Despre oameni, locuri, cărți, filme, teatru. Despre tot ce ne unește. (Florentina Toniță)
Taifas cu Andra Tonitza, strănepoata pictorului Nicolae TONITZA
-Andra Tonitza, de o vreme simțim parcă un aer proaspăt de culoare, de copilărie. Și iată că, mai mult decât în cazul altor mari pictori, despre Tonitza se întâmplă să auzim din ce în ce mai des.
-Da. Tocmai am înființat Asociația "Copiii lui Tonitza", iar scopul acestui proiect este acela de a vorbi tot mai mult despre Nicolae Tonitza, despre opera lui, să îl facem și mai cunoscut. Pentru că noile generații, din ce am constatat, nu îl cunosc încă. Vrem să prelungim imaginea lui și către copii și, mai ales, să susținem creația contemporană. Tot prin acest proiect ne propunem să susținem educația copiilor în artă și cultură, dezvoltarea lor artistică.
-Trebuie să spunem că Nicolae Tonitza s-a ocupat foarte mult de copii și că le-a dedicat o mare parte din tablourile sale.
-Exact! Reluăm spiritul lui.
-Știm că nu sunt singurele demersuri pentru promovarea imaginii lui Nicolae Tonitza, după decenii întregi în care despre pictorul născut la Bârlad s-a spus și s-a scris foarte puțin...
-Pe plan mai personal, m-am dedicat studiului asupra vieții și operei lui Nicolae Tonitza. La Școala de Comerț de Artă din Franța am făcut dizertația și documentația despre Tonitza, viața artistică mai ales, iar în România am urmat și master în istorie, tema fiind despre Primul Război Mondial văzut prin ochii lui Tonitza. M-au interesat articolele pe care le-a scris în perioada neutralității, în ziarul Iașul. A scris foarte mult în perioada aceea, apoi în timpul prizonieratului. Acolo (în lagărul din Bulgaria, nota red.) a creat o revistă foarte interesantă, foarte frumoasă, cu mult umor chiar. Am participat la o conferință la Sibiu, cu acest subiect, iar studiul urmează să fie publicat într-un volum colectiv. E un prim pas!
-Să poposim puțin asupra numelui Andra Tonitza. Unde să îl așezăm în această poveste?
-Nicolae Tonitza a fost căsătorit cu Ecaterina și a avut trei copii: Catrina, Petre și Irina. Petre a avut o primă căsătorie, din care s-a născut Mihaela Tonitza-Iordache, apoi a divorțat și a cunoscut-o pe bunica mea. Din această a doua căsătorie s-au născut doi copii, Nicolae și Petru. Tatăl meu, Nicolae, din păcate a murit, la fel și unchiul meu - fratele lui. Așadar, pentru moment am rămas ultima descendentă directă a lui Nicolae Tonitza, întrucât nici Mihaela nu a avut copii, dar nici Catrina, nici Irina, primele fete.
-Să ne întoarcem la Târgu Mureș, unde la începutul lunii martie s-a petrecut un eveniment cultural de excepție. Vorbim despre deschiderea expozitiei “Tonitza. Imagini ale copilãriei”. Cum este receptat Nicolae Tonitza în 2019, în România? Cum a fost atmosfera, cum au primit oamenii simpli arta lui Tonitza?
-Foarte iubit este Nicolae Tonitza, foarte plăcută atmosfera la Târgu Mureș! A fost un succes seara vernisajului, a fost foarte multă lume. Au avut loc ateliere pentru copii, pentru că, prin joacă, cei mici îl descoperă pe Tonitza, este o metodă foarte bună. Așadar, este foarte bine receptat Tonitza la noile generații, iar generațiile mai vechi îl iubesc dintotdeauna.
-Se vorbește despre Nicolae Tonitza în Franța? Este cunoscută arta lui la Paris, măcar în mediile artistice?
-Un pic, da, în mediile specializate din Paris. În Școala mea de artă (L' école du management de la culture et du marché de l'art, nota red.) am aflat că, în rândul galeriștilor mai cu seamă, este cunoscut, dar nu și de publicul mai larg. În schimb, când am făcut dizertația, profesorul meu era foarte interesat de partea scrisă a lui Nicolae Tonitza. L-a intrigat, zicea că e foarte rar ca un artist să fie așa de complex: și pictor, și scriitor, critic de artă...
-...a scris și poezie, recita foarte frumos, după spusele multor contemporani!
-Așa este! Un alt proiect al meu, dintre cele pe termen lung, este să reușesc să expun tablourile lui Tonitza și la Paris. În timpul vieții lui a expus de mai multe ori la Paris, la Expoziția Universală, dar și în alte locuri din Europa, precum și la New York. Este un scop al meu să mai reușim o expoziție Tonitza laParis, poate și cu alți artiști contemporani lui. Dar demersurile administrative sunt complicate și grele, mai ales că statul român nu lasă foarte ușor operele să iasă din țară.
-Unde vor mai putea fi văzute tablourile care sunt expuse astăzi la Tg. Mureș?
-Expoziția de la Târgu Mureș urmează să meargă la Craiova, apoi la București. Poate o ducem și la Ambasada României de la Paris, aici ar fi mai simplu, fiind considerat tot teritoriu românesc, ca primă etapă, apoi urmând expunem și într-un muzeu. În Paris încep să mai apară expoziții cu artiști mai îndepărtați de cultura franceză, deci există deschidere.
-Nicolae Tonitza, știm, a fost foarte legat de Iași, avem aici în vedere studiile și perioada gazetăriei. Există proiecte, în perspectivă, legate de Iași?
-Da, o mare parte din viața lui a însemnat Iașul. Eu am fost acum trei ani și jumătate la Iași, pentru prima dată am vizitat orașul. La Palatul Culturii a avut loc o discuție și probabil că vom relua aceste contacte. Ar fi frumos să organizăm și la Iași o expoziție.
-Ce am mai putea descoperi astăzi nou despre Tonitza? Ce nu s-a spus încă, unde nu s-a scotocit de ajuns?
-Am intenția să fac un doctorat despre opera lui scrisă. Această activitate a lui nu a fost menționată prea mult, nu s-a realizat un studiu complet despre munca lui pe partea scrisă. Asta ar fi ceva nou. Și partea lui de organizare a concursurilor pentru copii, avea o anumită idee și despre organizarea profesiei de artist, voia să facă un chiar și un sindicat de pictori. Mai sunt multe de aflat, de știut.
-Există o poveste de familie pe care, să zicem, bunicul sau tata, să o fi transmis de la o generație la alta, despre Nicolae Tonitza?
-Povestea cea mai frumoasă este când Nicolae Tonitza picta și copiii se jucau pe lângă el. Și el zicea un cuvânt sau o frază, iar copiii trebuiau să găsească o alta frază care să rimeze și să aibă același ritm. Adică să facă poezii! Și toți copiii lui au păstrat acest reflex și la vârsta adultă.
-Să amintim și de prietenia (și admirația!) pe care Nicolae Tonitza a manifestat-o mereu față de Ștefan Luchian. Dacă ar fi să avem astăzi o expoziție cu titlul "Prietenii lui Tonitza", ce tablouri am mai vedea pe simeze?
-Aș zice Vermont, pentru că l-a marcat mult când era copil, apoi prietenul lui cel mai bun, Ștefan Dimitrescu, și în sfârșit Corneliu Baba, ca urmașul lui artistic.
-“Un artist trebuie să fie un profet al neamului său”, spunea Tonitza. Ce ar avea de învățat tinerii artiști de astăzi din tot ce a fost ca om și este ca artist Nicolae Tonitza?
-Pentru artiștii de azi aș zice să se inspire din capacitatea lui Tonitza de a rezista și de a depăși toate problemele, datorită umorului și a dragostei pentru ceilalți.
(credit foto: Facebook Andra Tonitza/Ovidiu Ciornea)
NICOLAE TONITZA, un spirit cât veacul sau despre eternitatea unei opere!
Nicolae Tonitza s-a născut pe 13 aprilie 1886, în Bârlad, fiul Anastasiei şi al lui Neculai Toniţă, bunicul dinspre tată fiind un vechi răzeş cu podgorii în comuna Ciureşti, judeţul Tutova la vremea aceea. S-a săvârşit din viaţă pe 26 februarie 1940, la București. Avea doar 54 de ani.
Este unul dintre cei mai complecși oameni de cultură pe care i-a avut România. Ca pictor a excelat în portrete de copii, dar în pictura bisericească a fost un inovator (biserica din Durău, în tehnica picturii în ceară – adaugăm că a pictat acolo alături de studenţii lui, printre care Corneliu Baba şi botoşăneanul Petru Hîrtopeanu, născut în 1913 la Dîngeni), iar peisajele, florile, nudurile depăşesc astăzi toate recordurile la casele de licitaţii.
A fost un scriitor desăvârşit, un erudit. Spune că "între literatură şi plastică stă o prăpastie". Pentru că Tonitza a scris extraordinar despre ceea ce nu poate fi pictat şi a pictat divin ceea ce nu poate fi descris în cuvinte. Prea puţin se ştie astăzi despre activitatea lui jurnalistică. A scris aproape 800 de articole, cele mai multe culturale şi sociale. Dar a excelat în critica de artă, a scris surprinzătoare cronici de teatru. A făcut reportaj, interviu, editorial.
Era viu şi impunător. Recita din marii scriitori români, se spune că şi din propriile creaţii! Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica hegeliană. Un obişnuit al cenaclurilor literare din vreme.
A pictat îngereşte copii, iar în adolescenţă, a înfiinţat o trupă de teatru (inclusiv cu păpuşi) cu care a dat reprezentaţii prin satele din jurul Bârladului. Mai târziu, deşi mai mult sărac, a iniţiat un concurs de pictură pentru copiii sub 13 ani, cu premiu de 3000 de lei!
Se apropie de Ștefan Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Avea să mărturisească, mai târziu, că doar patru pictori l-au marcat definitiv şi l-au influenţat, doar unul fiind român: Luchian. Ceilalţi trei: Velasquez, Tizian şi Habermann.
Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: "I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile".
Impresionat de soarta ţăranilor şi de răscoalele din 1907. A scris sute de articole pe această temă, a făcut caricaturi, desene, grafică despre sărmanii satelor. A fost prizonier în Primul Război Mondial, cât a stat în lagărul din Bulgaria a desenat continuu. Multe lucrări din perioada lagărului au dispărut, după ce au fost confiscate în urma unor percheziţii.
Sărac, bolnav. Pictor, profesor, jurnalist, critic de artă. A trecut prin răscoalele ţărăneşti din 1907, printr-un război mondial, un prizonierat, martor la începutul celea de-a doua conflagraţii mondiale.
La numai 54 de ani, în 1940, în seara zilei de 26 februarie, Nicolae Tonitza murea. Chinuit trupeşte şi sufleteşte, nu de puţine ori prietenii îl găsesc în fotoliul sărăcăcios cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată Luchian.
Gellu DORIAN: "Statutul scriitorului român este făcut ferfeniţă şi din cauza scriitorilor de proastă calitate"
Poet, prozator, dramaturg, publicist și realizator de carte, Gellu Dorian s-a implicat în ultimele decenii în proiecte de anvergură, unele dintre ele constituindu-se în brand cultural național, dacă ar fi să amintim doar Premiul Național de Poezie, acordat la Botoșani în fiecare an pe data de 15 ianuarie, zi devenită ulterior și Ziua Culturii Naționale. Gellu Dorian ne oferă imaginea unui poet care se trăiește pe sine, deseori manifestându-se defensiv în lumea în care viețuiește, dar mai ales redimensionând hotarele propriilor percepții asupra eului ca măsură a trăirii lăuntrice. Rigoarea unei gândiri bine structurate, exercițiul zilnic al scrisului, dar și atenta observare a spațiului literar au făcut ca Gellu Dorian să fie și un critic avizat, cu un dezvoltat simț al cuvântului.
"Tragedia prin care trece poporul român acum este mai gravă decât cea provocată de un război"
- "Abia de aici încolo întrebarea iese din sine,/ se rostogoleşte până-n cuvântul adevărat", scrieţi în poemul "Singur în faţa lui Dumnezeu" (2001), un poem pe care Nicolae Manolescu avea să îl considere drept o "confesiune autobiografică şi profesiune de credinţă literară". Abia de aici, din marginea celor 65 de ani pe care, iată, îi legaţi în 13 octombrie, "pot privi ce se întâmplă în urmă" (versurile de final ale aceluiaşi poem). Domnule Gellu Dorian, vă propun să începem această (con)vorbire răsfoind cartea (încă nescrisă) care începe cu întoarcerea tatei din lagărul sovietic (se întâmpla cu patru ani înainte de a vă naşte, ca cel de-al treilea copil al lui Dumitru şi al Mariei). Ce a însemnat acest fapt în destinul familiei dvs.?
- Familia mea, una din acele familii de oameni care şi-au legat soarta de un anume loc în care s-au trezit la viaţă, din rădăcini ce pot fi controlate până undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea, îl avea în centru pe tata, călit la majorat în gerurile reci ale bolşevismului, fiind luat prizonier la vârsta de optsprezece ani, pe când se pregătea să treacă munţii cu alţi flăcăi de prin împrejurimi, care nu doreau să intre sub talpa cizmelor de la Răsărit ce le ameninţau viitorul, unde a stat aproape cinci ani, dar şi pe mama, mai mică decât el cu doi ani, care l-a aşteptat până s-a întors din lagărul sovietic, aspru la chip şi maturizat.
