafiot.
Textul lui Rick Cleaveland a stat la baza unui film cu acelaşi nume – parcă! – dar confuzia cred ca abia de aici porneşte. Teatrul vrea să imite filmul, uitând că spectatorul credibilizează scena în cu totul alt mod decât o face privind personajele într-un film. Umanismul din teatru a rezistat în timp tocmai pentru că s-a conservat o demnitate a eroului, deseori chiar a celui negativ, o permanenţă a retoricii de care publicul are nevoie pentru a-şi fixa, chiar şi numai la nivel subconştient, lumea către care aspiră. Un limbaj violent şi un comportament agresiv determina rapid reacţii violente şi agresive.
În "Tom si Jerry" trebuie să recunosc, însă, calitatea artistică a lui Gheorghe Frunză, care şi-a stăpânit jocul, uneori chiar cu riscul de a stârni un conflict între actor şi personaj. Dar asta ţine, negreşit, de talent şi construcţie psihică.
Foarte bun, ca tehnică, Ovidiu Ivan, nevoit să deruleze o serie de personaje diferite ca structură, sex sau vârstă. Al treilea, Valentin Popa, nu a trecut dincolo de nebunia propriului personaj, care nu i-a permis, astfel, niciun retuş actoricesc, nicio ajustare care să vorbească în vreun fel despre profesionalism.

"Sensibilitatea lumii trebuie să fie menajată", spune Albert Camus, şi teatrul era instituţia care părea să îşi asume acest rol, chiar şi numai pentru a conserva o demnitate umană pe cale de dispariţie.

Al doilea spectacol, montat în urmă cu câţiva ani dar pe care l-am văzut abia ieri, este "Harap Alb", în regia lui Ion Sapdaru. Un actor, regizor şi om pentru care am mereu o reverenţă la mine. De data aceasta, însă, nu am găsit nicio motivaţie care să fi stat la baza alegerii acestei forme de spectacol. O abordare aşa-zis modernă, neconformistă. Numai că eliberarea de prejudecăţi acolo unde acestea nu existau nicicum nu face decât să nască un soi de frustrare artistică, de nevoie de a dărâma un mit cu orice preţ fără a fi pregătit să pui ceva în loc. Ion Sapdaru a schimbat ceva ce, odată schimbat, nu mai este interesant. Un spectacol banal, strident, urât, care apelează la simboluri inutile în acest context – 666 sau semnul persoanelor cu handicap pe tricoul Imparatului Verde (un gest total neinspirat), gesturi la limita obscenităţii. O sală plină de copii de şcoală generală, care la rândul lor se dezlănţuie în limbaj şi nervozitate.
Şi aici, Ovidiu Ivan reuşeşte să contureze cât de cât aureolic personajul, să îl protejeze ş să îl menţină în spaţiul artistic. Se detaşează, tot datorită unei bune capacităţi artistice, Ioan Creţescu, Eduard Sandu şi Gina Pătraşcu.
Un spectacol care fură un scriitor, un spectacol care se foloseşte de personajele lui Creangă pentru a crea un haos inutil, nemotivat artistic.

Teatrul era, până acum, o formă artistică producătoare de mesaj, o cale către adevăr şi umanitate. Violenţa, agresivitatea, atunci când nu îşi justifică mesajul artistic, devin nocive şi periculoase.
Până unde se poate merge, mai ales dacă trăim vremuri cu sens unic? Greu de răspuns...

GELLU DORIAN: "Tinerii poeti sunt, in general, pe linga orgoliosi, ceea ce este bine, foarte vanitosi, ceea ce este rau!"

Interviu cu poetul Gellu Dorian, initiatorul Premiului National de Poezie Mihai Eminescu, decernat la Botosani, in luna ianuarie a fiecarui an.

- Sunteti initiatorul Premiilor Nationale de Poezie Mihai Eminescu, decernate anual la Botosani. Daca Premiul oferit pentru Opera Omnia a reusit, cu putine exceptii, sa se pastreze intr-un spatiu aureolic, poetii, atat cei premiati, cit si cei nominalizati, fiind in afara oricaror discutii cu privire la valoarea lor, Premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima stirneste, de citiva ani, unde "patimase" pe site-uri, reviste sau bloguri ale tinerilor scriitori. Sunt orgoliile mai mari la autorii tineri?

