şi strigi ca şi cum
în ferestre cerul ar prăbuşi candelabre
Era prima dată când primeam de la mama, doar pentru mine, șnițele bine tăbăcite și apoi tăvălite în făină, cu miros blând de usturoi cât să cumințească piperul negru care pișca ușor în cerul gurii. Începusem clasa a opta de vreo săptămână, după practica agricolă ce ne purtase pe noi, elevii, prin viile din jurul satului ori la silozul din fermă, de câteva ori chiar și la scos sfeclă sau cartofi. Sora mea mai mare plecase de doi ani la liceu, la Iași. Și azi, după zeci de ani, plecările la școală ale fraților mai mari înseamnă pentru mine miros de șnițel în casă. Din care eu primeam două-trei bucăți mici, de poftă, dintre cele care nu arătau destul de bine. Restul mergeau la pachetul pentru școală. Dacă voiam mai mult, mi se spunea, nu aveam decât să învăț și eu, să ajung la liceu la oraș. În mintea mea de copil în vremea comunismului, plecarea la liceu echivala cu visul de a mă sătura, în sfârșit, de șnițel de pui.
Nu a fost nevoie
să ajung la liceu. Am primit un ditamai pachetul cu șnițele la începutul clasei
a opta, la spitalul din cel mai apropiat oraș. În fiecare zi, în capătul
holului apărea o femeie cu basma albastră de infirmieră și striga rapid numele
copiilor care primiseră pachet. Puneam sacoșa lângă noptiera din salon, dar pofta
mai răbda vreo 5-10 minute, cât dura să intri în baie, unde la fereastra de la
etajul 1, printre gratii, vorbeai cu expeditorul pachetului.
Gratiile băii de
la etajul 1 al spitalului de copii îmi brăzdează și astăzi vederea. Jos, cu
mâinile înfipte în buzunarele pardesiului, stătea mama. Îi vedeam buzele cum
parcă fluierau către mine cuvinte. Nu le înțelegeam pe toate, din cauza
distanței dintre noi. O priveam printre gratii și mă gândeam că, mie, mama nu îmi
mai vorbise niciodată așa. De fapt, mama îmi vorbise foarte rar până atunci.
Acum vedeam parcă un chip neștiut de mine, cu o blândețe înspăimântată pe care
nu se chinuia deloc să o ascundă. Nici nu cred că era conștientă de asta.
Vorbise cu medicii, îmi spunea că în curând voi veni acasă, că totul va fi
bine. Nu știam ce însemna pentru mine binele. Nu mă durea nimic, în afara unei
amorțeli la un picior, care mai mult mă jena decât mă încurca.
Nu mai știu cât
am stat la spitalul din oraș. Și oricum nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla
cu mine. Știam doar că, după o zi de practică la silozurile fermei, am simțit
amorțeli la picior. Seara eram la spitalul din sat, a doua zi la cel din oraș.
Când m-am întors acasă, o vreme am simțit cum se agață de mine priviri ascuțite
de după porți. La școală nu mă întreba nimeni nimic, nici la lecții, nici în
pauze. După alte câteva săptămâni, când au observat că rămân întreagă, oamenii
au prins a mă uita. Târziu am aflat că, în ziua în care am plecat la spitalul
din oraș, în sat se vorbea că voi rămâne fără picioare. Atunci am înțeles
blândețea înspăimântată a mamei, chipul străin pe care îl vedeam printre
gratiile de la fereastra băii. Pe mine nu mă durea nimic. Doar fentasem, mă
amuzam eu, destinul: mă săturasem de șnițele înainte de a pleca la liceu!
Clasa a opta a
continuat cu drumuri la spital, din ce în ce mai departe de satul meu. Multe
analize, doctori cu tot felul de nume care în mintea mea se rostogoleau într-un
fel aparte. Țin minte primul medic, un ungur, care mă uimise prin timbrul cuminte
al vocii, atât de cuminte încât prima dată m-am gândit că ascunde ceva grav, că
nu îmi spune dacă voi rămâne cu adevărat pe picioarele mele. Chelia totală, la
un om tânăr, aproape mă înfricoșa, dar scăpam de frică imediat ce rostea
primele cuvinte, într-o română atât de stricată, că mă apuca râsul imediat. El
i-a spus mamei să mă ducă și mai departe, la un profesor universitar, medic
tare iscusit.