Tata, probabil din teamă, dar şi dintr-o lehamite absolută, nu mi-a povestit mai nimic din cele ce i s-au întâmplat în acele locuri prin care a fost deportat şi pus la muncă silnică, mai întâi în lagărele de preluare de la Cricova, de la marginea Chişinăului recent adjudecat de bolşevici, de unde a dislocat piatră, lăsând în urmă galeriile în care se află acum pivniţele celebrei podgorii, piatră folosită la înălţarea cvartalelor bolşevice de la Moscova, şi până în catacombele Kievului, de unde afla că sunt sărbătorile Paştelui, de exemplu, doar când vedea coji de ouă roşii curgând pe canalele insalubre ale capitalei ucrainene, stând acolo luni la rând fără a vedea lumina soarelui. Uneori era plimbat în maşini blindate zile şi săptămâni în şir pe tot felul de drumuri, iarna, în geruri groaznice, făcându-l să creadă că va ajunge în Siberia, unde spera că-l va întâlni pe tatăl lui, bunicul meu, primar liberal al Coşulii la acea vreme de război, care, în fapt, murise la Cotul Donului, dispărând într-un mormânt comun, aşa cum au făcut bolşevicii cu mai toţi cei căzuţi din armatele adverse, nu ca noi, românii, care le-am aşezat cimitire ale eroilor peste tot pe pământul patriei noastre de care ei şi-au bătut joc. Dar tatei i-a fost frică să ne povestească nouă, copiilor lui, cele ce i s-au întâmplat în cei aproape cinci ani de prizonierat, în schimb i-a povestit mamei, care, la rândul ei, ne-a povestit mult mai târziu, când frica dispăruse, iar tata nu mai era, murind la vârsta de doar cincizeci şi cinci de ani din cauza celor suferite în anii tinereţii.
Cum să nu-i urăsc pe bolşevici, fie ei de pur-sânge rus sau iudeu?! Noi am fost o familie numeroasă, dacă ar fi să iau în calcul doar fraţii şi surorile mamei, fraţii şi surorile tatei, verii, nepoţii. Din familia mea, cea a părinţilor mei, am mai rămas trei copii, eu, un frate şi o soră. Fratele mai mic a murit de tânăr. Ceilalţi s-au dus cu toţii. Un destin de familie normal, fără contorsionări dramatice, dar umbrit de o epocă în care nu am putut să facem mai mult decât ceea ce era voie. Eu, ca un bun urmaş al familiei mele, mi-am făcut şi eu o familie la rându-mi, în care am convieţuit aproape treizeci de ani. Dar ca urmare a schismelor produse în societatea noastră de azi, prin emigrările continue din cauza condiţiilor proaste de trai de aici, şi copiii mei sunt departe, şi fosta soţie de asemenea. A-ţi reface într-o astfel de situaţie o familie este greu. Tragedia prin care trece poporul român acum este mai gravă decât cea provocată de un război. Noi, pe timp de pace, suntem după Siria, care se află în război, al doilea popor din lume care oferim masă emigrantă de care guvernele României şi-au bătut joc, aşa cum s-a văzut şi pe 10 august, când emigranţii întorşi acasă au fost umiliţi de forţele guvernului Dăncilă-Dragnea. Trist. Asta s-a întâmplat şi cu familia mea. Duc greutatea asta pe umeri. O voi deşerta într-un roman, la care mă tot gândesc şi într-o bună zi îl voi scrie.
- În urmă cu 46 de ani, sub girul lui Lucian Valea, debutaţi în ziarul „Clopotul”. În acelaşi an - 1972 - Geo Dumitrescu valida - cu rigoarea cunoscută - un poem în prestigioasa revistă "România literară", pe care o asumaţi atunci cu numele George Dor. Îi cunoaşteţi, în culcuşul acelei vârste de 19 ani, pe Laurenţiu Ulici, pe Dumitru Ţiganiuc, pe Constantin Dracsin. Peste ani aveaţi să susţineţi în "Convorbiri literare" o rubrică dedicată cărţilor debutanţilor (într-un timp chiar rostuită în Plus şi Minus). Cum vedeţi debutul în literatură astăzi, raportat la anii 70-80?
- Într-adevăr, după o corespondenţă la diverse ziare şi reviste din ţară, am debutat cu două poezii în ziarul „Clopotul”, care, pe atunci avea la fiecare final de săptămână două pagini, format mare, literar-artistice. Girul mi l-a dat Lucian Valea, iar Nicolae Cântec, redactorul-şef al ziarului, a legitimat, cum se spune, publicarea. Era de Schimbarea la faţă, pe 6 august 1972. Am semnat cu pseudonimul Gellu Coşula, cu care am semnat şi alte informaţii în ziar, devenind corespondent al acestuia. A fost prima mea bucurie literară confirmată în literă tipărită. Apoi a venit şi validarea, care a contat mult mai mult, în „România literară”, primind girul lui Geo Dumitrescu. Nu se debuta deloc uşor. Editura Eminescu a deschis seria debuturilor editoriale şi am participat cu un manuscris, intrând în 1974 în prima antologie a editurii consacrată debutanţilor. Părea a fi un semn bun.
Apoi, în 1981, am intrat în antologia Editurii Albatros cu o secţiune importantă a cărţii Esopia, pe care o consider debutul meu editorial, chiar dacă în 1979 am publicat placheta Liniştea neliniştii, în caseta cu 20 de scriitori botoşăneni editată de Casa Creaţiei Botoşani. Acela a fost un adevărat eveniment editorial în ceea ce a însemnat promovarea mişcării literare de la Botoşani, care gravita în jurul Cenaclului „Mihai Eminescu”, coordonat de Lucian Valea. Confirmările veneau una după alta, dar nu prea multe, că aşa erau timpurile. Tot în acea perioadă, pe la începutul anilor ’70, l-am cunoscut pe Laurenţiu Ulici, care în 1975 îmi acorda încrederea lui la cel mai important concurs de atunci, „Nicolae Labiş” de la Suceava, care se afla la ediţia a VIII-a, iar acum a ajuns la ediţia jubiliară, 50! Dar şi pe Dumitru Ţiganiuc, şi pe Constantin Dracsin, de care m-am legat sufleteşte, fiindu-i cu trecerea anilor cel care i-a dactilografiat întreaga operă poetică, jurnalul, însoţindu-l în diverse oraşe din ţară. Şi asta ca să-i amintesc doar pe cei pe care i-ai invocat ca făcând parte din „culcuşul acelei vârste de 19 ani”. Peste timp, luând modelul lui Laurenţiu Ulici, care a susţinut ani buni rubrica Prima verba în „România literară”, am început să scriu şi eu despre cărţile debutanţilor, la rubrica Debuturi din „Convorbiri literare”, care rubrică, iată, a împlinit în ianuarie anul acesta douăzeci şi trei de ani, articole care s-au adunat deja în două cărţi cu titlul Cititorul de poezie.
Debutul editorial, indiferent în ce gen, poezie, proză, teatru, eseu, astăzi se poate produce fără nicio emoţie şi, deci, fără a crea mari valuri, faţă de cum erau pe acea vreme, mult mai dificil de a convinge un juriu, de a convinge o editură. Modalităţile sunt multiple, indulgenţele extrem de mari, vârstele diferind, de la cele mai fragede la cele mai înaintate. Totuşi, cele care contează în evoluţia unui poet, ca să ne referim doar la acest gen accesibil şi agresat din ce în ce mai mult pe diverse căi, mai ales virtuale, sunt cele pe care le girează doar unele edituri ai căror redactori se conduc după criteriile de valoare şi estetice acceptate şi confirmate în timp. În rest, Dumnezeu cu mila. Sute şi sute de cărţi ale debutanţilor trec în uitare şi sunt „bucurii” de moment pentru familiile celor cărora pasămite muza le-a dat ghes.
"A fost greu doar atunci când mi s-au pus piedici – şi mi s-au pus suficiente –, dar pe care le-am depăşit"
- Cum trecea, în 1981, luna pe la Ipoteşti, domnule Gellu Dorian? Cum au ajuns fragmente din reportajul publicat în revista "Flacăra" să fie citite la Europa Liberă şi, de fapt, care este povestea care avea să tulbure într-un fel sau altul spaţiul eminescian?
- Luna pe atunci, ca de fapt şi acum, trecea tristă pe cerul Ipoteştilor, aşa cum am văzut-o în acea vară a anului 1981, când am stat acolo o zi-lumină, urmând apoi şi altele, în acel spaţiu rămas oarecum de izbelişte de la plecarea din 1979 de acolo a unei poete care n-a lăsat prea multe urme, dar invocă perioada ei de custodie de acolo ca fiind cea mai importantă. O fi fost pentru ea, dar pentru acel spaţiu nu! Atunci am fost curios ce ştiu localnicii, primii ghizi ai unui astfel de loc, despre Eminescu, despre opera lui. Erau cu totul şi cu totul în afară. Dar nu numai ei, ci şi cei care păstoreau administrativ-propagandistic comuna care purta numele poetului, aşa cum se numeşte şi acum. Ba mai mult, casa era lăsată pe mâna unei femei de serviciu, care o făcea pe ghidul, confundând „scrinul” cu „sicriul”. Şi aşa mai departe. Am realizat un reportaj, care a fost publicat în revista „Flacăra”. Tărăboiul a fost mare. Mai ales că fragmente din reportaj au fost citite la „Europa liberă”. Lucram la Biblioteca Judeţeană. Nu am fost dat afară, deşi presiuni s-au făcut.
Ba mai mult, în 1981, am coordonat acolo revista „Amfitrion”, cinci numere, precursoarea revistei „Caiete botoşănene” şi, evident, a actualei reviste „Hyperion”, cea mai longevivă revistă de cultură din istoria presei culturale botoşănene, aflată acum în dificultate. Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, fiind, deci, o instituţie de cultură de importanţă naţională, dar asta pentru unii nu contează. Nu ştiu cum se face că acel loc, de când îl ştiu, de pe la începutul anilor ’70, n-a avut noroc de oameni care să-l iubească şi să-l respecte cu adevărat, de parcă un blestem a atârnat mereu peste el, peste memoria Eminoviceştilor, familie încercată de cele mai multe ori, cu sinucideri şi morţi timpurii ale copiilor, cu procese care au măcinat sănătatea stâlpului familiei, Gheorghe Eminovici, cu moştenitori lacomi şi indiferenţi, cu soldaţi sovietici care au tras cu mitraliera în zidurile casei poetului, cu angajaţi care nu au înţeles şi nu înţeleg menirea acelui spaţiu în cultura română. Totuşi, dintre toţi cei care s-au ocupat acolo cu aplecare şi pricepere în eminescologie a fost Valentin Coşereanu, care, din acel an cu „lună tristă pe cerul Ipoteştilor”, 1981, şi până la plecarea sa de acolo, în 2010 pare-mi-se, a făcut tot ce se vede acolo, acel spaţiu de interes naţional, ţinut acum în limita provincială de interes local. Neatenţia lui Valentin Coşereanu şi ochiul politic care a stricat tot ce era durabil în ţara asta l-au îndepărtat de spaţiul ipoteştean căruia i-a fost predestinat, continuându-şi pe cont propriu şi cu sprijinul Academiei Române cercetările eminescologice pentru care s-a născut.
- Se rotunjesc, iată, 35 de ani de la primul număr al revistei „Caiete botoşănene”. Un an mai devreme - 1982 -se înfiinţa la Botoşani Cenaclul Uniunii Scriitorilor, unde aţi fost membru fondator. Este anul în care are loc şi prima ediţie a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, când aţi şi câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru grupajul de poeme "Încercare asupra Poesiei". Din marginea celor 65 de ani, cum priviţi astăzi înapoia vremii? Pentru că, iată, în 2018 sunteţi redactor-şef al revistei „Hyperion”, conduceţi Cenaclul Uniunii Scriitorilor din România şi aţi coordonat ani şi ani Concursul „Porni Luceafărul…”, o competiţie care a presărat în literatură nume ce au confirmat prin valoare şi forţă nu doar poetică, ci şi critică. A fost un drum greu, a fost o cale pe care aţi mai porni încă o dată?
- Da, mai întâi a luat fiinţă la Botoşani al doilea cenaclu din ţară al Uniunii Scriitorilor din România, după cel de la Suceava, în 1982. Preşedinte al U.S.R. era Dumitru Radu Popescu. Cum U.S.R.-ul intrase în atenţia directă a lui Nicolae Ceauşescu, care a interzis să mai fie primiţi noi membri în Uniune, D.R.P.-ul a luat această iniţiativă, care, şi ea la rîndul ei, a fost stopată, pentru că alte cenacluri ale U.S.R. în ţară nu au mai luat fiinţă. După Colocviul Naţional de Poezie de la Iaşi, din toamna lui 1978, poeţii, scriitorii în general, au reintrat în atenţia agresivă a securităţii, au devenit duşmani ai poporului. Aşa că nu trebuiau să se mai manifeste public. Apoi, la Botoşani, revistei „Amfitrion”, care apărea la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”, mascată sub titulatura de buletin informativ, i-a fost stopată apariţia, continuată din ianuarie 1983 cu editarea revistei „Caiete botoşănene”, în patru pagini, în corpul revistei „Ateneu” din Bacău. Aşa au apărut 84 de numere, până în decembrie 1989, când a devenit revista „Hyperion – caiete botoşănene”, editată şi difuzată de la Botoşani. De atunci coordonez apariţia ei, cu diverse forme de sprijin, de la donaţii şi sponsorizări şi proiecte finanţate de Ministerul Culturii şi Centrul Creaţiei Populare Botoşani, având din 1997 ca editor Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene”, până la finanţări parţiale acordate de Consiliul Judeţean Botoşani, din 2009, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, care în ultimul an a redus drastic finanţarea revistei, ceea ce pune în dificultate apariţia ei. Dar nu mor caii când vor câinii. Iar cât priveşte concursul de poezie amintit, din cele XXXVII de ediţii câte are până în prezent, XXVII le-am organizat eu, ca salariat al centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani. Au fost prezente la Botoşani, prin acest concurs, cele mai importante edituri şi reviste de cultură din România, au debutat peste 600 de tineri poeţi, unii confirmând, alţii fiind pe parcurs să confirme sau poate chiar au renunţat, cine ştie. Este greu să urmăreşti evoluţia lor într-un spaţiu în care difuzarea revistelor şi a cărţilor de poezie este ca şi inexistentă. Da, a fost greu doar atunci când mi s-au pus piedici – şi mi s-au pus suficiente –, dar pe care le-am depăşit, impunând un proiect coerent de nivel naţional. Dacă ar fi să fie să reiau totul, aş face-o şi, evident, în cunoştinţă de cauză, aş mai schimba câte ceva, aş şti să mă lipsesc de inşii fără caracter, de mentalităţile de căruţaşi pe care, din păcate, le-am oploşit ani în şir în preajma acestui important proiect cultural, ca de altfel şi a altora de care s-au lipit pentru a-şi vedea sacii în căruţă.