- Tinerii poeti sunt, in general, pina la proba contrarie sau pina la acumularea unei experiente, pe linga orgoliosi, ceea ce este bine, foarte vanitosi, ceea ce este rau. Premiul National de Poezie Mihai Eminescu a aparut la initiativa mea, in 1991. Opera Omnia. Cel de debut - Opera Prima - s-a ivit la o propunere, in sala de Consiliu a Primariei Botosani, a Poetei Ileana Malancioiu, cind a venit sa-i inmineze coronita Anei Blandiana. Astfel acesta se acorda din 1999, pentru anul 1998, fiind acum la a XII-a editie, fata de Opera Omnia, care se afla la a XIX-a editie. De atunci au fost tot felul de discutii, asa cum se intimpla cu orice premiu rivnit, asa cum este Premiul National de Poezie Mihai Eminescu, cel mai rivnit premiul liuterar din Romania, asteptat de fiecare data si comentat. Insa cele mai banale discutii si acuze au avut loc la Botosani, din partea unor fosti consilieri, fosti din toate punctele de vedere, si ca oameni, si ca orice vreti, care ar fi dorit sa faca parte din juriu national, ceea ce nu se putea, conform regulamentului, fie chiar sa ia premiu si unii dintre poetii traitori la Botosani, la fel de vanitosi ca tinerii de care vorbeam. Acest premiu se acorda unui poet roman contemporan in viata, pentru intreaga opera scrisa, recunoscuta, girata de criticii literari si, acum, de un juriu formata din cei mai reprezentanti critici literari si profesori universitari din patru mari centre culturale ale tarii: Bucuresti, Iasi, Cluj-Napoca si Timisoara. In rest, valuri-valuri de pareri, opinii, suparari, bucurii, ceea ce este absolut normal. Ca organizator, am primit si felicitari dar si critici uneori mult prea dure si nemeritate, mai ales ca veneau de la niste neaveniti. Dar treaca odata cu noaptea si viata lor de nimic.

- Din ce in ce mai multi tineri autori cer lamuriri cu privire la nominalizari. Cine face propunerile, selectiile si, in final, nominalizarile cartilor intrate in cursa finala?

- Exista un regulament. Il anexez aici, sa se vada, regulament publicat si, ca orice regulament, daca nu este respectat, nu se intra in competitie. Chiar de anul acesta, regulamentul pentru premiul de debut a fost rediscutat cu juriul national si imbunatatit, in asa fel ca sa nu mai existe discutii de felul celor de anul trecut. Astfel, se primesc exemplare din cartile publicate in decursul anului precedent lunii ianuarie curent, se trimit la juriu, juriul le citeste, se consulta, fixeaza primele cinci nume, din care, cu vot secret, se stabileste cistigatorul. Nimic mai simplu. Nimeni, in mod unilateral, nu fixeaza vreun nume sau altul, asa cum a lansat un poet local, nominalizat cu ani in urma la acest premiu, cum ca sforile ar fi toate la mine. Sforile organizatorice, care depind de toate celelalte institutii implicate in organizare, tin si de mine, dar asta nu inseamna ca eu stabilesc liste, nume si spun cine sa ia premiu sau nu. Din acest punct de vedere, acest premiu este cel mai corect din toate cite se dau in Romania si nu am lasat niciodata sa se infiltreze si alte reguli decit cele cerute de regulament. Anul acesta, in urma publicarii regulamentului, s-au primit 8 titluri. Poate or fi fost mai multe, si sigur au fost, dar daca nu au sosit, asa cum prevede regulamentul, nu au intrat in concurs. Important este ca nici juriul nu a sesizat si alte nume. De regula, intr-un an, apar cel mult 8-10 debutanti, din care doar cinci conteaza, si mult mai putini evolueaza in sensul unei cariere poetice. Anul acesta editam o antolgie care cuprinde primele unsprezece editii, in care au intrat doar 16 din cei 19 premiati de-a lungul anilor: unii dintre ei au renuntat, au disparut, altii au fost adusi cu greu, insa citiva sunt nume de marca ale celei mei tinere promotii poetice de la noi, si ne bucura ca au fost remarcati si premiati la Botosani, care astfel devine o rampa de lansare si consacrare nationala pentru acesti tineri poeti.