Profesorul de mai
departe era tare bătrân și tare blând. Nu era medic de copii, dar bolile nu
aveau niciun secret pentru el. Drumul cu trenul dura vreo 3-4 ore, apoi alte
ore așteptarea pe holurile spitalului. Profesorul era pentru mine un fel de
Dumnezeu care știa despre mine multe lucruri. Îi sorbeam vorbele fără să
înțeleg ceva. Îmi atingea picioarele, le asculta cu ochii închiși, ca și cum ar
fi plecat cu ele undeva departe, într-o lume doar de el știută. Când ochii
albaștri luminau din nou încăperea, îmi dădea înapoi și picioarele. Răbdare!,
spunea de fiecare dată, și mama mai ofta de câteva ori, ca să facă loc altor
cuvinte pe care Profesorul le îndesa în inima ei de mamă. La câteva luni,
Profesorul mă vedea, închidea ochii, pleca cu picioarele mele în lumea doar de
el știută și mi le dădea înapoi rostind același cuvânt: răbdare! Într-o zi, s-a
întors către mine, dar i-a spus mamei: după ce va naște un copil va fi mai
bine, după al doilea va fi și mai și. M-am înroșit toată și de data asta am
închis eu ochii. Nu știam dacă e un verdict sau o promisiune.
Nu mai țin minte
dacă am primit vreodată rețetă, dar am imaginea unui bilet cu parafa
Profesorului și un diagnostic ce suna atât de misterios, ca un personaj de
film, încât de la început l-am asociat cu un titlu regal. Așa l-am și ținut
minte...
Am ajuns în clasa a noua. Se lansau ”Liceenii”. Adolescența exploda ca o livadă înflorită, cu crengile atârnând de rodul inimilor noastre. Abia trecuse primăvara când am aflat că Profesorul a decis că e timpul să plec și mai departe de casă. Peste munți. Era prima dată când mergeam așa departe. Am călătorit toată noaptea cu trenul, la Brașov am coborât, am urcat în alt tren. Era prin 1986, venise toamna, trenurile gemeau de muncitori și de navetiști, de țărani cu bagaje uriașe, sacoșe și saci de recoltă de tot soiul. Se lumina de ziuă când am intrat în stațiunea dintre munți. Nu mai văzusem până atunci munții. Eram fascinată de înălțimi, de verde, de limba vorbită, pentru că îmi aducea aminte de blândețea primului medic de la spitalul de copii. Aproape toți angajații erau unguri. Am stat acolo vreo trei săptămâni. Dimineața făceam școală, de la amiază începeau tratamentele. A fost prima perioadă frumoasă din viața mea. Îmi plăceau oamenii, copiii de la școală. M-am împrietenit cu Tünde, o fată care a început să mă învețe cuvinte în maghiară. Le țin minte și azi. Am aflat că la fiecare șase luni va trebui să revenim în școala dintre munți, așa că am planificat repede să ne revedem. Așa am și făcut. Doar prima dată am venit cu mama. După aceea, până în primul an de studenție, am făcut singură drumul cu trenul, printre oameni și bagaje, soldați în termen, femei cu prunci plângând de frig sau de arșiță. Mi s-a întâmplat o dată să ratez gara în care trebuia să cobor. Aveam vreo 16 ani. Am coborât la următoarea. O gară pustie în munți, la ora 4 dimineață. Am așteptat pitită lângă o bancă până când a trecut alt tren și am ajuns înapoi, în gara pe care o ratasem.