- "În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu care prin om trebuie să devină creaţie", spune un părinte al ortodoxismului românesc. Vă amintiţi dacă a existat un moment anume în care aţi privit Poezia ca pe o "intenţie a lui Dumnezeu", ca pe un talant de care sunteţi responsabil şi, mai ales, dator a-l înmulţi?
- Totdeauna am privit actul de creaţie ca pe o „intenţie a lui Dumnezeu”. Dacă nu conştientizezi acest lucru, fără a fi habotnic, bigot, cum nici lui Dumnezeu nu-i place atunci când îşi priveşte chipul schimonosit pe feţe mult prea fals smerite, cu spoiala sub care El vede adevărul, înseamnă că Dumnezeu nu ţi-a încredinţat acel talant, ci ai încercat să i-L furi şi atunci nu reuşeşti să faci nimic din ceea ce crezi că poţi face aşa cum alţii fac cu atâta har. Dar Dumnezeu nici nu te trezeşte la realitate, ci îţi fură şi El minţile şi te pierde. Asta este soarta celor fără talent, a veleitarilor, foarte mulţi din păcate la număr, care îşi omoară timpul pe care Dumnezeu li l-a dat pentru alte treburi pe care nu le fac. Păţesc cu toţii ca Oblomov, într-o risipă de timp fără noimă, într-o harababură a vieţii pentru care vor da socoteală, aşa cum a dat, chiar în timpul vieţii sale, celebrul personaj K al lui Kafka. Şi viaţa, în astfel de situaţii bate literatura! Eu nu aş fi continuat dacă nu mi s-ar fi confirmat că relaţia mea cu Dumnezeu, din acest punct de vedere, este una reală, firească. Am urmat actul creaţiei cu o mereu nemulţumire de sine, de cele ce realizam, căutând nu să mă întrec cu alţi scriitori, ci cu mine însumi, să mă depăşesc, să văd în ce măsură Dumnezeu poate fi mulţumit de felul în care îi înmulţesc talantul pe care mi l-a oferit. O fac şi de aici înainte. Mai am încă multe lucruri de realizat, altele de adus în starea în care, cântărite de timp, să poată trece pe mai departe. Nu ştii niciodată când eşti cel împlinit, ci doar când eşti nemulţumit şi atunci ai datoria să te depăşeşti, să intri în rândul celora cărora timpul le dă o şansă. Cred în această şansă, deşi, aşa cum arată lumea de azi, cum sunt uitaţi unii dintre marii noştri poeţi, cum de memoria celui mai mare poet român îşi bat unii joc, am îndoieli că spre mine se vor îndrepta ochii celor de peste sute de ani.
"Statutul scriitorului român este făcut ferfeniţă şi din cauza scriitorilor de proastă calitate"
- Într-un iureş al grăbitelor entuziasme, într-o vreme în care reţelele de socializare impun false valori, mai are putere un critic literar să urce pe raft cărţile cu adevărat importante ale timpului său?
- Nu, din păcate nu mai are cum, mai ales, că timp poate ar avea, dacă ar intra în posesia tuturor cărţilor care merită să trăiască. Cât de multe ar fi acestea, o scurtă privire asupra lor l-ar putea face pe un critic adevărat să aleagă pe cele care merită atenţia lui. Cei care iau de pe reţelele de socializare, în general, nu sunt profesioniştii, ci cei, aşa cum spui, grăbiţii, entuziaştii din nimic şi autoadmirativii.
- În urmă cu cinci secole, Hieronymus Bosch picta o lucrare numită "Purtarea crucii". Artistul dă chip grotescului, violenţei, urii, în care imaginea îndurerată a lui Iisus contrastează cu chipurile schimonosite ale celor care îl conduc pe ultimul drum. În anii comunismului, un artist de talia lui Hieronymus Bosch ar fi epuizat toate stările degradării şi decăderii umane.
Dacă ar fi să alegeţi pentru vremurile de azi o operă de artă (tablou, carte, personaj etc.), care credeţi că ar ilustra cel mai bine societatea/spectacolul în care trăim?
- Încă nu există în literatura, arta plastică, dramaturgia românească de azi, dacă doar la ele ne referim aici, o realizare artistică care să merite o astfel de menţionare, să reprezinte cu adevărat ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme în România. Mai toate realizările din artă (literatură, plastică, dramaturgie etc.) se topesc repede într-o uitare grăbită, care, din păcate, nu mai revine la memoria care are puterea de a sintetiza şi de a reflecta asupra a ceea ce dă oglinda unei epoci, aşa cum să spunem la noi au fost pentru epoca sa, cu alonje până la noi, Caragiale în teatru mai ales şi Eminescu în ceea ce a însemnat publicistica sa şi mare parte din poezie. Sunt realizări artistice parţiale care pot fi menţionate emblematic, dar ceva care să merite o astfel de faimă, totală, din păcate, încă nu avem. Şi asta nu pentru că poporul român nu ar avea geniu, ci pentru că etapele prin care am trecut în ultimul secol şi începutul acestuia în care trăim au fost drastic cernute de minţi diabolice şi, uneori, alogene despre care n-aş dori să mai vorbesc aici.
- Are scriitorul misiunea de a lăsa mărturii ale vremii sale? Este el dator să scrie/descrie o astfel de istorie a timpului – desigur, rămânând în spaţiul literar, al operei mărturisitoare?
- Desigur că o are. Dar la noi scriitorii au avut mai tot timpul doar datorii şi mai puţin avantaje. Când le era mai bine veneau peste ei diverse forme de cenzură, de la cele ideologice la cele economice, de receptare, de apreciere. Disperarea şi deznădejdea l-au caracterizat mai dintotdeauna pe scriitorul român. Este adevărat că din disperare s-a născut de fiecare dată o nouă perspectivă, care iute se închidea într-un orizont strâmt, mic, sufocat de noxele celor care, fiind la putere, au crezut că lor li se datorează totul şi lor trebuie să le cânţi în strună. Cei mai mari scriitori ai noştri, contemporani, trăitori ai timpului prin care am trecut, trecem, au lăsat mărturii de care ar trebui generaţiile următoare să ţină cont. Dar cum să ţină cont de ele când cei mai mulţi dintre cei merituoşi sunt scoşi din manualele şcolare sau, dacă sunt cumva prezenţi, sunt prezentaţi fals, fără a fi atractivi. Mereu a existat o împotrivire, o selecţie după chipul şi asemănarea celor care, vremelnic, s-au aflat la împărţirea gloriilor. Mai mult decât acum, se pare, n-a existat o evidenţă mai clară a duşmănirii scriitorului român de către românii lui. Statutul scriitorului român este făcut ferfeniţă şi din cauza scriitorilor de proastă calitate, care, cu impertinenţă, îşi impun produsele de prost gust, alungând clientul de la tejgheaua altfel generoasă a literaturii române.
- Poezie, roman, critică, teatru, articole de atitudine. Viaţă, răscolire, răbufnire, revenire. Împăcare cu lumea. Scriitorul în Cetate. Cum se re/găseşte Gellu Dorian în volbura lumii?
- Şifonat, dar nu obosit, nu deznădăjduit, chiar dacă dezamăgirile, fie ele şi locale, dar evidente şi de nedorit, mi-au făcut în aceşti ani viaţa nu prea frumoasă. Pentru un scriitor adevărat riscul cel mai mare este să-şi asume să trăiască într-un oraş de provincie, fie şi ca Botoşanii, care se laudă cu o tradiţie culturală şi un fond solid al patrimoniului cultural din toate punctele de vedere. Asta nu atârnă, dacă are talent, asupra operei sale, ci asupra vieţii sale, mai ales în ceea ce priveşte receptarea, prezenţa în gura lumii bune, în ochii celor care contează şi te fac să contezi şi tu. Aici prejudecăţile primează, aşezarea la colţ, umilirea, acceptarea nonvalorii în locul valorii. De aceea m-am zbătut să realizez aici, la Botoşani, două instituţii de prestanţă naţională – revista de cultură „Hyperion” şi Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, singurele care atrag cu adevărat atenţia întregii ţări. Şi tocmai acestea două sunt cel mai prost finanţate, cel mai puţin sprijinite, mereu în gura cârcotaşilor, care tot timpul au făcut un rău bine şi un bine rău, vorba cuiva.
”Nu am lăsat prea mult pentru după pensie!”
- Premiul Naţional de Poezie – Opera Omnia, de la Mihai Ursachi la Aurel Pantea. Un premiu devenit instituţie culturală, probabil unică în spaţiul nord-moldav în ultimii 50 de ani. Cum vedeţi viitorul acestui important premiu, fără să evităm, desigur, vârtejurile mediatice pornite în ultimii ani?
- Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia şi-a găsit de la început înţelegere. Pe atunci, în 1991, nu exista Consiliul Local, ci doar Primăria cu un primar în frunte, care a putut lua decizia imediat, fiind încântat de o astfel de perspectivă. El se numea Corneliu Vicenţiu Daniliuc. Apoi, lui Laurenţiu Ulici i-a plăcut ideea, regulamentul şi mai ales cum au decurs nominalizările şi timp de zece ani de zile a fost prezent la Botoşani în calitate de preşedinte al juriului. În anul morţii sale mi-a sugerat să transformăm premiul într-o instituţie naţională adevărată, cu statut, cu personal care să se ocupe de permanentizarea lui. De atunci mă tot zbat cu acest proiect şi nu reuşesc decât să menţin premiul de la an la an, cu importanţa deja consacrată. De-a lungul celor XXVII de ediţii au fost doar mici împotriviri şi încercări de-a prelua premiul de unii indivizi. N-au reuşit. Situaţia creată anul acesta, în ianuarie, dintr-o regretabilă greşeală, a reaprins iarăşi dorinţele unora în această privinţă. Premiul este mult prea important şi mult prea în atenţia întregii ţări ca să poată fi confiscat de inşi care n-ar şti ce să facă cu el. Sper să fie totul bine şi să-l putem duce mai departe. Actuala conducere a Primăriei Botoşani este deschisă spre o bună colaborare. Premiul nu numai în partea nord-moldavă este unic, ci în toată ţara, chiar dacă pe ici şi colo au apărut şi alte „premii naţionale” purtând blazonul unor mari poeţi ai ţării. O astfel de instituţie nu trebuie să aibă paralelisme, trebuie să fie unică, să poată conta cu adevărat în şirul marilor premii naţionale din lume. Iar cât priveşte „vârtejurile mediatice” ele au fost şi nu vor lipsi niciodată. Important este ca presa să ştie să aleagă ce merită şi ce nu merită să bage în vârtelniţă.
- După aceste decenii de activitate există vreun proiect, o poveste, o intenţie pe care nu aţi apucat să o înfăptuiţi? Ce s-ar mai fi putut face şi s-a pierdut într-un context istoric, administativ, cultural etc.? Proiecte de viitor?
- Suma unei vieţi este formată din împliniri şi eşecuri. De regulă eşecurile sunt mai numeroase. Diferenţa dintre eşecuri şi împliniri reprezintă ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut. Sunt multe neîmpliniri, desigur, în viaţa mea. Nu am de gând să le enumăr aici sau să îmi aduc aminte prea des de ele de aici înainte. Nu sunt masochist! Dar dacă e să regret ceva este faptul că nu am reuşit să-mi ţin familia mea, copiii în mod special, aproape. Deşi eforturile mele, până la un punct, au fost foarte mari din acest punct de vedere. Dar cine ştie, sângele apă nu se face. O astfel de durere este greu de oblojit cu refugiul în cărţi, în amintiri, stând aproape de un om care mă iubeşte şi mai ales respectă ceea ce fac... Asta în ceea ce înseamnă viaţa pe care mereu am încercat, încerc să mi-o refac. Am câţiva buni prieteni pe care nu doresc să-i pierd. Cei care s-au îndepărtat au făcut-o că aşa au vrut ei, nu că aşa aş fi vrut eu! În ce priveşte viaţa mea de scriitor, aici lucrurile stau un pic altfel. Nu am lăsat prea mult pentru „după pensie”, cum fac de regulă unii dintre scriitorii care au invocat absenţa de pe piaţă din cauza unor prea multe alte activităţi care le-au răpit timpul. Ce nu am împlinit încă, sper să pot împlini de aici înainte. În curând îmi vor apărea un nou roman şi o nouă carte de poezie. La aceasta din urmă am lucrat aproximativ zece ani. Am în lucru un alt roman şi gândesc la alte proiecte romaneşti, pe care sper să le duc la bun sfârşit. Mă gândesc la o a treia carte de teatru. Mă voi ocupa de reeditarea poeziei şi prozei. Îmi voi reface jurnalul, în bună parte pierdut. Voi aduna scrisorile neexpediate copiilor mei în toţi aceşti ani de schismă familială. Voi citi, voi scrie. Asta, ca să răspund în mare despre proiectele mele. Dar când îţi faci astfel de planuri de viitor, Dumnezeu se uită cu milă la tine şi râde. Dar sper să mă mai lase aici, în această lume, pentru a-i înmulţi talantul pe care mi L-a dat. Dacă e să mai regret ceva este faptul că nu am reuşit să impun, încă, aşa cum trebuie, instituţia Premiului Naţional de Poezie, consacrată menţinerii memoriei poetului Mihai Eminescu şi punerii în valoare a celor mai buni poeţi români contemporani, pentru Opera Omnia, dar şi pentru Opus Primum. Regret, în acest context, că nu a existat niciodată de când este acest premiu un interes constant, valoric, susţinut de devotament din partea celor care sunt plătiţi cu bani mulţi să o facă, iar eforturile mele, din acest punct de vedere, au fost desconsiderate, discreditate programat, cu premeditare de inşi aflaţi vremelnic la cozonacul pe care şi-l doresc veşnic.