- Se stie ca si juriul este ales in functie de prevederile regulamentului. Cateva referiri la rolul juriului, la spatiile geografice si culturale pe care le are in atentie fiecare membru si, mai ales, cum se ajunge la desemnarea cistigatorului.

- Am spus deja mai sus despre cum este ales juriul. Si cel pentru poetii debutanti are o reprezentare nationala: Bucuresti, Tg. Mures, Sibiu, Suceava, Bacau - orase unde sunt cei mai reprezentanti critici care scriu despre poezia tinerilor. Toti membrii juriului sunt si profesori universitari, nume recunoscute in spatiul literaturii romane ca fiind de notorietate. La fel, la desemnarea cistigatorului, am spus mai sus cum se ajunge, printr-o consultare permanenta intre membrii juriului, care, astfel, nu au cum sa greseasca.

- Anul trecut, unul dintre nominalizati, ma refer la Florin Caragiu, a fost contestat de colegii de breasla intrucit se spunea ca debutul acestuia se petrecuse mult inaintea volumului publicat in 2008. Acum, un alt nume apare in contradictie cu nominalizarea la acest premiu: Monica Stanila. Exista o prevedere in regulament, care eventual sa remedieze astfel de situatii?

- Organizatorii si juriul iau in calcul ceea ce scrie pe cartile celor care participa in concurs, adica DEBUT. In rest, daca se mai intimpla sa fie si situatii de genul celei iscate cu Florin Caragiu, nu este vina organizatorilor, nici a juriului. Daca Moni Stanila a mai publicat o carte, ceea ce eu nu stiu sa fi publicat, si nu si-a prezentat-o juriului decit pe aceasta, pe care o considera de debut, nu este vina juriului. Si Aida Hancer a publicat doua carti de debut intr-un an si a fost nominalizata, dar nu i-a sarit nimeni la git, nici ei nici juriului. Unii poeti mai fac si astfel de debuturi dublate, ca sa ma exprim asa, primele iesiri in public, editorial, fiind considerate de acestia neconcludente. Nu cunosc acum discutiile pe baza nominalizarii poetei Moni Stanila. Or fi. Nu am timp de tot felul de site-uri in care velaitariii isi expun produsele si opiniile la fel de valoroase.

- In mod cert, Premiile Eminescu, decernate anual la Botosani, reprezinta unul dintre evenimentele culturale majore ale lumii literare si nu numai, numele poetilor premiati girind cu asupra de masura acest lucru. Discutiile stirnite pe seama nominalizarilor vor fi, probabil, mai acide de la an la an. Este acesta un fenomen usor de gestionat, se inscrie intr-o normalitate culturala?

- Da, aceste discutii se inscriu intr-o normalitate originala, ca democratia noastra, de altfel. Am dorit ca prin acest premiu sa impunem o nota de seriozitate, de normalitate sanatoasa, dar lumea inca este bolnava si poate peste citiva ani, va fi mai bine. Si Herta Muller, anul trecut, a fost contestata destul de vehement de unii, chiar daca Premiul Nobel se acorda intr-o tara cu o normalitate sanatoasa. Asta este lumea, diversa, cu pareri contradictorii, firesti, de altfel.

Gala de decernare a Premiilor Nationale Mihai Eminescu, Opera Prima si Opera Omnia, va avea loc pe 15 ianuarie, de la ora 17.00, evenimentul fiind transmis in direct pe internet, de http://www.live.botosani.ro/.


Regulamentul AICI

Interviu cu Gellu Dorian: Poetii fac ceea ce trebuie sa faca - exista si-si scriu poezia!

La sfarsitul saptamanii trecute s-a implinit la Botosani a treia editie a Congresului National de Poezie. Orasul a fost scotocit de poetii veniti din toate colturile tarii, unii patrunsi de adierea eminesciana, altii fermi in a re-aduce Poezia in fata lumii pentru ca ea, lumea, sa devina constienta de sine. La final, am adresat cateva intrebari scriitorului Gellu Dorian, initiatorul Congresului National de Poezie.

Reporter: De ce un Congres National al Poeziei la Botosani? Pentru ca, dincolo de mandria locala si de discursurile politicianist-patriotarde, la Botosani, Cultura - in speta Poezia pare inca o Cenusareasa in cautarea boabelor sanatoase de grau, fara a da semne de lupta pentru starpirea neghinei.