Anii petrecuți acolo, cu
doctorul (ungur și el, firește) pe care îl vedeam rar, dar care îmi verifica de
fiecare dată cu strictețe fișa, prietenii cu care apoi am purtat îndelungi
corespondențe, câțiva fiori adolescentini care se năpustiseră asupra mea și
declarații copilărești ce aveau să dispară odată cu venirea acasă, profesorii
(unguri, desigur) mereu cu zâmbetul pe buze, un pedagog înalt, frumos și tare
glumeț, dar care impunea respect, copii bogați și săraci, jocuri de seară,
stingerea la oră fixă și trezirea în zori, pe toate le-am dus cu mine mulți
ani, ca pe un ceva doar al meu. Între timp am uitat de șnițele. Mă săturam cu bomboane
Olimp, un fel de mentosane care se topeau în gură, pe care le cumpăram
furișându-ne (de fapt sărind gardul) la hotelul de peste drum, de la recepție,
unde ne purtam ca și cum am fi copiii turiștilor cazați acolo.
Singurul lucru cu
care nu ne jucam și de la care nu se accepta nicio abatere era tratamentul
zilnic. Acolo ne purtam cu toții ca niște oameni mari, care înțelegeau
importanța vieții. Iar viața era a noastră.
Ultima dată când
am urcat în trenul care mă ducea acolo (în zona destinată copiilor i se spunea
sanatoriu, în rest era stațiunea) eram în vara dinaintea primului an de
studenție. Știam că, din pricina vârstei, nu mai puteam beneficia de acel loc.
Cu toate acestea, cu un bilet de trimitere vechi, semnat demult de Profesor, am
bătut într-o dimineață la ușa medicului ungur dintre munți. Aveam cu mine doar
bani de tren. I-am spus că am peste 18 ani, dar că îl rog să mă mai primească o
ultimă dată. M-a privit lung, a zâmbit discret, cu bunătatea pe care i-a știam,
apoi a chemat o asistentă și i-a spus să îmi caute un loc în salon.
Cu fișa de
tratament în mână, m-am bucurat din nou de câteva săptămâni cu oameni faini. Apa
și mofetele dintre munți m-au repus, la propriu, pe picioare. O perioadă.
M-am bucurat de
drumuri lungi, de poteci și de multe cărări. Îmi lipeam talpa de pământ aproape
cu poftă, ca și cum voiam să țin minte tot, să radiografiez fiecare fir de
nisip, frunză sau piatră.
Cele mai frumoase
amintiri din copilăria mea sunt legate de picioare. Lunecușul pe gheață, cu
”patine” construite la fierarii din sat, alergatul pe câmpuri, săriturile în
apă, de pe malul râului ce trecea pe la marginea satului, urcatul în copaci.
Dar mai ales bucuria cu care o imitam pe Nadia, când îmi construisem singură o
bârnă în ograda casei (pe doi butuci așezasem o scândură pe care o fixasem în
cuie). Atât de mult îmi doream ”să fiu Nadia”, că după câteva luni reușeam să
fac roata pe scândură fără să cad. M-am avântat apoi pe bârna mare de pe
stadion,unde reușeam să fac roata stârnind uimirea celorlalți copii.
Așteptam să revin
la bucuria de demult. Răbdare, îmi spusese Profesorul cu ochi albaștri.
Trecuseră de atunci zece ani. Am născut un copil, apoi încă unul. Vorbele
Profesorului îmi răsunau încă în minte ca o mantră doar de mine știută. Eram
recunoscătoare pentru fiecare zi.
Apoi am simțit cum
se apropie de mine o pâclă apăsătoare. Mă întâlneam din nou cu balaurii din
copilărie. Nopțile deveneau dificile, zilele mă oboseau din cauza somnului
chinuit. De la o vreme, îmi luasem drept aliat o pernă mare, uriașă, foarte
grea. O așezam pe picioare și doar așa reușeam să prind câteva ore de somn spre
dimineață. Am început să caut singură medici, să le povestesc despre picioarele
mele. Nu aveam decât biletul vechi, cu scrisul Profesorului. Nu m-a mai ajutat
cu nimic. De parcă am crescut și diagnosticul îmi rămăsese mic. Diagnosticul
meu de care eram mândră, cel cu rezonanță regală, era privit acum cu
neîncredere de medicii la care mergeam: nu ai cum să ai asta acum, de atâta
timp ar fi trebuit să nu mai fii, îmi ziceau unii. Alții se mulțumeau să dea
din umeri și să îmi spună că nu pricep ce vreau de la ei.