(Interviu publicat în Convorbiri Literare, oct. 2018)
VICTOR TEIȘANU: "Mulțumesc Poeziei, care m-a primit în casa ei aureolată de miresmele veșniciei, ca pe cel mai nevrednic dintre fii!"
Victor Teişanu s-a născut pe 15 septembrie 1950, la Darabani, oraş în care a urmat clasele primare, gimnaziale şi liceale. În anul 1969 este admis la Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. După absolvirea facultăţii activează, o scurtă perioadă, ca profesor la Şcoala Hudeşti (1973-1976). A fost redactor la ziarul Clopotul (1970-1971), iar din 1976 a activat la Biblioteca Orăşenească Darabani, instituţie al cărei director a fost. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Un solitar al Nordului, un poet pentru care absenţa din preţioasele ierarhii literare nu produce dezechilibre sau uscăciuni interioare. Fără să îşi aroge vreun loc în confortabilele, dar trecătoare, generaţii literare, Victor Teişanu este dintre poeţii care privesc notorietatea nu ca pe o confirmare a valorii, ci mai degrabă o (auto)expunere cu orice preţ şi ceremonios regizată în spaţiul comercial al literaturii cotidiene. Or Victor Teişanu pare să rămână, cu de la sine voie, într-o zonă a orgolioasei smerenii poetice, dar şi a scepticismului şi a inadecvării la permutările literare de tot soiul. De ani buni îşi consumă propriile poeme într-o discreţie tandră, de tonalitate romantică, dar de largă perspectivă lirică şi o forţă interioară ce dezvăluie continua voluptate a cunoaşterii de sine.
Poezia lui Victor Teişanu este şi reverenţioasă, străbătută pe alocuri de gravităţi filosofice, cultivând uneori o solemnitate cu accente moralizatoare, dar o solemnitate lipsită de capcanele lingvistice ale poeziei moderne. Fără ostentaţii lirice, ocolind obsesiile poeziei contemporane, dar insistând pe neliniştile fiinţei poetice, Victor Teişanu oferă totuşi un limbaj artistic modern, cultivând o expresie net diferenţiată de stilul clasic, tradiţional şi opus convenţiilor estetice atât de prezente în noianul de poezie ivit în ultimele decenii.
"Izolarea Darabaniului de restul țării s-a transmis și în construcția mea sufletească"
-În momentul în care deschidem acest exercițiu al interogațiilor încă se mai simt vibrațiile Zilelor Nordului, o manifestare de excepție organizată de Ștefan și Alex Teișanu, cei doi băieți strașnici ai dvs., organizatorii și fondatorii Asociației Nord. Ca tată, ați stârnit multă admirație în zilele din urmă, dar dacă ar fi să privim îndărăt, al cui fiu sunteți dvs., domnule Victor Teișanu?
-Sunt fiul unor țărani (plecați între timp la Domnul) ale căror rădăcini istorice, descoperite după o grăbită investigare, pornesc de la mijlocul veacului 19. Un precursor, de asemeni plugar, a fost împroprietărit conform reformei lui Cuza Vodă. Bunicul dinspre tată, liberal, a trecut prin proba de foc a Mărășeștiului. Tata s-a "compromis" luptând, în al doilea mare război, pe frontul estic împotriva rușilor și fiind, cum rezultă din carnetul de veteran, câțiva ani prizonier în lagărele bolșevice. Apoi dosarul său a suferit și pentru că nu s-a întors contra nemților, cu celebrele divizii prosovietice moșite la Moscova. Dar și din cauza rezistenței la cumplitele presiuni din deceniul 6 al precedentului secol pentru înfăptuirea colectivizării în nordul moldav. Când instinctul de proprietar, sinonim atunci la sate cu libertatea, a fost brutal nimicit, urmările în acele comunități fiind încă vizibile. În ce mă privește, probabil pe filieră atavică, palpit și acum, pe câmp, la foșnetul lanului de grâu sau de porumb, iar resurse de empatie, îngropate adânc, se redeșteaptă ori de câte ori întâlnesc (tot mai rar însă !) țărani păstrând parcă pe chip pecetea satului de altădată.
-Vorbiți-ne despre fiul Victor și despre copilăria din anii 50, într-un Darabani care încă nu devenise oraș.
-Copilăria mi-a fost, fără îndoială, marcată de atmosfera acelor evenimente, repercutate și în calitatea condițiilor de trai ale familiei. Pe urmă a contat mult și factorul topografic. Izolarea Darabaniului de restul (și mai ales centrul) țării s-a transmis, prin conducte misterioase, generatoare de involuntare solitudini, și în construcția mea sufletească. Amprenta de contemplativ, ca și teama de necunoscut, dar cu gândul totuși la măreția și strălucirea lumii dezlănțuite, în izbitor contrast cu muțenia și starea de eternă așteptare care mă înconjurau, au produs până la urmă ceea ce sunt și astăzi.
Ca deținător de pământ, tata făcea parte din categoria țăranilor mijlocași. Nu era deci bogat, însă, chivernisându-se atent, reușea să ne asigure condiții de minimală decență. Ceva foarte prețios ne oferea totuși din belșug, comparativ cu alte familii din aceeași zonă socială. Și anume, interesul pentru cărți. Litera tipărită și imaginea imprimată pe hârtie m-au fascinat încă din anii premergători școlarității. Cu Ticu, fratele meu mai mare, m-am întrecut pe-atunci într-un fel de concurs literar. Ținta era cine memorează integral, primul, textul poemului Peneș Curcanul. Tata oferea învingătorului, drept trofeu, 3 lei. El ne impresiona recitându-ne, tot din Alecsandri, Tătarul. Mai aflam câte ceva despre Coșbuc și Sadoveanu, iar despre Eliade Rădulescu tata, pe post de cunoscător, ne spunea că fusese avid de glorie și că și-a trădat camarazii (nu ne-a lămurit în ce mod). Drept pentru care, în spirit vindicativ, ceva mai târziu, i-am sluțit pașoptistului cu violență portretul dintr-un manual de școală. Fratele mai mic, Octav, a preferat aceeași cale sinuoasă a cărții, devenind profesor de istorie.
Cât despre mama, m-aș considera și eu îndreptățit, ca atâția alții, să afirm că era o sfântă, pătimind pentru noi într-un veșnic martiraj. Dar prefer să spun că învățase scrisul și cititul la „adulți”. Știa câteva poezii cu tentă moral-pedagogică și două-trei basme așijderea, toate rostite patetic, ținându-ne extrem de atenți și stimulându-ne nesfârșite izvoare lacrimale. În casă predomina încă vechea civilizație a lemnului, cu laițe, ciubere, donițe, cofe, solnicioare și linguri din carne de arbori. Îmi amintesc bine de solemnitatea unui moment reformator în familie : trecerea de la lingura de lemn la cea metalică, neurmată însă, imediat, și de înlocuirea arhaicei străchini cu farfuria. Așa că impactul modernizării și înrobirea față de tehnologii, care au urmat, nu puteau decât să producă incomensurabile traume, cele mai multe imposibil de vindecat. E o suferință care durează, avându-și obârșia în dualitatea dramatică a fdiinței, scindată între atașarea nativă de valori ancestrale și nevoia presantă de racordare la mereu schimbătorul cotidian. Totul semănând cu o interminabilă inițiere care, pe măsură ce se consumă, te adâncește în nesiguranță și anxietate.
"Lucian Valea a fost un luptător, chiar dacă îmbrăcat în fragila armură a trubadurului"
-Lucian Valea a fost “profesorul profesorilor din Darabani, profesorul lumii din Darabani”, după cum îl numeați într-o prezentare susținută, în 2016, la inaugurarea Expoziției permanente "Lucian Valea", din cadrul Muzeului Nordului. “În Darabani pot spune că m-am reîntâlnit cu mine însumi după o peregrinare fără sorţi de izbândă”, avea să mărturisească poetul însuși într-un interviu pe care, la sfârșitul anilor 70, îl acorda fostului său elev. Cum l-ați perceput pe Lucian Valea în acea perioadă, de la prima apariție la ora de română și până la interviul pe care avea să vi-l acorde?
-În lipsa oricăror alte repere din domeniu, Lucian Valea a întruchipat pentru mine, chiar de la început, modelul absolut de scriitor. Distincția lui nu era doar rezultatul trăsăturilor fizionomice. Omul, coborât parcă din Olimpul zeilor, se impunea rapid și firesc atenției generale mai întâi prin cultura sa literară, valorificată glorios în mai toate împrejurările publice. Discursul era întotdeauna debordant și cuceritor, hipnotizându-i pe cei din generația mea, dar făcându-i captivi și pe auditorii maturi, indiferent de lungimea expozeului. Se vedea clar că este vorba de spontaneitate și vervă funciară, aparent neconformă cu statutul său de ardelean. La fel de nestăvilit se arăta Profesorul și în multele lui întâlniri individuale. Aici era evidentă experiența sa îndelungată dobândită în preajma unor titani ai culturii noastre (Călinescu,Blaga etc.), mulți dintre ei universitari cu ștaif, dar și exercițiul benefic al cafenelei și diverselor reuniuni publice, cu participare selectă, la modă în anii săi interbelici, de formare intelectuală. De obicei, partenerul de „dialog”, redus la tăcere din prima clipă și țintuit parcă în muțenie totală, urmărea disciplinat incursiunile oratorului, tot mai tumultuoase către miezul subiectului și pe lângă acesta, semănând cu o cavalcadă al cărei sfârșit devenea imposibil de prevăzut. Memorabile au rămas și prestațiile sale la catedră.
-Cum era Profesorul față în față cu elevii săi?
-Intra în clasă așteptat de noi într-o liniște aproape evlavioasă, purtând cu sine o geantă (uneori mapă) burdușită cu cărți. Le scotea meticulos, una câte una, așezându-le la vedere pe catedră. Era material bibliografic despre scriitorul de studiat. Când avea nevoie de Istoria... lui Călinescu sau alte „documente” la fel de grele, recurgea de regulă la ajutorul unui elev, ca vehicul. Atunci am văzut pentru prima dată tomul călinescian, care m-a fascinat prin dimensiuni, dar mai cu seamă prin bănuiala că ascunde între coperți comori misterioase, la care visam să am cândva acces. Profesorul aducea adesea și cărți pentru câțiva dintre noi, multe din afara programei școlare (N. Breban, Fănuș Neagu, A.E. Baconski ș.a.), pe care le cumpăram, încropindu-ne biblioteci personale. Când preda, în vâltoarea discursului, cu toții îl percepeam ca pe un uriaș, deși statura sa fizică se situa binișor sub 1,70 m. Iar când constata că suntem insensibili și nereceptivi, arunca asupra tuturor tunete și fulgere, într-o aprigă dezlănțuire, zdrobindu-ne. Avându-l mentor, am reușit în acei ani să scoatem revista de cultură Hyperion, prima publicație școlară tipărită pe meleaguri botoșănene de la instalarea comunismului. O revistă salutată generos, atunci, de presa românească, suscitând ecouri stimulative și de la unele personalități ale vremii. Dar până aici drumul a fost anevoios. Firește, pentru mine cel puțin, bariera cea mai importantă era chiar propria precaritate în meseria scrisului, folosindu-mă încă de unelte neracordate la exigențele timpului. Nu trebuie omisă însă nici „vigilența” cerberilor care supravegheau arena literaturii române.
-Lucian Valea însuși fiind sub o atentă monitorizare...
-Liderul nostru însuși, Lucian Valea, fusese ostracizat și interzis, ba chiar și exilat în nordul țării, din cauza profilului său liric, dar și pentru gesticulația sa publică, încadrată între manifestările „dușmănoase” față de noul regim politic. Pentru poetul ardelean ușile redacțiilor literare și editurile continuau să rămână închise. Cu greu, ca o supremă concesie, a fost lăsat să publice în paginile culturale ale cotidianelor de la Suceava și apoi Botoșani. Semna recenzii și evocări literare, medalioane referitoare la artiști și fapte de cultură sau traduceri din poezia franceză (în special J. Prevert). Sporadic îi apăreau, în aceeași umilă presă județeană, și versuri originale. Acum, după atâția ani, constat că, dincolo de sentimentalismul său consubstanțial, Lucian Valea a fost un luptător, chiar dacă îmbrăcat în fragila armură a trubadurului. Și, privind în urmă, sunt fericit că la Darabani, „acest Tomis cu nisipuri și vânt”, cum a numit el târgul septentrional, s-a regăsit pe sine însuși, făcând publicistică literară și scriind cartea revenirii sale în literatură: volumul de versuri Întoacerea lui Don Quijote.