Gellu Dorian: In parerea unora, poate, ce nu pot sau nu stiu cum sa iasa din prejudecatile care s-au osificat exista o astfel de parere imbratisata si de o constiinta colectiva lenesa. Un astfel de congres, initiat in 2004, cu destule ecouri si miscari de, cel putin, idei daca nu chiar si fapte, ar fi putut avea loc oriunde. Si cu atat mai mult la Botosani, cel putin din motivul ca de aici a plecat Mihai Eminescu, ca aici se acorda de 19 ani Premiul National de Poezie Mihai Eminescu, Opera Omnia si Opera Prima, aducand in randul cetatenilor de onoare ai orasului pe cei mai importanti poeti romani (ce oras poate concura cu Botosanii din acest punct de vedere?), ca aici este anual un flux de poeti importanti din Romania si asa mai departe. Nu este nici de neglijat faptul ca aici traiesc cativa poeti care conteaza… Dar acesta ar fi fost ultimul motiv pentru organizarea unui astfel de congres. Evident, el nu aduce mari avantaje pe cat ar aduce clasa politica, politicienii!, insa da mai multa si nobila perspectiva targului pe care multi localnici marunti, care nu stiu sa faca nimic, dar carcotesc, l-ar dori la fundul lumii. Or organizatorii acestui gen de manifestare culturala, inedita pe plan national, tocmai asta doresc – sa nu-l lase acolo unde-l baga cei mentionati, ci sa-l puna in evidenta, in constiinta lumii si sa devina orasul cultural pe care ni-l dorim. Numai cine nu observa eforturile care se fac pe plan cultural aici le confunda cu tendintele politicianiste ale unora care doresc sa scoata din orice efecte mitomanice, demagogice etc. Neghina exista si dupa ce graul devine paine si o mananca si cei ce nu l-au lucrat, asa cum Eminescu s-a ivit din noianul de caracudisti care i-au sufocat existenta, iar acum, altii mititei, cu posteritatea lui isi lustruiesc existenta. Ma bucur ca, prin actiunile initiate de mine, nu mi-am lustruit si nu mi-am facut existenta calata pe asa ceva, ci dimpotriva mi-am sacrificat-o in detrimentul grav al familiei mele, din pacate!

Rep: Pe ce mizeaza acest Congres? In lista de invitati figureaza tineri poeti, dar si scriitori din generatiile 70 - 80. Exista in literatura acel atat de des invocat conflict dintre generatii? Daca da, cat este el de constructiv?

G.D.: Cum s-a vazut si la aceasta a treia editie, am tinut sa invitam poeti din toate generatiile, critici literari de asemenea, tocmai pentru a dovedi ca lupta intre generatii este doar in mintea celor ce si-o doresc ca pe un spectacol din care sa-si extraga barfele, fie literare sau de gang, insi ce nu sunt cu nimic mai presus fata de cei ce se uita la OTV sa vada daca au gasit-o pe Elodia. Miza unui astfel de congres este tocmai pentru a suda generatiile, pentru a mentine traditia si continuitatea in acelasi pas cu inovatia si provocarile perspectivelor ce par a elimina sau izola poezia de lumea care-si inlocuieste linistea sufletului, asigurata de poezie, cu zgomotul si furia unui timp pasager, de consum, ce ofera mult mai multe satisfactii imediat care, insa, usuca sufletul si creeaza premizele suficientei care duce la pierderea identitatii. Cultura este finalitatea unei existente, ca sa-l parafrazam pe Lovinescu, asa cum poezia, ca parte componenta a culturii unei natiuni, asigura identitatea maternitatii lingvistice, fara de care un popor poate fi lesne asimilat de un altul. Si cum tendinta globalizarii se impune si face si asa ceva, un astfel de congres trezeste intr-un fel spiritele de veghe. Numai in acest sens poate fi constructiva o astfel de initiativa. Dar, desigur, nu pentru cei doldora de prejudecati. Pentru ei este bun maidanul, care poate fi si pe Pietonalul Unirii, si-n Centrul Vechi, si-n sala de spectacole a teatrului, ori in consiliile din care, prin concursuri de imprejurari, fac parte.