După ani de
căutări și încercări, am renunțat. Nopțile erau din ce în ce mai lungi, somnul o
loterie. Perna mă ajuta acum și în timpul zilei. Lucram de acasă, cu picioarele
întinse pe pat, cu perna-pietroi deasupra lor pentru a înăbuși durerea. Nu
puteam lucra la birou decât blindată cu papuci și cu șosete groase. Orice
curent mă tăia pur și simplu în carne vie.
Într-o zi m-am
mutat într-un bloc cu grădină în spate. O grădină invadată de brusturi mari, cu
frunze uriașe. Toată vara am cules frunze cu care îmi înfășuram picioarele până
la genunchi, sperând ca plantele să se hrănească din durere. Nu reaușeam să
obțin un diagnostic, medicii mă purtau în continuare pe drumuri închise. Am
intrat într-o clinică de cartier și am obținut niște ședințe balneo. După o
săptămână am renunțat din cauza durerilor și mai mari. M-am întors la
picioarele înfășurate în frunze de brusture. Și la nopțile în care perna grea
îmi mai alina din dureri.
Am fost sfătuită
să încerc tratamentul rece-fierbinte. Două găleți cu apă (una fierbinte, alta
rece). Treceam alternativ de la rece la fierbinte, pentru a obliga sângele să
circule. A fost un fel de soluție de supraviețuire. Am renunțat la brusture. Oricum,
și grădina cam renunțase la el, pe măsură ce umbra copacilor cucerea tot mai
mult din spațiul verde.
Câțiva ani, apoi,
nu am mai făcut nimic. M-am afundat în muncă. A fost perioada în care am scris
cel mai mult. Poezie, proză, reportaje, interviuri. Compensam fiecare noapte de
durere cu dorința și mai mare de a lăsa ceva durabil în urma mea. Ceva frumos,
neapărat frumos, îmi ziceam pe atunci. Nu știu dacă am și reușit... Dar așa
s-au născut cărțile mele.
Ziua târâiam după
mine niște picioare care parcă mă trăgeau îndărăt. Pașii deveneau tot mai grei,
între a prinde un microbuz aflat în stație la 10-15 metri și a-l aștepta pe
următorul alegeam a doua variantă. Nopțile deveneau din ce în ce mai albe și
mai dureroase. Diminețile îmi lăsau drept tribut, în patul mare, un noian de frământări.
Pe măsură ce durerile se întețeau noaptea, zilele se transformau într-un soi de
„ghici cât reziști”. Cădeam pe stradă. Din nimic, din senin, fără niciun
avertisment. Mă ridicam și încercam, apoi, să identific un semn, o cauză, o
greșeală. Nimic. Doar genunchii mei vineți, ca niște martori încremeniți.
Am decis să bat
din nou la ușa unui medic. Am turuit iarăși povestea, fără să mai sper nimic.
M-a privit calm. Prințesă, mi-a spus, hai să vedem ce se întâmplă. Și, la fel
ca Profesorul de demult, a închis ochii, mi-a luat picioarele cu el, în lumea
oamenilor albi. Când s-a întors a rostit către mine cu un calm aproape
încremenit: nu simt nimic, nu circulă nimic prin ele. Dar m-a trimis la un alt
medic, pentru niște măsurători pe care, vreme de 40 de ani, nu mi le mai făcuse
nimeni, adică din ziua aceea când, după practica agricolă, ajunsesem prima dată
la spitalul din satul meu.