-"Suntem poeţi, toţi câţi scriem de la Eminescu încoace, numai pe jumătate. Jumătate din poezia noastră o face limba română", spunea excepțional Lucian Valea, în interviul amintit. Îngăduiți, așadar, să mai rămânem nițel în preajma Profesorului, de această dată pentru a-l cinsti vorbind despre ucenicii săi întru poezie. Ucenici printre care, iată, vă numărați și dumneavoastră. Pentru că se cuvine să ne oprim mai mult asupra unui alt fenomen literar al Nordului, și anume Cenaclul literar "Nicolae Labiș". Au fost anii în care au intrat în literatură nume precum Victor Teișanu, Corneliu Popel, Valeriu Imbir, cei din urmă plecați, din păcate, prea devreme dintre noi. Ați simțit, atunci sau mai târziu, că aparțineți unei generații care poartă amprenta Profesorului Valea?
-Lucian Valea a fost și a rămas, în spirit, cu certitudine, un neoromantic, expunându-și patetic eul și propriile scenarii nostalgice. Se simțea mai degrabă solidar cu cerchiștii de la Sibiu, în etapa lor baladescă. N-a respins însă versul liber, dar a turnat în acesta seva unui sentimentalism de care nu s-a dezis niciodată. Vorbea elogios despre Stelaru, Gellu Naum sau Geo Dumitrescu, dar cunoștea în detaliu poezia unor „șaizeciști” precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu ori Ioan Alexandru, cât și pe cea scrisă de Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ileana Mălăncioiu și Virgil Mazilescu, proaspăt iviți pe firmamentul liric. Când se lansa în tirade critice despre aceștia, nu uita să-și pigmenteze comentariul cu citate sau poeme întregi, memorate exact și rostite cu aplomb actoricesc. Era la curent cu tot ce se întâmpla semnificativ în literatura română, cel puțin la vârf, și așa a rămas până la sfârșitul său, contemporan cu explozia „optzeciștilor”.
La cenaclul „Nicolae Labiș” accentul cădea în egală măsură pe scris și pe lecturi intense din lirica românească și străină a secolului 20. Pe lângă francezi, germani și italieni, ne îndopam sistematic cu poezia atât de netrucată care se scria peste Atlantic, de la Whitman și Emily Dickinson, prin E.L. Masters, Robert Frost , Sandburg, Pound și T.S. Eliot, către Frank O Hara și Sylvia Plath, traduși atunci, din fericire, și la noi. Mentorul nu ne dirija spre o direcție anume, ci doar încerca să ne elibereze din chingi considerate, pe drept, anacronice și vetuste. Dar marca acelei sensibilități, aproape dureroase, care la Lucian Valea se explica și biografic, ne-a amprentat și pe noi. Sau cel puțin pe mine, care speram să altoiesc pe trunchiul meu fixat în tradiție mlădițele unui tip de expresie cât de cât insolit. Și astfel, plecând de la rigorile mentorului, niciunul dintre aspiranții literari din Darabani n-a mers pe calea zgomotoasă a insurgenței. În ce mă privește, am crezut, e adevărat, după câtva timp, că mi se potrivește doar haina neomoderniștilor, însă în latura lor gravă, care acceptă starea de criză în fața iraționalității, și nu exuberanța sau vitalismul. Dar atunci, înainte de anii 70 ai trecutului veac, încă experimentam, în funcție de lecturi, incapabil să adopt o singură direcție.
Pot spune că mie nu mi-a fost ușor, fiindcă, spre deosebire de ceilalți, aveam rădăcini până la Bolintineanu. Corneliu Popel, spre exemplu, care venea în literatură după 1965, era sută la sută produsul lui Lucian Valea. Adică fără popasuri în secolul junimiștilor. El și-a fixat antenele direct în terenul desțelenit de Labiș, continuând gravitatea și elanurile voluntariste ale acestuia. Cum spune și Radu Mareș într-o splendidă evocare (Pe cont propriu, Ed .Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp. 259-287), la începuturile sale Corneliu Popel se definea ca „noul Labiș”. Era meticulos și insistent, dar periculos de labil sufletește, așa încât evoluția sa spre o zonă lirică a intimității și evadărilor utopice, cu puține descinderi într-o realitate considerată opresivă, n-a mai surprins pe nimeni. Către o poezie solară, a candorilor și miracolului vegetal, s-a orientat, cu maximă consecvență, Valeriu Imbir. Ca și Popel, Valeriu Imbir ne-a părăsit lăsând în urmă încă multe pagini nescrise. Dar mai trebuie adăugat ceva, care de obicei scapă memorialiștilor. În cenaclul „Nicolae Labiș” venea și Constantin Mădularu, un temerar experimentalist al prozei și poeziei, ulterior așezându-se, din păcate, într-o exagerat de lungă expectativă. Astăzi este autorul a două cărți de versuri, interesante și deloc conformiste, însă prea puțin cunoscute din cauza anomaliilor din domeniul difuzării. Să nu-l omitem nici pe Gheorghe Cliveti, cu un start extrem de promițător pe tărâmul poeziei, de care s-a despărțit însă repede, îndreptându-se către o strălucită carieră universitară de istoric. Pentru cenacliștii cu aspirații literare, după terminarea liceului și plecarea lui Lucian Valea din Darabani, au fost drumuri diferite, dar pe fiecare dintre ele planează încă și azi, precum un memento, aura luminoasă a mentorului.
"De la distanța la care mă aflu văd lumea noastră literară fatalmente stratificată"
-Împăcat cu propria "structură sentimentală de moldovean melancolic", după cum vă caracteriza în urmă cu trei decenii Laurențiu Ulici în Contemporanul (noiembrie 1989), ați rămas fidel acestui Nord dărăbănean fără să cultivați o opoziție ancestrală față de un destin al provincialului mefient, al trăitorului resemnat, învins. Dimpotrivă, “poetul se retrage la marginea scenei lumii și vieții, dar ia centrul cu el pentru că de acolo pornesc judecățile de valoare referitoare la cum este și cum ar trebui să fie lumea”, scria Theodor Damian („Lumină lină”, New York, nr. 3/2007). Cum se vede lumea literară din lumina Nordului simplu, cumpătat, nechinuit de orgolii?
-Fără îndoială, Laurențiu Ulici avea dreptate punându-mi eticheta de „moldovean melancolic”. E ceva ereditar aici, dar consolidat cu trecerea anilor, după tot felul de experiențe, cele mai multe întâmplate fără vreo „opoziție”, cât de cât, din partea mea. Și nu putea fi altfel, pentru că de fiecare dată intra mai întâi în acțiune raționamentul sceptic, paralizând orice dorință de luptă. De ce să fac cutare lucru, inclusiv literatură, și cu ce folos pentru mine și mai ales pentru ceilalți? Această viziune lipsită de pragmatism m-a situat mereu dincolo de orice competiție și, prin urmare, într-o așteptare fără orizont. Așa trebuie privite desele mele abandonuri ca scriitor, ca și puținătatea cărților sau pauzele lungi dintre acestea. Am și azi o relație inconsistentă cu lumea literară, mai ales cu palierele de sus ale acestei lumi. Nu caut pe nimeni și aproape nimeni nu mă caută. Cu excepția câtorva camarazi de demult, care-mi trimit cărți cerându-mi să scriu câte ceva despre ele.
Spre a simplifica, de la distanța la care mă aflu văd lumea noastră literară fatalmente stratificată. Așa se și cuvine, probabil, dar totul se leagă și de libertățile postdecembriste, când cantități uriașe de energie descătușată s-au răsfrânt, în fel și chip, și asupra literaturii. Este un prim strat al valorilor incontestabile, atât în poezie cât și în proză, un soi de cerc elitist, nu ferit de convulsii și confruntări interne. Modelul bucureștean, veșnic invidiat, se propagă necontenit și în provincie, unde filialele sunt dominate de câteva nume, cu interese comune și trainic sudate între ele. Firește, mulți lideri din filialele Uniunii scriitorilor privesc pieziș către centru, dacă nu li se asigură suficientă vizibilitate publică și dovezi cu repetiție în acest sens.Acest prim strat, însumând valori recunoscute oficial, este foarte activ, atât în București cât și în orașele reședință de filiale. Fiecare zonă luptă să se mențină în actualitate, inclusiv prin intermediul editurilor și revistelor proprii. Al doilea strat, mult mai populat ca primul, îl formează scriitorii cu poziții incerte, unii dintre ei harnici și consecvenți, în plus extrem de prompți la solicitările celor care diriguiesc breasla.
În fine, ultima „bolgie” a stratificării noastre adăpostește o adevărată vermină, imposibil de cuantificat numeric. Puhoaie de edituri și avalanșe de „cărți” se revarsă zilnic asupra publicului literar, dar acesta se apără utilizând arma sa principală: indiferența. Încât autorii care compun acest strat, în majoritatea cazurilor, sunt condamnați să se citească singuri. Căci consumatorii de literatură, destul de puțini și, pe bună dreptate, tot mai exigenți, nu-și pot irosi vremea prizând maculatura veleitarilor. Cu o infimă parte dintre ei s-a războit, uneori extrem de acid, Alex Ștefănescu, într-o carte savuroasă (Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste - Ed. Humanitas, București, 2009), dar fenomenul veleitarist pare a se dezvolta incontrolabil, iar în condițiile haosului în care trăim, e greu de crezut că va fi blocat de cineva. Însă oricum am privi lucrurile, validarea sau invalidarea scriitorilor de către instanțele noastre literare, indiferent de mărimea voinței justițiare, vor produce, măcar pe alocuri, avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții. Mai e de observat că, în pofida libertății de izolare în turnul de fildeș, mulți dintre scriitorii reprezentativi de azi, în numele simțământului civic și asumându-și destule riscuri, se implică în bătăliile de pe scena politică. O fac, precum mulți dintre înaintașii lor iluștri, fără a-și periclita Opera și invocând interesul național (Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Andrei Pleșu etc.).
La fel se întâmplă și cu scriitorul din provincie, doar că prestația acestuia, consumându-se departe de centru, nu va avea niciodată impactul meritat. Ca și în trecutul mai îndepărtat sau mai recent, nu numai Clujul și Iașul se află în competiție cu scriitorimea bucureșteană. Mai toate orașele importante din România devin citadele literare. Pulsul lor în materie de artă sparge tot mai des zăgazurile localiste, impunându-se atenției generale. Este și cazul Botoșaniului, unde avem o comunitate de scriitori redutabili și o revistă, Hyperion, cu nimic mai prejos decât suratele ei de tradiție. Dar ca să termin așa cum am început, adică în cheie sceptică, reafirm despre scris că este o nobilă inutilitate și că literatura nu poate reforma ființa umană, dar poate în schimb, ca un medicament insidios, induce de cele mai multe ori stări care augmentează lipsa noastră de perspectivă.
-În urmă cu patru ani, după opt volume de versuri și la exact 20 de ani de la debutul dvs., publicați prima carte de critică literară - “Poeți botoșăneni de azi”, la Editura Axa, Botoșani -, urmată peste alți trei ani de un nou volum dedicat confraților întru literatură – „Cărți și autori”, Editura Pim, Iași. "Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă", dacă ar fi să rezumăm prin cuvintele lui Camil Petrescu dificila și ingrata muncă de recenzor de carte, de scotocitor printre înțelesuri, așa cum v-ați dovedit a fi de o vreme. Ca poet, a scrie despre ceilalți poeți nu poate fi decât un act de generozitate. Vă ispitesc, totuși, cu o întrebare. Câtă luciditate, câtă dramă se află dincolo de aceste cărți despre care scrieți? Ce înseamnă pentru dvs., ca poet, să vă lăsați năpădit, locuit, trăit de scrierea unui confrate?
-Cu mulți ani în urmă, Lucian Valea era supărat pe mine că scriu atât de puțin și cu atâtea pauze. „Oricum, nu mai scapi de literatură”, mi-a spus. „Dacă nu scrii, tot printre cărți vei trăi, însă ca simplu cititor calificat”. Și într-o oarecare măsură profeția magistrului s-a confirmat. Încât azi, când îmi reprim apetențele pentru propria-mi creație, citesc cu precădere poezie și, din când în când, mai fac și comentarii despre conținutul cărților.
Când scriu despre alții, poeții pot fi subiectivi, căci pun pe hârtie și ceva din abisurile trăirii lor. Avem în față, din acest punct de vedere, exemplele cunoscute ale lui Ion Pillat sau Șt. Aug. Doinaș, dar și atâtea nume importante de lirici contemporani. Și totuși, poate tocmai pentru acest motiv trebuie citiți cu atenție. Poeți botoșăneni de azi pare a fi prima și deocamdată unica investigare critică a acestui spațiu liric din zilele noastre. E mai întâi un demers de interes local, însă poate fi de folos și „literaturii române în general”, cum crede Theodor Damian. Să dea Cel de sus ca românul newyorkez să aibă dreptate! A fost nu doar un pariu cu mine însumi, ci și o nevoie lăuntrică de justiție pentru poeții flancului estic al septentrionului. E lucru știut că marea critică, mai ales cea bucureșteană, cu rezonanță la public, deci îndrituită să valideze și să lanseze cărți și autori, pare impardonabil de reticentă când vine vorba de provincie.