Rep: Cum o duce poezia la Botosani? Are sanse Orasul Poeziei sa devina Orasul cu Poeti?

G.D.: Nu exista un scop in sine sa devenim un oras de poeti. Intr-un oras, la un moment dat, pot exista zeci de poeti, cum sunt acum la Botosani, fie ca unii dintre ei sunt doar intamplator blazonati astfel, facandu-si din cele cateva carti publicate prin diverse inlesniri financiare, carti de vizita si prin unele posturi locale de televiziune, facand reale deservicii poeziei in fata cititorului autentic, sau sa nu existe niciunul si poezia sa pulseze in inimile cititorilor. Sunt la Botosani poeti care vor conta, desigur, in viitor. Unii conteaza si acum, sunt in atentia criticii, in asteptarea confirmarii lor nationale. Unii au plecat de aici si au uitat, dar ei sunt rodul emulatiei botosanene, in acest sens. Emulatia se datoreaza si frecventelor manifestarii culturale organizate la Botosani: Premiul National de Poezie, Sezatorile iernii, Concursul National de Poezie Porni Luceafarul…, Zilele Eminescu, in ianuarie si iunie, alte concursuri consacrate elevilor Nicoara, Aripi deschise si asa mai departe. Putine sunt orasele din Romania care ofera o astfel de plaja consacrarii poeziei, viabilitatii ei.

Rep: Piata Poeziei sau Poezia in piata... Care ar fi drumul pana la eficientizarea economica a comertului cu cartea de poezie, in speranta ca o piata a cartii, a Poeziei, isi va capata locul meritat fara ca acest fapt sa duca Poezia in piata, la tarabe, riscand sa arunce in derizoriu un domeniu al culturii care, de-a lungul istoriei, s-a dovedit ca a sprijinit epoci sau a pornit revolutii?

G.D.: Piata Poeziei, cum spui, este doar la masa de lucru a poetului. Niciodata cartea de poezie nu o sa aiba o piata de desfacere asemanatoare cu cea a pietei de carne. Nici macar cu cea a pietei de carte comerciala, cum se mai intampla acum cu genurile literare comerciale, care insa nu ofera decat satisfactii estivale sau multumesc minti ce se lafaiesc in telenovele si combinatii estetice de prost gust. Poezia n-a fost niciodata o marfa de piata, chiar daca unii poeti au adus-o in piata, pe un anumit gen lacrimogen-social, a la Paunescu, chiar daca unele texte au insufletit piete intregi de oameni aflati in momente cruciale ale societatii. Poezia se simte bine in cercuri restranse, ezoterice uneori, atunci cand este inteleasa si salveaza suflete ce duc mai departe frumosul. In rest, se bate toba, se vrea glorie, se vrea succes imediat, dar, desigur, aceste forme stimulative nu duc decat la o moarte estetica rapida. Si nu acesta este scopul Poeziei!

Rep: Are acest Congres National al Poeziei rolul de a reaminti rolul scriitorului in societate, in viata cetatii? Sau ramane un manifest cu circulatie inchisa, cu rol organizatoric, de breasla?

G.D.: Prin apelurile lansate are si menirea de a starni, cel putin, si atentia celor din jur, sa atraga spre lectura poeziei pe cei ce au si menirea de a legitima existenta Poetului intr-o societate de consum, politizata si interesata doar de existenta de maine nu si de cea de poimaine. Congresul de anul acesta a tinut de, deja, traditia acestui gen de manifestare, avand, in primul rand, un scop tehnic, de organizare a unui comitet care sa initieze diverse demersuri catre cei indrituiti sa sprijine si o astfel de preocupare sociala, speciala, catre care se indreapta destui de multi, fara insa a mai avea perspectiva unei recunoasteri sociale ca pe vremuri, cand poetul era o autoritate deosebita, un centru social de luat in calcul, nu o batjocura cum este, in cele mai multe cazuri, acum. Nu stim daca am reusit. Vom vedea efectele apelului si vom analiza la editia urmatoare ce s-a reusit si ce nu si ce trebuie sa facem pentru a reusi. Intre timp, desigur, poetii fac ceea ce trebuie sa faca – exista si-si scriu poezia pe care si-o scot in piata, fie ca este receptata, fie ca nu!