Când m-am întors la
el cu ”măsurătorile”, a privit îndelung hârtia și mi-a spus la fel de calm:
Prințesă, hai să salvăm picioarele acestea! Nu mă costa decât voință. Începem
cu post, apoi reflexoterapie, mi-a explicat omul în alb. Pentru post soluția
era la mine. Pentru a doua, habar nu aveam încotro să privesc. Telefoane,
întrebări, studiu, citit pe internet, căutări, rugăminți. De la primul om recomandat
am ieșit în lacrimi. Trebuia să dau pentru câteva ședințe jumătate din salariul
meu de atunci. Am luat variantele pe rând. Nu erau foarte multe, dar la final
am ales. Era alegerea care avea să mă salveze!
Discuția la telefon a fost scurtă. Ziua și ora. Omul meu era prin Republica Moldova. Ulterior aveam să aflu că îl sunasem în timp ce era într-o biserică, după o competiție sportivă. Pe scurt, aveam de a face cu un antrenor de karate, dintre cei mai buni chiar.
Așa a intrat în viața mea Sensei. Tot un om în alb, mi-am
spus în timp ce mergeam către sala de sport.
Sensei m-a născut din nou. Cu o strictețe pe care o îmbrăca într-un soi de glume fistichii, aruncate în timp ce mâna lui săpa la propriu în talpă. Femeile care au născut știu ce înseamnă durerile facerii. Ei bine, durerea în talpă (în timpul ședințelor de reflexoterapie) e cam pe acolo, doar că durează mult mai mult. Mergeam zilnic la Sensei. Au dispărut din viața mea tot ce însemna lapte, carne, brânză, ouă. Cafea, dulciuri, acid, sărat, complicat și sofisticat. Am început să alerg. În prima seară, normal, am căzut după primii 5 metri alergați. Îmi amintesc privirile unui tânăr care m-a ajutat să mă ridic, tăcerea lui nedumerită: căzusem fără să mă împiedic, pur și simplu din nimic.
Au trecut trei
luni în ritmul pe care Sensei îl stabilise. Eram disciplinată și dornică să îmi
păstrez picioarele. În tot acest timp, Sensei lucra la ceea ce aveam să devin,
a ceea ce simțeam deja că trebuie să devin. Încrederea în mine, statornicia în a
crede, îndrăzneala de a schimba, de a elimina din viața mea răul care începea
să mă frigă.
După trei luni am
mers din nou la cabinetul care măsura viața din picioarele mele. Simțeam eu
însămi că începeam să prind din nou rădăcini, dar când am dus rezultatele la
medicul meu, am avut confirmarea pe care o așteptasem toată viața: Prințesă,
mi-a spus cu mâna ridicată, în care flutura hârtiile cu măsurătorile, asta e de
publicat în revistă! Ai reușit!
Apoi a închis
ochii, mi-a luat iar picioarele cu el și, când a deschis ochii, a spus cele mai
frumoase cuvinte: Ai viață aici, le simt cum palpită!
De trei ani, în
fiecare zi, mă bucur de fiecare pas. Îmi simt tălpile grăbindu-se pe asfalt și
zâmbesc de fiecare dată când îmi amintesc greul și căderile. Prind orice
microbuz, pentru că acum alerg, și o fac cu bucuria vieții care îmi cuprinde tălpile.
Fiecare drum devine pentru mine un dar!
Nu mai poftesc la
șnițele cu pui. Ele îmi amintesc astăzi doar de mama care nu mai e.
Au rămas lângă
mine oamenii care m-au învățat cum să trăiesc. Am renunțat la cei care se
hrăneau din mine.
Am învățat că
recunoștința este tot o rugăciune. De aceea, astăzi, sunt recunoscătoare nu
doar oamenilor în alb (medici și Sensei), ci și picioarelor mele atât de îndurerate
vreme de zeci de an. Povestea noastră împreună mi-a adus și multe fericiri, o
călătorie care m-a purtat prin locuri de aproape și de departe, care mi-a dăruit prieteni statornici și curajul de a umbla prin lume.
Da, mai vin războaie. Dar ce am trăit până acum a fost tare fain și frumos!
MULȚUMESC!