Eu n-am intenționat decât să pun ceva în locul acestei reticențe. Atunci a fost însă și momentul când urmau să intre în joc luciditatea și drama, invocate de Dvs. pornind de la Camil Petrescu. Pentru că poezia și în general literatura de azi seamănă cu un drum întortocheat, plin de răspântii și intersecții, încât luciditatea te-ar putea ajuta să nu greșești sensurile. Iar aici intervine drama. Căci lupți cu propria subiectivitate, cu faptul că unii dintre autori îți sunt prieteni sau măcar cunoscuți, și nu în ultimul rând cu riscul unor erori de interpretare. Poți totuși evita aceste riscuri recurgând, în exegeză, la tonul encomiastic, cel care nu supără pe nimeni, dar atunci te expui altei primejdii, cu mult mai urâtă : prejudicierea dreptei măsuri, ținând de moralitate și conștiință. Mai cred că aventura scrisului despre confrați devine posibilă numai dacă te-a dăruit Dumnezeu cu harul generozității și - de ce nu ? - al jertfelniciei. Deoarece încerci să uiți de tine și să le oferi totul celor despre care scrii. Chiar și atunci când părăsești terenul elogiativ pentru necesare observații critice. Iar dacă faci continuu recurs la onestitate, lectura din poezia confraților, când este cazul, te poate și cutremura suficient încât să te îndoiești de tine însuți. Atunci te ispitește renunțarea definitivă la scrisul tău sau, în chip ideal, la revizuirea urgentă a propriului instrumentar de creație.
La acest sentiment te predispun, recunosc, destui autori din Botoșani, pe care critica „profesionistă” îi ignoră. Cu cealaltă încercare critică am vrut să depășesc arealul literar strict botoșănean. Ca și exclusivitatea poeziei ca subiect de cercetare. Cărți și autori se referă la poeți și prozatori, jurnaliști și memorialiști, dar însumează și investigații istorico-literare sau de bibliofilie. În această carte provocările au venit pentru mine mai ales din noua ipostază, cea a istoricului literar. Și mă bucur să fi adus la suprafață, din noianul informațiilor cvasianonime, realități care merită a fi cunoscute, precum originea dărăbăneană, pe linie paternă, a lui Sașa Pană. Sau că începuturile literare ale lui Benjamin Fundoianu trebuie căutate tot în Darabani, până la plecarea sa spre București și mai apoi definitiv spre Paris. Ei bine, sentimentul că intersectezi alte universuri sufletești, cu suișurile și coborâșurile lor, te urmărește și atunci când scrii despre o lume dispărută și devenită deja istorie. Și deși cobori adânc în trecut, ai mereu impresia că trebuie să pășești pe vârfuri, ca să nu tulburi intimități atât de străine și totuși parcă atât de familiare.
"Nu se poate vorbi de vreo incompatibilitate între sentimentul religios și poezie"
-"Am citit o carte pe zi și toată viața mea a fost schimbată", spune Orhan Pamuk. Un exercițiu care, dincolo de conotația sa intelectuală, poate fi și o formă de igienizare a minții, a inimii. Cum vedeți, domnule Teișanu, viitorul cărții în România? De ce credeți că are nevoie cititorul timpului pe care îl străbatem?
-Din păcate, libertatea a însemnat, pentru cei mai mulți, inclusiv ștergerea de pe agendă a timpului destinat lecturii. De aceea, referitor la prima întrebare , mă văd nevoit să reiterez afirmații pe care le-am mai făcut adesea până azi. În primul rând, condiția de om al cărții, capabilă cu decenii în urmă să confere o anumită legitimitate, nu mai înseamnă acum mare lucru. Cartea a fost înlocuită, de altfel, mai întâi de televizor, apoi tiranic de calculator. Internetul a devenit, de fapt, groparul neoficial al tipăriturilor. S-a pierdut (oare în ce măsură?) acea voluptate interioară care trimitea altădată la raftul cu literatură. Între timp, programele televiziunilor mustesc de agresivitate subculturală, iar internetul furnizează tot felul de informații, mai mult sau mai puțin corecte, în flux continuu și fără efort intelectual. Agonia cărții, vizibilă cu ochiul liber, nu pare a impresiona autoritățile. De pură fațadă avem, pe 23 aprilie, chiar și Ziua Mondială a Cărții. Cine să ia în serios însă o sărbătoare fără mici și bere?
În războiul cu internetul, epuizându-și ultimele resurse, librăriile și bibliotecile, acolo unde mai există, încearcă să opună rezistență. Greu, căci legi nemiloase, într-o conlucrare diabolică, transformă cartea în obiect de lux : pentru foarte mulți prețul tipăriturii devine prohibitiv. O comparație privind TVA-ul cărții este grăitoare. În Anglia, cu o puternică industrie tipografică, TVA-ul la carte înseamnă 0 (zero). La noi e în jur de 9 la sută, adică printre cele mai mari din Europa. Și când, să spunem, o editură vrea să doneze cărți vreunei biblioteci, statul pretinde imediat impozitul de rigoare. Însă cartea n-a murit de tot și sperăm să aibă încă viață lungă. Există un nucleu dur al cititorilor adevărați, care nu acceptă să trăiască fără cărți. Și cât de tonic ar fi să afli că producția editorială românească este în perpetuă creștere, dacă n-ai ști, totodată, că oferta, din păcate, depășește net cererea de pe piață.
Cât despre cealaltă întrebare, pare hazardat să răspunzi în numele tuturor cititorilor. Preferințele de lectură sunt indisolubil legate de experiența culturală proprie, aceasta determinând până la urmă gustul. În orice caz, cititorul veritabil, care a traversat cu același interes zone și paradigme estetice dintre cele mai diverse, unele chiar antagonice, a înțeles că literatura este un univers extrem de complicat, compus din individualități divergente, și deci trebuie abordat echidistant, cu aceleași unități de măsură.
-"Sînt mai neputincios/ decât în ziua naşterii mele/ pentru că acum ştiu/ ce nu-mi este îngăduit", scrieți în poemul "Sînt neputincios". Cum ar arăta, în viziunea poetului/critic, un encomion al neputinței care zidește?
-Mi se pare justificat să vorbiți și despre o „neputință care zidește” Pentru că nu toate neputințele sunt sterile. Când cineva nu poate să mintă, să fure și să asuprească, adică nu se poate detașa de niște principii morale, atunci avem un tip de neputință cu putere ziditoare. Să ne amintim de existența eremitică, de martirii pentru credință sau de cei pe care memoria colectivă i-a reținut ca „sfinți ai închisorilor”. Umilința lor s-a dovedit roditoare fiind, în timp, de fapt o forță de neînfrânt. Concesia și compromisul pot fi, în istorie, arme care să slujească uneori Binele, dar oare până unde e permis să le utilizezi fără primejdia maculării sufletești?
Cei mai mulți dintre noi justificăm orice, motivând că viața ne presează prin complexitatea sa. Pentru această categorie, din nefericire majoritară, neputința rămâne mereu o dovadă de slăbiciune, contestându-i-se total vocația ziditoare. În orice caz, pentru puținii care admit și abordarea elogioasă a neputinței, victoria stă necontenit sub semnul întrebării sau vine mult mai târziu, adesea în postumitate. Dar este la fel de importantă, poate chiar mai presus decât toate celelalte. Nefiind obligatoriu, criteriul etic există și în literatură. Firește, bine ambalat, aproape subsolic, spre a nu prejudicia niște norme de compoziție. Fără acest criteriu, lectura ar fi lipsită de orizont, conducând către nicăieri. În fond, scriind literatură, vorbim indirect, dar și inevitabil, despre limite. Ale noastre și ale trecerii noastre.
-O întrebare de care niciun scriitor nu scapă: la ce lucrați în prezent?
-Scriu în continuare cronici despre cărți și autori. Nu că ar fi vorba despre vreo irepresibilă vocație: o fac mereu sub efectul presiunilor venite din diverse părți, mai cu seamă de la prieteni și cunoștințe. Iar acest lucru îmi oferă pe tavă scuza, evident falsă, că aș fi un om ocupat. Poezie n-am scris de câțiva ani, dar tânjesc după făptura sa de văzduh, ca după singura garanție că exist. Căci din păcate locuiesc iarăși într-o mult prea lungă pauză care, iată, riscă să devină dureroasă, asemeni unei perfide maladii. Mi-e parcă teamă de pagina nescrisă. Albul acesteia, în limbajul ei codificat, transmite că nu te poți apropia de ea oricum. Și astfel m-am cantonat din nou în așteptare. Scepticismul de care vorbeam mai devreme (poate și povara anilor?) acționează asupra mea ca un anestezic, împiedicându-mă să întreprind ceva concret. Aș putea, dar nu vreau să confecționez versuri, pentru că n-am nimic de demonstrat. Știu că dintotdeauna înăuntrul meu sălășluiește un pahar al mișcărilor sufletești indefinibile și că acest pahar nu s-a umplut. Când va fi plin, dând pe dinafară, cu siguranță voi reveni la poezie.
-Rostogolind acest interviu, ne apropiem tot mai mult de ziua de 15 septembrie și nu vom risipi prilejul de a vă dori mulți ani creativi, cu sănătate sufletească și trupească. Rotunjiți, iată, 68 de ani de viață rodnică. Dacă ne gândim că viața este un dar, cui aveți a mulțumi pentru astă frumusețe, domnule Victor Teișanu?
-Mulțumesc, niciodată îndeajuns, bunului Dumnezeu, care încă se milostivește de noi toți, deci și de mine. Știu că aici, pe pământ, viața e darul sacru al divinității și că nu se cuvine să uit nicio secundă acest lucru. Însă Ziditorul mi-a dăruit viața prin mijlocirea părinților, deci, acolo unde sunt, le mulțumesc și acestora, precum exprim recunoștință familiei mele, care mă suportă așa cum sunt. Însă gândul mă poartă deseori către poezia plină de duh din psalmii lui David. Sau către cântările noastre bisericești, unde palpită atâta substanță lirică. Nu se poate vorbi așadar de vreo incompatibilitate între sentimentul religios și poezie. Ne-a servit o lecție în acest sens Vasile Voiculescu. Pe cale de consecință, mulțumesc deci și poeziei, care m-a primit în casa ei aureolată de miresmele veșniciei, ca pe cel mai nevrednic dintre fii.
(Material publicat în revista Hyperion)
"M-aș bucura să știu că se mai vorbește despre Mihai Ursachi!"
În odaia din dreapta, multe cărți, fotografii și o răcoare ce răzbate plăcut printre cuvintele ce prind a se rostogoli din prima clipă. Fotoliul verde, pălăria, vioara. Obiecte mici sau mai mari, cărți de vizită, însemnări, lucrări în limba germană. Toate fixează într-un pământesc efemer o existență poetică. Poveștile curg fără reguli, fără cronologie, fără sofisticate adaosuri sau inutile ocolișuri. Din când în când, vorba se face gravă, într-un molcom apăsat, voit meticulos și cotit cu înțelesuri. Pentru ca în clipa următoare să își facă loc un vers, o întâmplare veselă, o abia dezvăluită poveste de familie.
Părintele Gheorghe răsfoiește pagini, citește când și când un poem, după care se oprește brusc. O lacrimă se ivește în colțul ochiului, dar nu se grăbește să coboare, de parcă ar călători agale pe un tărâm al amintirilor dragi. Opera fratelui său, poetul Mihai Ursachi, continuă să fie editată. Cărțile apar în condiții grafice deosebite și asta îl bucură. Poartă dintr-o mână în alta un volum de versuri apărut nu de mult, în îngrijirea lui Lucian Vasiliu. Prinde cu degetele foile cărții și o face ca și cum acolo, în umbra paginilor, ar putea da de o urmă, de o respirație, de un vis. Dar mai presus de toate vrea să știe părintele Gheorghe dacă nu l-au uitat botoșănenii pe fratele Mihai.
Povești cu regi, regine și poeți
-Care este faima fratelui meu în Botoșani? Pentru că noi, știți, suntem botoșăneni. Se vorbește despre el, se citește, se publică, apare în presă?
-Botoșănenii nu își uită poeții. Cu atât mai puțin pe Mihai Ursachi, mai ales că a fost primul laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu-Opera Omnia, care se acordă anual la Botoșani.
-Mi-a plăcut ce ați scris despre el, de asta am insistat să iau legătura cu dvs. Mi-a spus prietenul Ochișor, din Botoșani (coleg de clasă cu fratele meu), că a văzut la Botoșani o fotografie cu Prințesa Margareta, Prințesa Sofia și eu, fotografiați de presa din Geneva donând sânge pentru martirii de la Timișoara. M-aș bucura să fie așa.
-Pentru cei care nu vă cunosc bine, pentru că ați amintit de acest episod, să spunem că ați fost apropiat de Casa Regală în perioada de exil a Regelui Mihai.
-Cât a stat Majestatea Sa la Geneva, eu am asigurat corespondența Casei Regale. Ceea ce înseamnă că pentru Secretariatul Casei Regale semnam eu. A circulat aici, în țară, un manifest care se intitula Despre Rege și Țară. Cineva mi l-a trimis zicându-mi că îmi face o surpriză. Manifestul acesta eu l-am făcut, lucrând o noapte întreagă la el. Am stat de mai multe ori la masă cu ei, și cu Majestatea Sa Regina Ana, Dumnezeu să o odihnească, și cu Prințesa Margareta. Eu m-am străduit în vara aceea, 1990, lucram până noaptea târziu, să le învăț pe prințese limba română. Îmi amintesc că am cumpărat un joc de table ca să învețe cifrele. Citeam Evanghelia în românește. Odată stăteam la masă și Prințesa Margareta încerca să vorbească românește. Și zicea: "Mama mea îmi spune...." Și eu îi spuneam: "Votre Altesse, spuneți Mama mea Regina". Am o fotografie foarte frumoasă de la botezul Prințului Nicolae, un botez la Versoix. Foarte frumos, fotografia este expusă acum la Geneva.
Cât am lucrat cu ei am fost de mare folos pentru că eram singurul care vorbea românește. Unchiul meu, Jan Lozneanu, mi-a spus odată, la Iași: Ei, Gheorghiță, vorbești tare frumos românește. Pentru mine a fost unul dintre cele mai reușite complimente de care am avut parte în viața mea. Și am avut ocazia să fiu destul de sus, aș fi meritat multe complimente, dar acesta a fost unul dintre cele mai frumoase. Poate e un pic cam arhaică limba, dar baza a rămas sănătoasă.