Rep: Cat de morala poate sa fie Poezia in vremuri de criza? Chinezii mai folosesc pentru situatii de criza si un alt cuvant: ocazie. Este criza economica o ocazie de revenire a spiritului poetic, combativ, chiar educativ pentru generatiile oarecum rasfrante si ratacite in actualul vremelnic?

G.D.: Poezia, poetul, la noi, s-au aflat mai tot timpul in criza. Nu am avut sansa civilizatiilor vechi, antice, de aiurea, desi au existat si in acest spatiu civilizatii care au lasat urme la fel de adanci ca Ghilgames, ca Iliada si Odiseea, ori precum Cantarea Cantarilor, dar nu s-au pus in valoare, ci dimpotriva au fost ascunse, deteriorate, uitate, incat trebuie sa ne multumim cu doar cinci secole de literatura si doar doua de poezie moderna in sensul autentic al cuvantului. Criza nu poate ajuta cu nimic, evident. Ci dimpotriva, poate crea disperare. Si cum, vorba lui Dostoievski, din disperare se naste o noua perspectiva, speram ca si la noi criza sa nasca si pentru poezie o noua perspectiva. Si noua perspectiva a poeziei este o noua lume, pentru ca asta de acum este bolnava in cea mai mare parte. Si asta si din cauza ca nu a folosit cel mai ieftin panaceu, tratament, poezia, la indemana in biblioteci, in librarii, in astfel de manifestari pe care le organizam si la Botosani, oras cultural mult mai mult decat sunt declarate pompos si mediatizate altele sau decat vor unii sa-l aseze la marginea lumii!

Rep: Pe cand un cenaclu al scriitorilor la Botosani? Cenaclul filialei Botosani a Uniunii Scriitorilor, reluat in urma cu cativa ani, s-a oprit brusc. Ar putea el renaste tot atat de brusc?

G.D.: Cenaclul Uniunii Scriitorilor exista la Botosani din 1982. El a functionat mult timp organizat, a emulat si a ordonat multe minti poetice. Apoi s-a manifestat in diverse ocazii, ca acum, cand membrii lui se intalnesc cu diverse ocazii, in diverse locuri. Desigur ca ar fi mult mai bine sa se reia acele sedinte de lucru. Dar, deocamdata, nu are un sediu, nu exista o dorinta comuna in acest sens. Oricum, revista Hyperion a fost si este locul unde cei mai multi cenaclisti si-au gasit locul. Cei mai buni scriitori botosaneni isi scriu cartile in singuratatea biroului lor, si le publica si asta inseamna ca duc, in acest mod, viata acelui cenaclu, ce creeaza nostalgii unora, mai departe.

(Foto: Teodor Duna la Congresul National de Poezie, Botosani, 2009)

PARINTELE CLEOPA, invesnicie si sacra duhovnicie

Pe 10 aprilie, Parintele Cleopa, nascut in Sulita Botosanilor, ar fi implinit 97 de ani! Ar mai fi avut de unde rabda zile in chilia sa. Dar se vede ca noi nu l-am mai rabdat, din cauza grabei, a neputintei, a nestaruintei in binele crestin.
Deasupra acestei Romanii salasluiesc, an de an mai multi, an de an mai tristi, pastratorii sufletului nostru, cat ne-a mai ramas sau cat va fi sa mai primim. Parintele Paisie Olaru, Parintele Ilie Cleopa, Parintele Calciu Dumitreasa...

La Manastirea Sihastria, cimitirul a devenit loc de pelerinaj. Provenind din aceleasi locuri, cei doi parinti, Paisie Olaru si Ilie Cleopa, odihnesc acum alaturi. Liniste si pace.
Un sentiment de siguranta si de stabilitate, intr-o lume tot mai incerta, care se intinde dincolo de zidurile manastirii.

Din orice parte ai veni, Sihastria te transforma. Un furnicar de lume te inconjoara, si nu ai nicicum sentimentul unei aglomeratii obositoare. Zeci de calugari, maicute, pelerini, batrani, cersetori, comercianti, copii…
Nimic nu devine prea mult, nimeni nu iti sufoca sufletul in vreun fel. Nu e nevoie sa strigi, chiar daca inaltimile bisericilor iti arunca sufletul in inaltul cerului.