-Cu toate acestea, dumneavoastră înșivă fiind într-un exil asumat, la fel ca Regele Mihai, nu ați avut o viață ușoară.
-Am lucrat mult. Când m-am decis să urmez teologia, spre marea bucurie și spre binele sufletului meu, nu m-am gândit niciodată că voi trăi bine-mersi.
Am avut un proiect interesant la Universitatea din Geneva, bine cotat și bine plătit, care se referea la obținerea pe cale industrială de diamante utilizabile în mecanica fină a ceasurilor quartz. Nu am reușit să îl duc până la sfârșit, nu aveam un aparataj informatic, nu am mers pe direcția cea bună pentru a reuși. Apoi am fost profesor la un liceu, tocmai avusese loc catastrofa de la Cernobîl, eu predam fizica. Apoi am lucrat într-o societate de investiții, cea mai lungă activitate, unde am avut un salariu onorabil, care mi-a permis să îl ajut pe fratele meu și în America, apoi în țară.
Nu am fost niciodată nici prea încrezut, nici prea expansiv, dar nici disprețuitor, am apreciat anturajul, m-am adaptat fără mofturi, fără pretenții, fără intenții.
"M-aș bucura să știu că ajunge poezia la cititori, la tineret, că se vorbește despre Mihai Ursachi"
-Cum credeți că ar trebui abordată astăzi opera lui Mihai Ursachi?
-Multe s-ar putea întâmpla! Vreau ca prin intermediul dvs., de pildă, să comunic celor care sunt în literatură, scriitorilor, să se pună în discuție Timpul în opera lui Mihai Ursachi sau Fantasticul în opera lui Mihai Ursachi. Ar fi un fel de focalizare asupra unor teme, chiar dacă extrem de vaste.
Îmi amintesc ziua în care am citit o poezie la Geneva și am văzut așa: Cântecul furnicii (Citeste) "Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?/ Nimeni nu-l aude, nimeni nu-l aude.// Ea înainte de zori, când se duce la lucru,/ cântă cu vocea-i neauzită,/ nimeni n-aude, nimeni n-aude.// În vreme ce cară, aduce, zideşte,/ aleargă, se zbate în fiece clipă/ a zilei, până când soarele vânăt apune,/ ea cântă un cântec, un cântec anume,/ nimenea, nimenea nu îl aude,// Atunci când furnica abia se mai mişcă,/ trupu-i uscat – mai nimica – se duce/ la muşuroi, după ziua de lucru,/ ea mai găseşte puterea să cânte/ un cântecel, unul mic, însă nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Şi când viaţa furnicii se isprăveşte,/ ea presimte cu-o clipă mai înainte/ şi mai găseşte puterea să cânte/ cântecu-acela, pe care nimenea,/ nimenea nu îl aude.// Aţi auzit vreodată cântecul furnicii?"
Mi-au dat lacrimile și am reținut-o. Foarte frumoasă poezia! Eu nu sunt om al literelor, spun cu sinceritate că nu îi cunosc opera fratelui meu, nu sunt în stare să spun: asta e reușită, asta mai puțin... Mulți s-ar aștepta ca eu să pot vorbi mai frumos, mai bine, mai cu folos despre opera lui. Dar nu mă pot lăuda cu astfel de lucruri frumoase.
M-aș bucura să știu că ajunge poezia la cititori, la tineret, că se vorbește despre Mihai Ursachi. Mi-ar face mare bucurie să aud despre apariția vreunei cărți. Nu numai sub aspect strict estetic, dar el transmite, are forță, aproape întotdeauna am spus că el este printre noi dacă îl citim, este prezent prin verbul pe care l-a publicat, pe care ni l-a dat, este cu noi, este aici.
-Nu doar prin poezie, ci și prin atitudine, să nu uităm discursul din 1996, din Aula Universității Iași. Mihai Ursachi rostea atunci adevăruri despre care în România a început să se vorbească abia în ultimii 5-10 ani. Poetul cunoștea foarte bine timpul din care venea, vorbea despre neo-marxism, despre prigonirea lui Eminescu, despre cum a fost marginalizat de comuniști. O privire de ansamblu lucidă și corectă, mai ales atunci, la mijlocul anilor 90.
-A fost un om foarte inteligent, înzestrat cu o memorie bună, chiar foarte bună, cu o putere de pătrundere, cu perspicacitate, vedea dincolo de literă, sesiza spiritul. Și asta nu e dat oricui. M-aș bucura să știu că în Botoșani se mai vorbește din când în când, se mai amintește de el. Știu că acum se citește mai puțin, din păcate... Îl voi întâlni pe Lucian Vasiliu să îi mulțumesc pentru ce a făcut pentru opera fratelui meu. Mă bucur că ascultați și, dacă ceva veți crede că merită să treceți pe hârtie, m-aș bucura foarte mult.
-Cineva spunea despre dvs: Fratele lui Mihai Ursachi a fost cam ce a fost fratele lui Van Gogh pentru Van Gogh. Acea susținere discretă din spate care i-a permis să creeze și să ne lase o operă fantastică.
-În măsura în care am putut, l-am ajutat pe fratele meu. Când am revenit eu prima dată în țară, în 2001, era tare obosit. Nu se mai controla. Mi-a părut rău să îl văd așa, era diminuat, mult diminuat. Mi-a spus că nu mai scrie, că e decepționat și în ceea ce privește viața politică, viața culturală... Veneam prima dată după o lungă absență din țară, deși atunci când am plecat am spus că nu mă mai întorc niciodată.
"O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"
-Ce vă amintiți din ziua plecării din România?
-Când am plecat din București, până să ajung la strada principală de unde să iau tramvaiul, m-am uitat înapoi, pentru că locuisem într-o casă foarte frumoasă. Din mijlocul străzii mă urmărea cu privirea câinele, m-am uitat la el, m-am întors și mi-am spus: nu mă mai întorc. Am plecat cu un avion care avea o bombă la bord, am ieșit din avion pe aripa avionului, pe o bază militară din Turcia. Nu am uitat cum se uita câinele după mine, am auzit după mai bine de o lună, când am putut lua legătura cu cei din țară, că după plecarea mea câinele nu a mai vrut să mănânce și a murit de foame.
Am plecat la Ierusalim la începutul anilor 80. Eram așa de bolnav că nu puteam sta drept în picioare, cu un ulcer avansat, nu mai spun de cum se manifesta. Când am ajuns la Sfântul Mormânt, nu am mai avut absolut nimic, dar absolut nimic! Și nu am avut o viață ușoară. Am plecat cu 100 de dolari din țară, o lună de zile am dat lecții de șah.
-Ați suferit vreodată din pricina faptului că erați fratele unui deținut politic?
-Nu prea se știa despre asta. El a fost condamnat când eu eram în clasa a X-a. Au venit odată doi tipi, într-o dimineață. Era după condamnare. M-au întrebat dacă aceea este casa părinților. Dar fratele a contribuit la cumpărarea ei?, au întrebat. Avea obiecte? Nu prea, după cum vedeți, nu suntem oameni cu avere. O casă armenească, cu două cerdacuri. Dar obiecte? Un palton, zic. Unde e? În cușcă la câine. Veniseră în urma sentinței prin care fratele meu era condamnat și cu confiscarea bunurilor. Au renunțat la palton (râde).
-În vremea aceea au fost arestați mulți elevi din Liceul Laurian...
-Colegii mei au fost arestați. Printre ei Dorin Glăvan, care era cu un an înaintea mea, cineva chiar din cartierul în care locuiam noi, la Sfântul Nicolae..., îmi amintesc că i-au dat drumul, dar la o lună, o lună jumătate a murit. Vă mai spun ceea ce cred că nu v-a spus nimeni: au adunat toate clasele în aula Liceului Laurian. Era un director instalat după opțiuni politice, un profesor de geografie de mâna a șaptea. Ni l-a adus atunci ori pe Simion (ori pe Glăvan, nu mai rețin bine). Dar era tot tumefiat, doamnă! Dușman al poporului, așa ni l-a prezentat! Nu știau bine nici cum îi cheamă, erau copii... Dar tumefiați, bătuți! Și asta înainte de a-i duce la închisoare, în perioada de anchetă, la o săptămână-două după ce i-a ridicat din clasă. Pe mine m-a exmatriculat.
-Era cu Basarabia..., subiectul fierbinte care îi ardea pe comuniști!
-Ce s-a întâmplat în clasa cu Basarabia! Eram în clasa a X-a. La ora de geografie. Unul dintre noi, nu îmi amintesc cine, a întrebat: Tovarășa profesoară, în legătură cu Basarabia, este românească sau nu este românească? Nu știu ce i-a venit să întrebe. Doamnă, a închis catalogul și a plecat. Până la amiază, elevul respectiv a dispărut. Îl scoseseră de la ultima oră și a dispărut. Profesoara era membră de partid și informatoare, și-a făcut un titlu de glorie demascând un dușman al poporului.
Cumplit! Orice, numai om nu poți să spui că ești! Îmi spunea fratele meu că au făcut - pe când era în închisoare la Jilava - două-trei celule greva foamei. Eu acum vă spun ce mi-a spus el, dar cred că acoperă adevărul. Au adus două microbuze de pionieri din București, le-au debarcat la intrarea în închisoare și i-au pus să strige: Moarte lor! În celulele cu deținuții care făceau greva foamei, prin vizete, i-au împușcat pe toți atunci, în timp ce copiii strigau: Moarte lor! Adică asta era voința poporului. Cum calificați asta, doamnă?
-Cel mai mare dușman al poporului român a fost poporul român, se spune.
-Mi-am pus de multe ori întrebarea, dar nu am ajuns la niciun răspuns: cum de a prins comunismul într-o țară fundamental ortodoxă? Mă refer la Rusia. Distrugere, crimă, lagăre? Da, este pentru mine o enigmă a istoriei, cum într-o țară profund creștină, cu rădăcini de care nici nu are rost să vorbim, a prins comunismul și a și ținut 80 de ani.
Pentru mine, comunismul a supraviețuit prin crimă și teroare, iar la baza crimei și a terorii a stat minciuna. Comunismul a fost construit pe minciună. M-am pronunțat de mai multe ori: comunismul este trupul mistic al necuratului. Chiar și felul de a se organiza, prin acele manifestații... Am discutat odată cu oameni din Botoșani, cu o profesoară chiar, care mi-a spus că e convinsă că în Botoșani Revoluția din 1989 au făcut-o americanii. Așa ceva! Înseamnă că e convinsă!
-Nu e de mirare că Mihai Ursachi a fost un om profund anticomunist!
-Ochișor este singurul din Botoșani cu care a format un grup, un fel de asociație anticomunistă, Mari români, chiar dacă a fost mai mult joacă, o fantezie, pe atunci. Ei doi și cu Doru Ionescu. Oricum atitudinea anticomunistă era netă!
Comunismul a distrus țărănimea. Cred că vor mai dura încă vreo 20-30 de ani până să se vorbească despre comunism la timpul trecut. Încă are consecințe, are prezențe printre noi. Fiecare idealizează, mai ales atunci când întâmpină dificultăți, o epocă pe care nu a cunoscut-o, dar despre care își închipuie că o știe și că era mult mai bună decât cea în care trăiește. Este în firea omului. Își găsește defularea într-o epocă în care își închipuie că lucrurile mergeau bine. Spun că mergeau bine cei care nu au avut direct de a face cu organele Securității.
-Ați avut contact direct cu Securitatea?
-Am fost exmatriculat din Laurian, așa că am fost înscris la o școală din apropierea casei. Dar presiunile nu au încetat. Îmi amintesc că vine cineva, eram în clasă. Ursachi, ia traista și hai! Am mers la Miliție, care era pe atunci vizavi de grădina publică. Am început să stăm de vorbă. Noi știm că ați găsit un pistol, au zis. Eu nu știu, nu am nici un amestec, am spus. Au avut impresia că nu sunt sincer. Au deschis un dulap metalic mare, un șir întreg de revolvere, care mai de care mai ochios și mai frumos. A scos unul și a spus: cu unul ca ăsta o să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule! Eram în clasa a VII-a. Pe toți bandiții din Botoșani, au spus din nou.
"Era fermecător ca om!"
-Care este cel mai minunat lucru din viața dvs.?
- Fratele meu. El face parte din fondul de aur al literaturii române. Sunt bucuros, nu cu sentimentul de a fi mândru, ci chiar sunt bucuros. Când a fost cazul, am susținut materialmente acțiunile lui, care de fiecare dată aproape au fost fanteziste.
Era fermecător ca om, să știți. Eu am plecat din Iași în 1968. Vă închipuiți, în perioada în care el era activ, prolific, eu eram departe. Poate a fost mai bine, pentru că într-o măsură oarecare sunt sigur că ar fi trebuit să ne întâlnim, într-un fel sau altul. E mai bine că fiecare a mers pe calea lui. Eu am fost inginer la calea ferată, am lucrat în Ministerul Căilor Ferate. Era o poziție foarte importantă, de mare responsabilitate. Aveam o legitimație prin care aveam liber pe toate trenurile și în cabina locomotivei, cu drept de control. A fost o situație din care a trebuit să plec, nefiind membru de partid. Am început apoi cursurile la Teologie, la zi. După ce am terminat cursurile de licență, mi-am făcut licența la Părintele Galeriu.
Apoi am părăsit România. Am revenit pentru prima dată în țară în 2001. L-am găsit cam obosit pe Mihai. Cred că era deja foarte bolnav și nu își dădea seama. Nu am intrat în detalii, dar mi-am dat seama că era foarte decepționat de felul în care merg lucrurile și social și politic, poate și cultural, probabil și din cauza faptului că era deja uzat fizic, sub aspect biologic, spun.
-Cum ați primit vestea morții lui Mihai Ursachi?
-Pentru noi a fost un șoc teribil faptul că a plecat brusc dintre noi. Când a murit, a fost expus pentru veghe la Muzeul Teatrului din Iași. Am făcut totul după rânduiala creștinească. Părintele a ținut un cuvânt, din partea Mitropolitului Daniel a vorbit cineva.
Ultimul cuvânt l-am spus eu. Am încheiat cu cuvintele lui Ovidiu: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”. Acesta este epitaful scris pe monumentul lui Ovidiu la Constanța. Am spus: Cum este scris în altă parte pentru un mare poet.
Convingerea mea e fermă: toate sunt date pentru a ne încerca credința și a ne pregăti pentru viața de apoi. Menirea noastră este să ne mobilizăm sufletește, trupește, să ținem pasul cu îndemnul acesta permanent care subzistă în corpul nostru: noi suntem făcuți pentru viață, desăvârșire, progres. Să îi mulțumim Lui Dumnezeu! Un popor, dacă este bolnav, sau se vindecă sau moare, spunea cineva. Eu cred că poporul român nu va muri. Și dacă nu moare are să se vindece. Clerul de ar fi vrednic pentru toate darurile! În mulțimea de preoți care slujesc la sfântul altar sunt și oameni deosebiți. Îmi imaginez că o duc greu, sunt atacați și din partea presei și din partea poporului. Să sperăm că, așa cum s-a menținut 2000 de ani, chiar dacă a fost persecutată, atacată, și cu oameni uciși, hăituiți, să sperăm că, fiind organul mântuirii, Biserica lucrează spre binele poporului și spre binele fiecărui suflet. Chiar dacă acum sunt mai puțin activ, trăiesc cu acest sentiment. Poate nu mă înșel, dar în cele importante am mers bine.
-Ați mai trecut în ultimii ani prin Botoșani? Vă este dor de locul copilăriei?
-Mi-aș fi dorit să ajung la Botoșani, să văd locul casei noastre. (tace clipe îndelungate) Îmi face bine că aveți răbdare să îmi ascultați istorioarele de acum 50 de ani.
Am avut o viață plină. Mai ales după ce fratele meu a fost arestat, am înțeles în adâncul sufletului meu că trebuie să fiu atent, cât mai diplomat, cât mai prudent. Eram student la Teologie, la sărbători trebuia să merg la paraclisul bisericii, toți studenții trebuiau să participe. Pe atunci erau un fel de chioșcuri cu timbre, ilustrate, un fel de magazin cu mese unde puteai să scrii o ilustrată. Tocmai îmi scosesem stiloul, am cerut timbre, să trimit ilustrate, felicitări. Eram cu stiloul în mână, mi-a dat mărunțișul, și atunci vânzătoarea mi-a răspuns ceva. I-am aruncat totul: Doamnă, m-am săturat de toate interdicțiile! Atunci mi-am dat seama că exista oricând riscul de a mă exterioriza, ceea ce putea avea consecințe foarte delicate.
-Ați decis, poate și de aceea, să plecați din țară. Cum a rămas mama?
-Mama! Veneau din timp în timp securiștii, dar ea cum nu scria, nu telefona, nu aveau ce îi spune. Odată eu am telefonat. Și ea m-a întrebat: Ce tot mai ai de a face cu Mihai? Se referea la Regele Mihai. I-am spus: Eu aici fac ce consider eu, dacă este ceva ce se întâmplă să îmi spui, pentru că aici la Geneva am cui să mă adresez. Au lăsat-o în pace.
-Mesajul era, de fapt, pentru cei care ascultau.
-Desigur, înregistrau tot. După plecarea fratelui meu, securistul care îl monitorizase - pe care l-am cunoscut, avea grad de maior, cel care îi și plătea consumația, din banii poporului, desigur – îl simpatiza pe fratele meu și făcea rapoarte convenabile, probabil nu le măsluia prea tare. Cam mic de stat, vioi, comunicativ, cred că a protejat-o un pic pe mama, și-a dat seama că nu are niciun amestec, că nu are rost să exercite presiuni. În mod sigur nu intervenise cu nimic în deciziile noastre. Cred că a protejat-o, dar venea mereu și stătea de vorbă cu ea. Mama nu ne-a spus să fi fost bruscată, terorizată.
"Suntem niște pioni în jocul spiritual al unor forțe pe care nu le înțelegem!"
-A fost grea despărțirea de România?
-Pentru mine a fost simplu, odată ce am avut pașaport pentru Țara Sfântă... Eu consider că am avut parte de un miracol să scap de durerile de stomac. Mi-am spus, judecând lucrurile detașat: am venit dincolo de cortina de fier să văd locurile sfinte. Sunt locuri sfinte în toată Europa occidentală. Uneori poate pare pueril ce vă spun, dar spun pentru că am trăit.
-Ați plecat de aici cu gând că nu veți reveni...
-Nu aveam nimic aranjat, nimic pregătit, nici măcar gândul de a nu mă mai întoarce.
-Deci plecarea însăși face parte din miracol...
-Să știți că da! Am avut nu unul, ci nenumărate miracole. Am plecat de la căminul românesc, la Haifa. Acolo am dat peste un creștin arab care tocmai se căsătorise cu o elvețiancă. I-a plăcut de mine, nu știu în ce sens. Mi-au spus amândoi că, dacă nu am unde sta, să merg în apartamentul lor, ei se căsătoresc și vor sta în altă parte. Mi-au dat cheia și am stat aproape o săptămână acolo. Umblând prin Haifa am dat și peste un profesor de matematică de la catedra Universității din București, fusese antrenorul echipei de halterofili a universității. Eu fusesem sportiv, deci ne cunoșteam. M-a dus pe plajă, peste tot. Mi-a spus la plecare: Uite ce, eu îți voi da niște bani. Dar nu îți fă griji, pentru că tu, atunci când o să ai, vei da la altul. Și acela căruia îi vei da va da și el la altul. Și poate că în cele din urmă vor ajunge la mine. Este o parafrază din Cartea proverbelor, din Solomon: dacă arunci o bucată de pâine pe apă ea se întoarce în cele din urmă la tine. Mi-a plăcut foarte mult gestul, mi-a fost de folos. Asta mi-a permis să cumpăr un bilet de vapor, pe un vapor de marfă, și așa am circulat, pe băncile dintr-o sală lungă.
-E uimitor cum v-a adus Dumnezeu, de fiecare dată, oamenii potriviți aproape!
-Noi suntem niște pioni în jocul spiritual al unor forțe pe care nu le înțelegem. Mi-am amintit că, puțin înainte de a pleca din România, a venit fratele meu în București. A spus să dăm un tur împreună. Eu eram cu pașaportul, plăteam biletul. M-am oprit pe o bancă în fața Ateneului. Mihai m-a întrebat atunci: Te mai întorci?
I-am spus: Uite, cred că e cam scump un bilet doar dus, simplu. El a scos dintr-un carnet un număr de telefon, Dragu Cătălin Sergiu (îi pomenesc și astăzi, în fiecare dimineață când îmi fac rugăciunile), la Roma. Doamnă, când am ajuns la Roma m-am dus la Biserica Unită. Eu aveam doar o servietă, în mânerul căreia pusesem suta de dolari (care se terminase de mult!). Aveam reverenda și o cămașă și mai nimic. Am rugat pe cineva acolo să telefoneze la acel număr. În jumătate de oră a venit Cătălin. Aflându-mă la Roma mă gândeam că voi merge la consulat. Dar am stat la Cătălin, apoi m-au dus în Elveția. Am avut avantajul apoi că vorbeam binișor limba franceză, m-a avantajat foarte mult. Era atunci o infrastructură care primea oameni în situația mea, rezolvau problema micilor cheltuieli, nu știu de unde aveau bani. M-am echilibrat apoi și am insistat mai târziu să îmi trimită un decont cu cheltuielile pe care le făcuseră cu mine. Mi-au spus că dosarul meu e închis, nu am nici o datorie, dar am insistat să îmi comunice. Mi-au trimis o scrisoare plină de considerație.
-Voi scrie povestea asta...
-Sunt tare bucuros, cu o mulțumire lăuntrică foarte intensă pentru faptul că am avut ocazia să vorbesc atât de mult despre fratele meu. Nu puneți la inimă toate (râde). Scrieți, dar nu eu sunt persoana importantă, ci fratele meu.
-Dvs. sunteți persoana importantă din viața fratelui dvs.
-Dacă se scrie despre fratele meu și ajunge un mesaj la cititor, eu cu mult înainte vă mulțumesc, sunt încântat! Îmi pare rău că nu pot spune mai mult sau alte lucruri importante din viața fratelui meu. Din 1968 eu am plecat din Iași, cea mai intensă parte a vieții fiecare și-a trăit-o separat. Eu construiam o casă la București, el cu băieții de la Securitate. (zâmbește amar) Condamnabil, desigur, căci așa se cheltuia vlaga poporului. Îl urmăreau pentru o poezie despre furnici? Să vorbim cu cărțile pe masă. Voiau rapoarte atât de adânci, de grele încât să îl poată considera dușman al poporului. Pentru ce? Odată considerat dușman al poporului era pasibil de pedeapsa capitală. Nu cred, totuși, că se ajungea până acolo...
-Până la urmă poetul s-a dus, securiștii s-au dus, dar a rămas Poezia.
-Poezia nu au distrus-o comuniștii, iar în măsura în care este cu adevărat valabilă și merită să rămână în sufletul poporului român, în literatura română, în trăirea sufletească a poporului român, este deja un lucru realizat. Și am toată admirația pentru el, că a reușit să o facă în niște condiții absolut dificile. Avea avantajul că, fiind o dată condamnat, mai greu l-ar mai lua din nou.
-Fratele dvs. v-a spus că se întoarce din America, imediat după Revoluție, s-a sfătuit cu dvs.?
-Am vorbit la telefon de mai multe ori. Mi-a spus că se întoarce. I-am dat telefon de la Versoix. A vorbit și cu Regele. I-am spus: Fii atent, nu e stabilă situația în România. Dar el a avut invitații pe care putea conta, cred că asta l-a determinat. Mi-a mai spus că pentru el contează doar opera, și dacă va putea să își vadă opera publicată e de ajuns.
-Care este ultima imagine cu Mihai Ursachi?
-Ultima dată mi-a spus că nu mai scrie. Era dezamăgit de cum evoluează lucrurile, mai ales politic, pentru că se implicase și politic. Nici cultural nu era încântat, economic era o catastrofă totală. El vedea lucrurile din punctul de vedere al unui om care a publicat, nu voia să se piardă ceea ce a scris, eventual să se publice, să mai revadă textele. El lucra permanent pe textele lui. Opera lui e bine conturată la ora actuală. Dar cred că a venit în țară și pentru a reedita, cu o anumită revizuire.
Pentru mine e un titlu de mare bucurie și de profundă trăire duhovnicească faptul că fratele meu a reușit să publice așa lucruri frumoase. Tare m-aș bucura dacă ar fi temă de studiu pe tema Timpul în opera lui Mihai Ursachi, sau Fantasticul... Îmi închipui că ar fi interesant și cu folos, sunt lucruri minunate.
-Vă mulțumesc pentru aceste ore agreabile, ore de poveste și de amintiri.
-Mi-a făcut multă bucurie, este spre folosul meu că ați venit. Mi-am amintit multe lucruri. După cum vedeți, nu sunt nici într-o formă prea bună. Dar încercările acestea din timpul vieții ne sunt date pentru a ne pregăti mântuirea, să le primim pe toate așa cum le-a primit dreptul Iov și cu încredere că, chiar dacă suferim, suferința este spre mântuirea noastră.
La mai puțin de un an de la acest interviu - la începutul lunii mai 2018 - în aceeași casă de pe strada Sărărie, din Iași, părintele Gheorghe Ursache pleca la Domnul. Îi fie țărâna ușoară și odihna în pace!
În fotografie, cu două zile înainte de trecerea în veșnicie, în redacția Editurii Junimea, Iași (foto: Editura Junimea)
Interviul a fost publicat în revista Scriptor (ianuarie-februarie 2019) - click AICI
Evgheni Vodolazkin - LAUR. "Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe"
"Laur" poate fi deopotrivă cartea vindecătorilor și a celor vindecați. "Laur" poate fi, asemenea, cartea inițierii. Î...
-
Am vorbit astazi cu IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, despre casa lui Eminescu de la Varatec. Stia despre ce este vorba si sen...
-
”Ultimii copii din Tokyo” este una dintre cele mai bizare scrieri, dar o bizarerie construită pe calapodul unui prezent care face fantastic...
-
-Era Cezar Ivănescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpot...
-
S-a făcut de bună voie cerşetor vieţuind în smerenie şi sărăcie. A miluit pe săraci şi bolnavi, a apărat pe orfan, văduvă şi nedreptăţit, a ...
-
Nu ştiu de ce am mers la întâlnirea cu Klaus. Suflul interior mă avertiza, si – Slava Domnului – am primit cu bucurie alarma. Poate că astfe...
-
Evenimentul se desfasoara la Botosani-Ipotesti - Suceava - Putna si este organizat de Fundatia Culturala "Hyperion" - Caiete botos...
-
Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, în miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33...
-
Arta naivă impresionează nu prin complexitatea tehnicilor, nici prin subversivitatea mesajelor sau inovaţii în formă sau culoare. Mai mult d...
-
Bănuiam nebunia care avea să se întâmple. Există oameni care ştiu să facă bani, există alţi oameni care oferă bani, şi mai există ei, artişt...
-
(I) Atunci când disciplina sportivă se îmbină cu medicina, viața se rostuiește într-un miracol. Și ieși din nostalgiile prăpăstioase, din vi...