Nu ai cum sa spui ca nu il simti pe Parintele Cleopa. Iti vine sa spui, la fiecare 3 pasi: Manca-v-ar Raiul! Pur si simplu, iti rasuna in urechi, te urmareste, te farmeca.

La mormant, aglomerat si totusi atata pace! Oamenii se roaga ca la sfinte moaste. Isi spun necazurile. Aprind lumanari si, mai toti, iau in pumni pamant de pe mormant, il duc acasa, il presara in gradina sau pur si simplu il pastreaza.

De la mormant, pasii te conduc spre chilie. Acum e muzeu, iar cerdacul din care vorbea Parintele Cleopa e la fel ca in vremea pamanteasca a duhovnicului. Bancile aliniate, in asteptarea pelerinilor.
Incaparile in care si-a induhovnicit viata parintele Cleopa stralucesc in lumina. Si in curatenie. E singurul loc unde te descalti inainte de a intra. Pe jos, odihnesc calduroase covoare taranesti.
In rest, foarte multe carti, fotografii, amintiri, dar si lucrurile Parintelui: cojocul lui fara maneci, caciula, ghetele reparate si carpite, multe perechi de ochelari, ceasul desteptator. Si liniste, in acorduri abia simtite de cantece bisericesti.

Abia apoi, de la chilie, pasii merg, impacati si usori, spre Biserica, spre Catedrala impunatoare, pe langa fantana datatoare de putere.

Ilie Cleopa a fost al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. A urmat scoala primara de sapte ani in Sulita. Primise la botez numele Constantin. Avea o memorie cu totul deosebita, asemanandu-se mamei sale.

Timp de peste trei ani a facut ucenicie duhovniceasca la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea, nascut si el pe aceste meleaguri, in Stroiesti.
In anul 1929, la inceputul lui decembrie, a intrat in obstea Schitului Sihastria impreuna cu fratele sau mai mare, Vasile. Dupa trei zile de ispitire, au fost primiti in obstea acestui schit, in ziua Sfantului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie.
Pana in anul 1935, Constantin a pascut oile Schitului Sihastria, impreuna cu alti frati. Apoi, este luat in armata in orasul Botosani. Se reintoarce la schit in toamna anului 1936 si este tuns in monahism la 2 august 1937, primind numele Cleopa.
In 1947, Schitul Sihastria, numarand peste 60 de vietuitori, a fost ridicat la rang de manastire, iar protosinghelul Ilie Cleopa este facut arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim.Intre anii 1952-1954, fiind urmarit de securitate, se retrage in Muntii Stanisoara, impreuna cu ieromonahul Arsenie Papacioc.

Dupa mai bine de doi ani de viata pustniceasca, este readus in manastire, la porunca patriarhului Justinian. In 1956 revine la metanie, iar in primavara anului 1959 se retrage pentru a treia oara in Muntii Neamt, unde se nevoieste mai bine de cinci ani.

In toamna anului 1964 revine in Manastirea Sihastria, in calitate de duhovnic al intregii obsti, si povatuieste fara intrerupere atat calugari, cat si mireni, timp de 34 de ani, pana la 2 decembrie 1998, cand se sfarseste din viata.

AMA-DEUS, Iubirea de Dumnezeu pe scena Teatrului Mihai Eminescu

Un act de creatie sublima pe scena Teatrului Mihai Eminescu Botosani, 0 idee curajoasa, o reprezentatie artistica menita sa depaseasca orice regula scrisa a teatrului contemporan, chiar daca miracolul s-a petrecut in micul teatru botosanean.

Intr-o regie urmarita indeaproape de rigorile istorice si documentare ale personajului, cu scene construite in amanunt, pe registre coregrafice cu semnificatii biografice, totul ridicat pe jocul unei trupe de profesionisti, spectacolul Amadeus s-a dovedit a fi, sambata si duminica seara, o capodopera artistica.

Regia lui Alexandru Vasilache, sustinuta magistral de coregrafia inepuizabilei Victoria Bucun, in scenografia lui Mihai Pastramagiu, au condus la intregirea unui eveniment teatral care va ramane, negresit, drept un punct de reper in arta botosaneana si numai.
Amadeus rupe prejudecatile scenice, apeleaza la toate mijloacele artistice, transformand actorii intr-un adevarat corp ansamblu de opera. Regizorul a dat dovada de o buna distributie, dar si o naturala insiruire a scenelor din viata compozitorului.
Spectacolul este asezat pe un suport muzical, actorii dovedind o uriasa capacitate de interpretare artistica, trecand firesc de la expresivitatea individuala la personajul colectiv.
Ingerii care conduc actiunea intregului spectacol, aripile albe in antiteza reala cu aripile negre, nu fac decat sa completeze imaginea unui om nascut geniu, inger si demon, alb si negru, rege si cersetor.

Spectacolul incepe in albul genezei creatoare, care il naste, la mijlocul secolului 18, la Salzburg, pe Johannes Chrisostomus Wolfgangus Teophilus Mozart.
Mai tarziu, in Italia, Mozart si-a adaugat numele Amadeus, traducerea latina a lui Theophilus (Iubitorul de Dumnezeu), devenind astfel, pentru posteritate, Wolfgang Amadeus Mozart.

Zbaterile geniului apar in primele registre, imediat dupa ivirea pe lume a lui Mozart, prin separarea aproape brutala dintre El si Ceilalti, neacceptarea sau dificila integrare a artistului in lumea usor promiscua, clar frivola, ceva mai mult superficiala, dar in mod clar cucerita de muzica. Numai in Austria acelor vremuri se putea petrece asa ceva. O Austrie care, atunci cand se isca un nou razboi, spunea: Situatia e fara indoiala disperata, dar nu serioasa!

Spectacolul ofera publicului spectator conditia geniului, zbaterile sale materiale si spirituale, nevoia umana de semeni, suferinta si frustrarile create de neacceptarea in societate, sfarsind cu adoptarea unui soi de ridicol sfasietor, atat de necesar unei vieti haotice, in care Austria se complacea.
Regizorul Alexandru Vasilache a reusit sa reconstruiasca acea Austrie, sa isi conduca actorii si sa ii arunce fara plasa intr-un spectacol extrem de epuizant, dar fascinant. Ioan Cretescu, Cristina Ciofu, Lenus Teodora Moraru, Andreea Motcu, dar si Eduard Sandu, au re-inventat miracolul Amadeus.

O extrem de minunata alegere a costumelor, o lejeritate care a facut usoara trecerea de la un spatiu la altul, de la o stare la alta.

Nu lipseste din spectacol nici trimiterea episodica, dar sustinuta pe parcursul intregii reprezentatii, la Antonio Salieri, istoria fiind plina de povesti legate de posibila otravire a lui Mozart, un plan pus la cale de Salieri insusi.
O scena bine redata in spectacolul Amadeus, o scena care are rolul, insa, tocmai de a-l deculpabiliza pe Salieri.

Iubirea, deznadejdea, saracia, geniul, casatoria cu Constanze Weber, momentele ultime ale vietii, in care i se plateste pentru Requiem-ul pe care nu mai reuseste sa il termine, scena redata prin aparitia unui misterios personaj imbracat in negru (istoria a aratat ca este vorba despre trimisul unui conte, pe numele Welsegg).

In ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurta a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna, la numai 35 de ani.
Conform traditiei, mormantul sau a ramas anonim pana in zilele noastre.In mod sigur, opera sa, dar si spectacolul Teatrului Mihai Eminescu, vor ramane in memoria afectiva a iubitorilor artei. Amadeus este, negresit, un spectacol care trebuie vazut, indiferent de varsta, conditie sociala sau capacitate artistica, innascuta sau dobandita.

Amadeus este un spectacol despre geniu, viata, iubire de Dumnezeu, sacrificiu suprem.

AMADEUS, Teatrul Mihai Eminescu Botosani
Regia: Alexandru Vasilache
Miscarea scenica: Victoria Bucun
Scenografia: Mihai Pastramagiu
DISTRIBUTIA: Gina Patrascu, Teodora Moraru, Andreea Motcu, Cristina Ciofu, Ciprian Tabacaru, Bogdan Horga, Petronela Chiributa, Ana Maria Cazacu, Gheorghe Frunza, Sorin Ciofu, Eduard Sandu, Mihai Dontu, Ovidiu Ivan, Ioan Creţescu, Catalin Paraschiv, Lidia Uja